Un mijloc de promovare a patrimoniului bisericesc

Apropiata deschidere a sezonului turistic actualizează, ca în fiecare an, oferta celor interesaţi de a se racorda, ca parteneri, la proiectele turistice interne sau externe. Deţinătorii de bunuri de patrimoniu mobil (muzee, colecţii) sau imobil (ansambluri arhitecturale cu valoare istorică) sunt interesaţi de aceste parteneriate, ştiut fiind că, astăzi, în condiţiile crizei economice, turismul rămâne una din importantele surse de venituri.

Cele două mari târguri de turism care s-au derulat în luna martie, Târgul Internaţional de Turism de la Berlin şi Târgul Naţional de Turism de la Bucureşti, 14-17 martie, au evidenţiat două aspecte semnificative. Turiştii străini au manifestat un interes deosebit pentru vechile valori ale patrimoniului din România (ansambluri monahale, biserici, cetăţi, palate), iar ofertele tur-operatorilor români au promovat doar în mică măsură circuite turistice care să pună în valoare colecţiile şi muzeele bisericeşti.

În alocuţiunea ţinută cu ocazia deschiderii târgului de la Bucureşti, doamna ministru Grapini a subliniat că interesul turiştilor români sau străini depinde de calitatea şi conţinutul ofertelor.

În acest context, este momentul să ne întrebăm în ce măsură muzeele, colecţiile şi importantele ansambluri monahale ce aparţin Bisericii Ortodoxe Române sunt pregătite să fie beneficiarele unor asemenea oportunităţi.

Acest lucru ar fi posibil numai în măsura în care, în raportul cerere-ofertă, muzeele de artă bisericească şi-ar fi reorganizat, în timp, propriile colecţii pe principii muzeografice noi, moderne, ştiinţifice şi ar fi fost „personalizate“, devenind atractive prin evidenţierea acelor particularităţi care să le confere raritate şi unicitate. Astfel de exemple avem în noile muzee ale mănăstirilor Dragomirna (prezentarea manuscriselor şi miniaturilor lui Anastasie Crimca), Suceviţa (epoca de cultură a Movileştilor), Putna (epoca lui Ştefan cel Mare), Sâmbăta de Sus (icoane pe sticlă transilvănene). Sunt, din păcate, mult prea puţine faţă de potenţialul cultural, ştiinţific şi, nu în ultimul rând, turistic, existent în realitate.

De asemenea, pentru înscrierea în procesul menţionat mai sus ar trebui ca cei peste 200 de absolvenţi ai programelor de specializare în domeniul patrimoniului cultural naţional (muzeografi, gestionari-custozi, conservatori) să fie solicitaţi să realizeze proiecte de reorganizare, modernizare şi promovare a propriilor colecţii, prin care să se ofere vizitatorilor informaţii cuprinzătoare de interes cultural, ştiinţific, documentar specifice zonei şi locului. În fiecare eparhie ar trebui să existe cel puţin un muzeu reprezentativ pentru specificul şi tradiţiile culturale ale locului. Muzeul nu înseamnă (cum greşit se mai crede) un grup de obiecte „vechi“, strânse, fără nici o noimă, în câteva vitrine, ci reprezintă un demers ştiinţific, făcut de specialişti,  menit a demonstra, printr-un limbaj specific, fragmente de viaţă. De asemenea, ghidajul (şi managementul relaţiilor cu publicul şi vizitatorii) ar trebui să depăşească stadiul de „recitator“ al unui text învăţat pe de rost şi ar trebui să capete valenţele unei ştiinţe manageriale vizavi de „produsul cultural“ pe care îl oferă vizitatorilor. Grupurile de turişti străini aduse de tur-operatorii europeni reprezintă, cel puţin deocamdată, un important suport financiar pentru deţinătorii de valori ale patrimoniului cultural naţional.

Biserica Ortodoxă Română are privilegiul de a beneficia de un potenţial turistic de excepţie, cu o largă paletă de oferte menite a atrage, mai ales, turismul european. Pe lângă funcţia de păstrare şi conservare a patrimoniului, muzeele au şi îndatorirea de a face cunoscute publicului, prin modalităţi specific muzeale, toate elementele care conferă unui obiect semnificaţia valorii sale.