Sacru şi religios la Mircea Eliade

Abordarea conceptelor de sacru şi religios din perspectiva istoriei culturii a fost la Mircea Eliade o preocupare constantă, căreia el i-a dedicat aproape întreaga sa activitate. Faptul este marcat de o pasiune savantă şi o devoţiune exemplară. Sacru şi religios înseamnă, ca elemente de concepţie, două repere de importanţă fundamentală pentru existenţa în istorie, un mod de a fi caracteristic civilizaţiilor arhaice, care poate fi accesibil şi omului modern în păstrarea identităţii sale spirituale.

Pentru Eliade, descoperirea şi studierea prezenţei sacrului în diferite categorii ale culturii şi civilizaţiei universale au însemnat un fundament pe care şi-a întemeiat o laborioasă cercetare a fenomenelor spirituale ale omenirii.

Savantul defineşte sacrul prin prisma reprezentării religioase a lumii şi pune frecvent în legătură două dimensiuni spirituale: sacru şi profan. Citându-l pe Roger Caillois, din "Lâhomme et le sacré", Eliade spune despre sacru că este opus profanului, mai precis, "sacrul se manifestă întotdeauna ca o realitate de un cu totul alt ordin decât realităţile "naturale"", "Le Sacré et le Profane" (Gallimard, 1965, p. 14). Prezenţa sa în lume şi manifestarea se fac printr-o hierofanie ("hieros" - sacru şi "faneia"- descoperire), o revelaţie a unei realităţi absolute, care se opune nonrealităţii uniforme înconjurătoare.

"A deveni om înseamnă a fi religios"

Prezenţa sacrului la nivel uman este, după Eliade, un dat de conştiinţă. Iată ce spune scriitorul în "La nostalgie des origines", 1969, p. 7: "Conştiinţa unei lumi reale şi semnificative este strâns legată de descoperirea sacrului. Prin experienţa sacrului, spiritul uman a sesizat diferenţa între ceea ce se relevă ca fiind real, puternic, bogat şi semnificativ şi ceea ce este lipsit de aceste calităţi, adică curgerea haotică şi periculoasă a lucrurilor, apariţiile şi dispariţiile lor fortuite şi vide de sens." Deci, "sacrul este un element în structura conştiinţei, şi nu un stadiu în istoria acestei conştiinţe."

De remarcat că Eliade discută, în general, dialectica sacrului, structura şi morfologia acestuia, nu face doar o prezentare hermeneutică, la nivel conceptual, pur teoretic. El se referă la modul de prezenţă a sacrului în universal, vorbind de categoriile spaţiului sacru, timpului sacru, despre fenomenele sacre ale vieţii sau susceptibile de a fi consacrate. De pildă, pentru ultima categorie afirmă că există o mulţime de modalităţi de a consacra viaţa. Şi aici aduce o serie de mărturii dintre cele mai diferite de sacralizare rituală, religioasă etc. Despre sacralizarea prin botez, citează pe scriitorul creştin Tertullian ("De Baptismo"), pe Sfântul Ioan Gură de Aur, care spun că prin botez omul vechi moare prin imersiunea în apă şi renaşte ca o fiinţă nouă, regenerată spiritual. Acest fapt se armonizează şi cu simbolismul acvatic: după unele teorii cosmogonice, din apele primordiale a apărut lumea; în miturile vechi, unii zei s-au născut din ape; lumea a fost pedepsită, după referatul biblic, prin potopul de apă şi tot cu apă se purifică omul prin botez, practică menţionată la Sfântul Ioan Botezătorul care boteza la Iordan, ca şi la acea grupare sau sectă a esenienilor, dinainte de Hristos, şi apoi în botezul creştin.

Despre sacralizarea vieţii putem spune că Eliade o găseşte peste tot în perioadele vechi ale omenirii. Ea era necesară şi reprezenta un mod de a fi religios. "La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca fiinţă umană este în sine un act religios, căci alimentaţia, viaţa sexuală şi munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi religios" ("La nostalgie des origines", 1969, p. 7).

Un cercetător al religiilor

Mircea Eliade face primele analize morfologice şi concluzii metodologice de cercetare a conceptelor de sacru şi religios la cursurile de istorie a religiilor ţinute la Universitatea din Bucureşti şi în seria de prelegeri de la Şcoala de Înalte Studii de la Paris. Acestea vor fi urmate de lucrările deja cunoscute asupra cercetării sacrului: "Traité dâhistoire des religions" (Paris, Payot, 1949), "Le Sacré et le Profane" (Gallimard, 1965), "Images et Symboles" (Gallimard, 1952), "La nostalgie des origines" (Gallimard, 1970) ş.a.

Înzestrat cu vaste cunoştinţe şi o experienţă metodologică proprie, Eliade a abordat toate sistemele religioase ale lumii în perspectiva lor istorică şi mitologică. Eliade nu s-a vrut un teolog, ci un cercetător al religiilor. Ca urmare, opera sa adună ca un conglomerat mărturii impresionante, din cele mai diverse aspecte de cultură religioasă. Autorul valorifică în acest scop şi un imens fond de tradiţie spirituală. El aduce pentru documentare mereu mărturii din istoria culturilor primitive, din etnografia popoarelor lumii, din mitologia, folclorul şi credinţele populare. Din acest punct de vedere, se poate spune că Eliade este întemeietorul unei discipline noi - Etnoreligia, pe care o ilustrează atât în spaţiul românesc, cât mai ales în cel universal, cu date multiple şi variate.

Religiosul şi omul modern

De asemenea, Mircea Eliade a documentat raportul referitor la existenţa umană şi viaţa sanctificată sau religiosul şi omul modern atât în viziunea religiei creştine, cât şi a celor necreştine. El susţine, pe drept, că unele consecinţe ale concepţiei religioase se primesc doar prin credinţă, sunt şi devin accesibile omului credincios. Dacă e să-l privim pe autorul însuşi prin această prismă, descoperim un Eliade pe cât de doct în problema religiilor, pe atât de ataşat credinţei creştine, fapt pe care el îl mărturiseşte în "Jurnalul" său. Însemnările sale spulberă suspiciunea unora că Eliade ar fi devenit după atâtea cercetări un necredincios. Consecvenţa lui Eliade în a fi şi a rămâne un creştin este ilustrată pe tot parcursul activităţii sale. Pentru frumuseţea exprimării în acest sens, despre "Sentimentul morţii în creştinism" din "Taina Indiei (texte inedite)", Eliade spune: "De la Iisus încoace nu se mai poate vorbi de un triumf definitiv al morţii, de o instaurare definitivă a întunericului. Moartea nu mai e destin, moartea ajunge de acum întâmplare, fapt. Oamenii mor ca să se odihnească înainte de marea beatitudine a nemuririi."

Criza spirituală a lumii contemporane

Într-un articol publicat în 12 decembrie 1981, în "Luceafărul", despre situaţia spirituală a lumii moderne şi angoasa omului în faţa morţii, Eliade spune că această atitudine este caracteristică omului lipsit de credinţă. Pentru cel credincios, moartea este văzută ca o mare trecere, "este un sfârşit urmat de un nou început".

Discursul său asupra crizei spirituale a omului modern este o analiză profundă asupra situaţiei secularizante din lumea creştină. Criza existenţială se datorează, în principal, pierderii caracterului religios al vieţii. Omul nereligios, spune el, şi-a pierdut orientarea în istorie şi capacitatea de a vedea în transcendent. Aceasta are consecinţe imediate în viaţa sa, pentru că nu-i mai permite, pe de o parte, să depăşească situaţiile personale dificile, iar pe de altă parte, de a accede în lumea spiritului.

Din cele prezentate până aici, este evident că Mircea Eliade abordează în opera sa cele două concepte de sacru şi religios într-o largă perspectivă, urmărind valorificarea lor în cele mai diverse categorii ale culturii şi religiilor universale, descoperindu-le în acelaşi timp înţelesuri noi şi valenţe spirituale nebănuite.