Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Cultură Micaela Ghiţescu, între uitare şi memorie

Micaela Ghiţescu, între uitare şi memorie

Octogenară, doamna Micaela Ghiţescu are tot dreptul să privească înapoi printr-o fereastră clară a amintirilor pe care lacrimile de la sine înţelese nu sunt în stare s-o aburească. A tradus enorm din literatura universală şi acum a mai avut puterea să pună pe hârtie memorii dure şi în acelaşi timp duioase. Cartea ei "Între uitare şi memorie" este un real eveniment şi o salutăm din tot sufletul.

S-a născut în 1931, iar în 1952, la doar 21 de ani, a fost întemniţată. Câţi în acei ani cumpliţi nu au împărtăşit o asemenea experienţă teribilă, câţi au supravieţuit, câţi s-au întors la viaţă netraumatizaţi? Micaela Ghiţescu face parte dintre aceia care după "doar" trei ani de Uranus, Jilava şi Mislea s-a întors acasă şi şi-a putut relua studiile de filologie clasică. Talentul ei remarcabil pentru limbile străine i-a îngăduit să abordeze în domeniul traducerilor literare un câmp foarte larg, dar literatura portugheză a fost aceea care a fascinat-o cel mai mult. Nu s-a îndepărtat însă de autori spanioli, francezi, dar şi britanici sau nemţi. Dar pentru noi efortul ei de-a ne aduce acasă literatura lusitană este echivalent celui făcut de Antoaneta Ralian privind literatura americană. Doamne fără cusur, aşadar, care s-au pus pe ele deoparte pentru a traduce autori străini, şi aceasta într-o ţară unde orgoliul, vanitatea şi individualismul sunt supralicitate.

Cartea ei de memorii apărută de curând la Humanitas este realizată cu un fel de pudoare. Ce să spun eu despre mine când alţii sunt mult mai valoroşi şi ei în primul rând trebuie cunoscuţi? Totuşi, editura a convins-o să nu se mai minimalizeze şi să semneze un volum original care prin forţă şi graţie ne învaţă pe noi, cei de acum, comozi şi superficiali, ce înseamnă cu adevărat rezistenţa. Micaela Ghiţescu a fost arestată în aşa-numitul "lot francez" format din acei tineri care se duceau la Institutul francez şi voiau să citească în limba franceză. Pentru această "vină" a fost socotită trădător de ţară şi aruncată în închisoare. Firea ei robustă a ţinut-o în viaţă, spre deosebire de alte colege care au clacat. Puşcăria este o şcoală unde înveţi să faci lucruri de neconceput în viaţa normală. Fluieratul şi bătăile în pereţi erau un mijloc de supravieţuire. Aşa a aflat în martie 1953 de moartea lui Stalin şi toţi deţinuţii au îngânat atunci "Oda bucuriei" beethoveniană. Tot aşa murmurau de Paşti "Hristos a înviat!". A scăpat din detenţie cu un an mai devreme datorită Convenţiei de la Geneva din 1955 privind amnistierea pedepselor mai scurte de cinci ani, semnată şi de statul român. Memoriile ei pot fi comparate cu ce a scris bunăoară Annie Bentoiu, Cornelia Pillat ori Ioana Berindei. "Doamnele de poveste" ale istoriei noastre nu formează o panoplie de mondenităţi, ci au traversat în carne şi oase un infern cutremurător. Le-au ajutat credinţa şi ancorarea în tradiţia naţională. De asemenea, fiind persoane cultivate, ştiau că lumea nu se poate isprăvi în ţarcul marxisto-leninist. Micaela Ghiţescu a presimţit sosirea lui decembrie 1989. Poate nu şi-a imaginat că va ajunge redactor-şef al revistei "Memoria", dar destinul i-a rezervat şi o asemenea demnitate. Această revistă suferă de o scădere dramatică a tirajului, dar este vie. Cu oameni la timonă precum doamna Ghiţescu are încă şanse de supravieţuire. Volumul "Între uitare şi memorie" descrie cel mai bine măreţia şi limitele sufletului omenesc. Micaela Ghiţescu nu se consideră un erou, dar are în faţa ochilor tot "peisajul de după bătălie" al neamului românesc. La vârsta ei exprimă o nobleţe rarisimă topită într-o modestie tangentă smereniei. Nimic mai potrivit în faţa marelui necunoscut care ne aşteaptă. (Dan Stanca)