Ziua transformării suferinței în bucurie

Un articol de: Ioan Bușagă - 04 Mai 2013

Aseară, în toate lăcaşurile de cult din Biserica Ortodoxă a fost săvârşită Denia Sâmbetei celei Mari sau a Prohodului Domnului. La Catedrala patriarhală, slujba deniei a fost săvârşită de soborul Catedralei patriarhale.

În Sfânta şi Marea Sâmbătă prăznuim îngroparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi pogorârea la iad. Fiind în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul, Domnul Hristos nu este supus descompunerii sau stricăciunii pentru că trupul şi sufletul Mântuitorului sunt îndumnezeite, astfel că trupul îndumnezeit al Domnului Iisus Hristos nu intră în stricăciune, iar sufletul unit cu dumnezeirea Sa nu rămâne în iad pentru că biruieşte iadul.

În iad, arată Sfântul Epifanie al Ciprului, Mântuitorul Iisus Hristos, Cel care a coborât din cer pe pământ, şi de pe pământ la cele mai de jos ale pământului, a vestit eliberarea celor legaţi de chingile diavolului, a celor care au crezut vestei Lui celei bune. „Ieri L-au lovit, astăzi loveşte El locuinţa iadului cu fulgerul dumnezeirii. Ieri L-au legat, astăzi El strânge în obezi pe tiranul diavol cu legături nedezlegate. Ieri L-au osândit, astăzi dăruieşte libertate celor osândiţi. Ieri slujitorii lui Pilat L-au batjocorit, astăzi portarii iadului L-au văzut şi s-au cutremurat. (...) Domnul a intrat în iad ţinând arma biruitoare a crucii şi l-a apucat de mână pe Adam şi i-a zis: «Scoală-te, tu cel ce dormi, ridică-te din morţi, Hristos te va lumina! Eu, Dumnezeul tău, Care de dragul tău M-am făcut fiul tău, după fire omenească, din dragoste pentru tine şi pentru urmaşii tăi, acum, cu puterea pe care o am, grăiesc şi poruncesc celor întemniţaţi: Ieşiţi!, şi celor care se găsesc în întuneric: Veniţi la lumină! şi celor care au murit: Înviaţi! Şi ţie Adame, îţi poruncesc: Ridică-te din somnul tău! Nu te-am creat pentru aceasta, ca să rămâi întemniţat în iad. Scoală-te din morţi, Eu sunt viaţa oamenilor. Ridică-te, făptura mea, ridică-te înfăţişarea Mea, cel creat după chipul Meu! Ridică-te şi să plecăm de aici, pentru că te-ai unit cu Mine şi Eu cu tine. (...) Pentru tine, omul, M-am făcut ca un om neajutorat, părăsit între cei morţi. Pentru tine, care ai ieşit din grădina Raiului, am fost lăsat în mâna iudeilor într-o grădină şi M-am răstignit într-o grădină»” (Sfântul Epifanie al Ciprului, Cuvânt la îngroparea Trupului Dumnezeiesc al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos).

Acestea toate sunt cântate şi în cele trei stări ale Deniei Sâmbetei celei Mari, când se cântă prohodul Domnului. În cuvântul de învăţătură, Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a arătat că proorocul Moise a prezis că în ziua a şaptea (a Sabatului) Dumnezeu S-a odihnit de toate lucrările Sale, că punerea Sa în mormânt şi coborârea Sa în iad sunt lucări mântuitoare, eliberatoare de stricăciune şi de durerea morţii, iar Trupul Mântuitorului revine la viaţa pământească, nu aşa cum a revenit dreptul Lazăr, ci pentru a intra în viaţa cea nestricăcioasă şi cerească. De aceea, „Sfânta şi Marea Sâmbătă este ziua transformării suferinţei în bucurie, ziua transformării răstignirii în biruinţa învierii”.

Prohodul Domnului, a mai arătat Preafericirea Sa, este o cântare de o frumuseţe rară din punct de vedere duhovnicesc, fiind o meditaţie teologică profundă exprimată într-o formă poetică deosebită.

„ Această slujbă are trei stări şi în toate aceste trei stări tânguirea este o tânguire de îngropare. Însă, nu este o tânguire sentimentală, ci este o tânguire duhovnicească pentru că Cel care se află în mormânt cu trupul şi în iad cu sufletul nu este un om simplu, ci Dumnezeu devenit Om pentru izbăvirea din iad şi din moarte a neamului omenesc. De aceea, prima strofă din starea I arată că în mormânt a fost pus Izvorul Vieţii, Iisus Hristos. Astfel, oştirile sau cetele îngereşti s-au mirat văzând plecăciunea Lui cea multă, smerenia Lui cea adâncă. De asemenea, cântările Prohodului ne arată că soarele şi luna se întunecă pentru că Cel care se află în mormânt este Creatorul universului. Deci, tânguirea este însoţită de mărturisirea dumnezeirii lui Hristos şi de mirarea îngerilor şi a oamenilor. Această iubire smerită care coboară până la iad ca să ridice pe cei din iad este iubirea puternică, smerită şi milostivă a lui Hristos care S-a arătat pe Cruce când El a zis: «Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac! » arătând nu răzbunare, ci iertare. Apoi, această iubire smerită coboară la iad ca să distrugă puterile iadului ca însingurarea omului faţă de Dumnezeu şi însingurarea oamenilor întreolaltă. Deci, taina mare a şederii în mormânt a Mântuitorului şi a pogorârii lui la iad sunt cântate în slujba Prohodului”, a explicat Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române.

Învierea lui Hristos priveşte pe toţi oamenii, nu numai pe creştini

Ieşirea cu Sfântul Epitaf în jurul bisericii reprezintă vestirea lumii întregi că Domnul Hristos a murit pentru noi ca să ne dăruiască nouă prin Învierea Sa viaţa veşnică. „După cum vestim moartea Lui în seara aceasta tot aşa vom vesti în următoarea noaptea Învierea Lui. Deci, moartea Mântuitorului Iisus Hristos pe Cruce şi Învierea Sa din morţi nu privesc doar pe creştini, ci pe toţi oamenii, adică şi pe cei care cred şi pe cei care nu cred, pentru că toţi vor învia şi toţi se vor prezenta la Judecata de Apoi. Unii spre a dobândi viaţa veşnică şi alţii care s-au hotărât să rămână separaţi de Dumnezeu prin necredinţă vor pătimi veşnic, nu pentru că Dumnezeu este nemilostiv, ci pentru că ei au refuzat iubirea Lui”, a arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Trecerea pe sub Sfântul Epitaf semnifică participarea noastră la moartea Domnului

La sfârşitul Doxologiei, la cântarea „Sfinte Dumnezeule”, preoţii au ieşit au ieşit din altar, au luat Sfântul Epitaf din mijlocul bisericii, protosul a luat Sfânta Evanghelie şi Sfânta Cruce, diaconii au purtat ripida şi Sfintele Cruci, iar credincioşii lumănări aprinse. Procesiunea se opreşte de patru ori pentru a se înălţa rugăciuni către Dumnezeu, pentru sănătate, mântuire şi ajutor. Apoi credincioşii trec pe sub Sfântul Epitaf, la intrarea în lăcaşul de cult. „Trecerea credincioşilor pe sub Sfântul Epitaf, care înseamnă acoperământ de mormânt, aceasta fiind semnificaţia în limba greacă a epitafului, se face pentru a arăta că ei participă la suferinţele şi la moartea lui Hristos cu nădejdea în învierea noastră în Hristos. Cel care S-a răstignit şi a Înviat este primul dintre oameni care înviază la o viaţă veşnică netrecătoare. El se face începutul învierii tuturor oamenilor. Deci, trecem prin spaţiul de sub Epitaf ca şi când am trece prin mormântul Mântuitorului ca să înviem împreună cu El”, a mai arătat Preafericitul Părinte Patriarh Daniel.

Citeşte mai multe despre: Prohodul Domnului