Viaţa ca dar al lui Dumnezeu şi ca bun al întregii omeniri

Auzim adeseori semeni de-ai noştri exprimând cu infatuare că „viaţa e a lor“ şi că pot face ce vor cu ea. Mânat de convingerea că este „stăpân“ pe propria viaţă, omul secularizat se adânceşte astăzi din ce în ce mai mult într-o viaţă departe şi chiar fără Dumnezeu. În următoarele rânduri vom încerca să lămurim problema vieţii ca „dar al Ziditorului“, ca bun comun al întregii omeniri, cu ajutorul pr. Ioan Ioanicescu, fost profesor al Facultăţii de Teologie din Craiova şi ostenitor la Centrul eparhial al arhiepiscopiei.

Părinte profesor Ioan Ioanicescu, care ar fi poziţia creştină în legătură cu darul sacru al vieţii omeneşti?

Trebuie spus de la început că viaţa nu este un monopol individual al omenirii, ci un bun comun, cel mai mare şi mai valoros pe care Dumnezeu l-a aşezat pe pământ. Intrând în viaţă, ai intrat în această comunitate ca un fir de iarbă într-o fâneaţă imensă, ca o vietate între milioane de făpturi vii. Pregătindu-ne pentru viaţă, ne pregătim să împlinim una din nenumăratele funcţiuni ale complexului armonizat, din care rezultă ogorul unei cât mai înalte trăiri comune. Dacă egoismul nostru ne face să credem că viaţa e făcută pentru noi, realitatea imediată ne arată că noi suntem făcuţi pentru viaţă, fiindcă viaţa rămâne veşnic, iar noi suntem vremelnici şi trecători. Bucuria de a trăi e bucuria de a îndeplini una din funcţiunile vieţii. Pentru omul care a surprins înţelesul superior, înţelesul spiritual al existenţei, funcţiunea vieţii se ridică la rangul de mare nobleţe al unei misiuni. În clipa aceea, omul îşi dă seama că trăieşte în comuniune cu ceilalţi, că viaţa e un dar al lui Dumnezeu. În acelaşi timp, el ştie că propria lui existenţă este şi bun comun al întregii umanităţi. Numai în acest context poate fi înţeleasă rostirea Mântuitorului Iisus Hristos: „Eu am venit ca lumea să aibă Viaţă şi încă să o aibă din belşug“. Prin urmare, acea rostire necugetată a unora, că viaţa le aparţine, este lipsită şi de cuviinţă, şi de logică.

Un gânditor creştin vorbea despre comuniunea interpersonală ca scop şi finalitate a existenţei umane. Cum comentaţi acest aspect?

Dacă în imensa varietate cosmică a existenţei există un scop sau o finalitate sub puterea căreia particularităţile individuale se întregesc şi se armonizează într-un tot superior, înseamnă că fiecare făptură îndeplineşte o funcţiune precisă, prin care participă la existenţa şi viaţa comună ca parte a unui întreg superior. Ceea ce deosebeşte însă pe om de toate celelalte făpturi e capacitatea de a transforma viaţa în misiune. Aceasta, mulţumită înzestrării lui cu inteligenţă, cu voinţă, cu puterea de a gândi, pe care celelalte creaturi nu le au. Astfel, putem afirma fără greş că, pe când toate celelalte făpturi au funcţiuni instinctive, singur omul îşi poate realiza viaţa ca misiune.

Prin urmare, viaţa nu ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii comune, fie că această viaţă comună se numeşte naţiunea română, fie că se numeşte continent european sau lumea în genere. Suntem parte dintr-un întreg care se impune a vieţui în comuniune şi nimănui nu-i este îngăduit a-şi face parte după nechibzuinţa gândirii sale. În această comuniune a lumii căzute în păcat, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său nu ca să osândească lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin El.

V-aş ruga să stăruiţi în continuare asupra vieţuirii în sens creştin, asupra responsabilităţii omului pentru stropul lui de timp, oricât de vremelnic ar fi el.

A trăi în sensul creştin al cuvântului înseamnă participarea conştientă a omului la existenţa lui Dumnezeu. Din neant am fost chemaţi ca să ne împărtăşim din această bucurie. Iar viaţa ca atare e Dumnezeu Însuşi, pentru că Mântuitorul e „Calea, Adevărul şi Viaţa“. Cu alte cuvinte, afirmând că nu viaţa ne aparţine nouă, ci noi aparţinem vieţii, ne mărturisim şi ne declarăm prin aceasta părtaşi ai Mântuitorului Iisus Hristos, sau părtaşi ai lui Dumnezeu prin Hristos. Într-un sens mai larg, întreaga făptură se bucură de această părtăşie divină, de vreme ce îşi are izvorul în bunătatea lui Dumnezeu, prin Fiul Său, fără de care nimic nu s-a creat.

Prin urmare, viaţa la care suntem chemaţi, fie prin creaţie sau naştere biologică, fie prin opera mântuirii lui Iisus Hristos, este deopotrivă un dar al lui Dumnezeu, pe care îl stăpânim numai în măsura în care îl recunoaştem ca atare, adică numai în măsura participării noastre conştiente la modul divin de existenţă. Dacă omul ar fi o simplă făptură biologică, aşa cum este planta sau animalul, participarea lui la viaţa divină n-ar constitui nici o problemă, fiindcă ea s-ar desfăşura în chip firesc, după legile existenţei derulate în cosmos. Omul însă, având darul gândirii, având voinţă şi libertate, având suflet nemuritor şi fiind creat după chipul lui Dumnezeu, trebuie să participe conştient la comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii săi. Aflându-se în comuniune, el va şti să preţuiască precum se cuvine darul Vieţii, ca bun comun al întregii omeniri.

Aşadar, participarea noastră la viaţă nu-i doar o funcţiune biologică, ci şi o misiune spirituală. Cum trebuie să înţeleagă această misiune creştinul zilelor noastre?

Omul, ca spirit liber, în a cărui libertate sunt date atât căderea proprie, cât şi propria-i desăvârşire, constituie o problemă spirituală ce trebuie rezolvată cu fiecare existenţă umană în parte. Cine se hotărăşte, însă, să trăiască în spirit creştin se hotărăşte de fapt să colaboreze cu Iisus Hristos la fericirea lui proprie şi la fericirea lumii întregi. Un savant creştin afirma că lui Dumnezeu nu-i place singurătatea transcendentă a cerului, plină de bucurie şi fericire, şi că El doreşte ca această stare s-o împărtăşească şi altora. Îngerii, oamenii şi toate făpturile au venit la viaţă pentru a se împărtăşi, în comuniune, de fericirea şi bucuria comună. Omul, care e chipul lui Dumnezeu, e chemat la El să colaboreze la această descărcare de fericire, din prea-plinul bunătăţii dumnezeieşti.

Aşadar, viaţa merită să fie trăită, şi dacă vom şti să o trăim în comuniune, ea va fi şi lungă, şi frumoasă. Suntem sortiţi să trăim laolaltă, suntem fiecare parte din întregul lumii şi nimănui nu-i este îngăduit să se rupă din acest întreg. Ajută-ne, Doamne, să putem pricepe sensul adânc al trăirii noastre în preajma Ta, Amin! (Interviu realizat de diac. Gheorghe Cioiu)