Ioan Alexandru, poetul înveșnicirii noastre

Celui ce vedea lumina zilei ca fiu de țărani dintr-un sat de prin părțile Clujului în anul 1941, lui Ioan Alexandru, ursita i-a hărăzit să devină, cum spunea George Coșbuc, „suflet în sufletul neamului” său, un poet care, după 1960, a contribuit substanțial la revitalizarea lirismului în poezia română, după o nefericită invazie a epicului subordonat unei ideologii de tristă amintire. Într-o viață de exemplar intelectual creștin-ortodox, poetul a realizat, ca și înaintașii săi ardeleni Coșbuc, Goga și Blaga, o admirabilă monografie lirică a satului românesc, îndeosebi ardelean. După modelul celor amintiți, el a formulat mărturisiri de credință pe deplin lămuritoare asupra crezului său artistic: „Graiul e timpul care mi s-a dat să fiu mare Preot sfintelor cuvinte”.

Prin lirismul său proaspăt, Ioan Alexandru se simte de la început responsabil față de obârșiile și valorile vechi ale satului, față de puritatea lumii acestuia, o lume veche, sprijinită sufletește pe învă­țămintele și ritualurile creș­tin-or­todoxe, pe speranțe proiectate în luminile sacre și ocrotitoare ale Cerului: „Câtă-i țara mea de cuvioasă,/ Cât am fost de prigoniți și goi,/ Prin icoane-n fiecare casă/ Maica milelor este cu noi”.

Universul satului străbun, trecut prin vâltorile istoriei, dar rămas atât de statornic, îi oferă poetului trecut prin studii temeinice de filosofie și teologie nebănuite revelații ale tainelor sacrului, prefigurate empiric de gândirea țăranului credincios. Cu deplin temei se poate spune că logosul poeziei sale este o sinteză originală obținută prin filtrarea artistică a vorbirii țără­nești, a limbajului cărților sfinte și a mesajului Liturghiei creș­tine. Reușita acestui temerar demers îi stârnește o satisfacție pe măsură: „Logosul de n-ar fi suferit,/ Dacă nu ar fi trecut prin moarte,/ Aș fi singur. Dar sunt fericit/ Căci nici moartea nu ne mai desparte”.

În numeroase momente de har, lira poetului prefera a intona solemne imnuri (poetul le numește „imne”) ale bucuriei, ale iubirii și ale vechilor țări ro­mânești. Prin mai multe volume, intitulate ca atare, imnul devine specia poetică preferată pe care poetul o ridică la rangul de a-l defini ca artist. Dacă înțelegem esența imnului ca o expresie lirică a unui solemn elogiu, observăm că, în cazul de față, cele mai multe preamăresc toposul românesc milenar, binecuvântat de Dumnezeu, spiritualitatea acestuia în care stăruie pilda atâtor anonimi jertfitori sau amintirea vie a unor cu­noscuți înaintași care au apărat credința și pământul sfânt al patriei. Dintre personalitățile istorice luminoase, înveșnicite în logosul cu rezonanțe de predică, amintim pe Alexandru cel Bun, Matei Basarab, Sfinții Ștefan cel Mare și Constantin Brâncoveanu, voievozi ai liber­tății neamului, dar și ctitori de locașuri sfinte. Dar peste toți și toate plutește nimbul martiriului colectiv al Brâncovenilor, căruia poetul i-a închinat mai multe imnuri, dintre care „Imnul lui Constantin Brâncoveanu” reprezintă tot ce s-a scris mai frumos și solemn din toată poezia românească despre pilduitorul voievod creștin: „Țara Românească a rămas/ Cu această blândă moștenire/ A credinței pure fără glas/ Mai presus de moarte în iubire./ Sece carnea mea de pe pământ,/ Putrezească sufletul în mine/ De voi rușina credința ta,/ Brâncovene, frate Constantine”.

„Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de noblețe și renume/ Ci Credința care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume”

Aria tematică a „Imnelor” se îmbogățește alteori, având sursă de inspirație Sfânta Scriptură. Sunt astfel reluate poetic o serie de cunoscute parabole (Fiul Risipitor, Pilda semănătorului). Altele sunt populate cu personaje biblice, precum Iacov, Moise, Avraam și Iov. Parte și produs al universului țărănesc, supus rânduielilor sale ancestrale, nu o dată poetul își exprimă frenetic sentimentul comuniunii cu acesta, admirația față de străbuni, numai în aparență muritori: „Împărat e fiece țăran/ Și viața sa împărăție./ Astfel petrecut-au pe pământ/ Moșii mei curați în sărăcie./ Nu averea fost-a pentru noi/ Semnul de noblețe și renume/ Ci Credința care ne-a-mbrăcat/ Cu miros din cealaltă lume”.

Asimilând în profunzime învățătura creștină, poetul subliniază deseori că moartea pământească nu înseamnă nicidecum o totală dispariție în neant, nici măcar un joc „de-a v-ați ascunselea”, ca la Tudor Arghezi. Confruntat cu ideea morții, poetul nu renunță la tonul optimist, căci este convins că după o viață cu trudă jertfelnică pentru semeni, după o pilduitoare „stingere de sine”, mijesc mugurii unui nou început: „S-a stins în mine ultimul cuvânt/ Cu ultima scânteie ce îngheață/ Însemn răboj cu sânge pe pământ/ C-abia acum sunt gata de viață”.

Simțim aici o copleșitoare împăcare cu voința Tatălui ceresc, chiar o bucurie de psalm sau de prohod, o seninătate în fața sfârșitului lumesc implacabil, ceea ce ne poate duce cu gândul la monologul testamentar al păstorului mioritic în care moartea apare îmbrăcată în rochie de mireasă. Ne putem gândi, de ce nu, și la zâmbetul multicolor ce sfidează moartea în cimitirul maramureșean din Săpânța. În spiritul nostru creștin, clipa morții pământești este o chemare la Domnul, la viața nesfârșită, la „viața fără amurg”, la „lina tăcere”, „unde nu-i durere, nici întristare, nici suspin”. Prin urmare, folosind o expresie imnică, solemnă, lecția poetică a lui Ioan Alexandru nu deplânge ca la mulți alți poeți sfârșitul lumesc al fiecăruia, ci reușește să armonizeze viața cu moartea, să surprindă într-un dialog tonic cum interferează cele două momente ale procesului nașterii și stingerii, al morții și al învierii.

„Între aici și dincolo s-a stins/ Orice punte și deosebire...”

Dialogul tulburător dintre efemer și etern, dintre pământ și cer, face ca aceste două elemente, aparent antinomice, să se simtă într-o unitate a coexis­tenței, nefiind posibilă una fără cealaltă. Înțelegem astfel că, doar prin credință, fără rezerve, se poate simți că „Între aici și dincolo s-a stins/ Orice punte și deosebire./ Oasele Sfinților valahi/ S-au făcut cu vremea mănăstire”.

Deseori, poetul vorbește despre iubire ca expresie generoasă a jertfei, despre dragostea de semeni, de țară, de Dumnezeu și de frumos. Întreg ciclul intitulat „Imnele iubirii” probează faptul că pentru Ioan Alexandru iubirea înseamnă renunțare, supunere și jertfă: „Dragostea înseamnă renunțare/ De sinea ta ceva e mai presus/ Și nu râvnești iubind cu-nflăcărare/ Decât să-i fii adorator supus”.

Ca orice mare poet, și cân­tărețul „Imnelor” simte ecoul unor neliniști existențiale, parcă dorind să formuleze unele întrebări. Dar acestea nu sunt spinoase, ci mai degrabă evlavioase, căci ele nu-s menite să tulbure „corola de minuni a lumii”. La ele nici nu așteaptă un răspuns, de vreme ce reprezintă in­tero­gații retorice. Interesant e că poetul nici nu folosește aici semnul întrebării: „Și tu, lemnar din Transilvanii/ La ce-ai fi ridicat tu acest turn,/ Cu limba lui pe cruce răstignită,/ Ce-și trage cântul din pământ/ Și îl împinge singur pe orbită”, sau: „Cine vă picură în port și în mers/ Atâta har și aducere aminte/ Parcă veniți din Dumnezeu/ Să luminați printre morminte”.

Pledoaria imnică a lui Ioan Alexandru probează faptul că logosul românesc transfigurat în poezie este capabil a se ridica la o strălucire de catapeteasmă, că limba română, pe care Eminescu o compara cu un fagure de miere, iar Nichita Stănescu o considera „dumnezeiesc de frumoasă”, se poate înveșmânta oricând cu o nouă frumusețe. Universul acestei poezii este prilej de cugetare adâncă, ce poate facilita înțele­gerea adevărului din Cărțile Sfinte, apropierea sfioasă și recunoscătoare de Dumnezeu.

Oricare dintre volumele de aleasă poezie ale lui Ioan Alexandru poartă în sine o anume sfințenie, ceea ce face ca lectura lor să se constituie într-o invit­ație călduroasă adresată fiecărui creștin dornic să pătrundă într-o fascinată grădină de sfântă lumină, de „lumină lină”, din care se zărește ademenitor poarta deschisă a Raiului.