Dreptul la religie, dreptul la libertate spirituală

Recunoaşterea existenţei lui Dumnezeu al Cărui chip îl purtăm face ca dimensiunea religioasă să fie una constitutivă fiinţei umane. În consecinţă, societatea trebuie să ţină seama de ea, familia este necesar să nu neglijeze acest fapt, şcoala nu trebuie să uite această evidenţă. Şi aceasta, neţinând seama de opţiunea câtorva care preferă să aleagă răul în loc de bine, să spună negrului alb şi să declare că poartă de grijă şcolii româneşti şi copiilor din această ţară în numele umanismului secular.

Atacurile la care sunt supuse în ultima vreme atât Biserica Ortodoxă Română, cât şi proiectele pe care aceasta le iniţiază în spaţiul public de la noi ne fac să credem că trăim o vreme vecină cu apocalipsul. Piedicile puse construirii Catedralei Mântuirii Neamului, căutarea legiferării prostituţiei, încercarea de a scoate religia din şcoala publică sunt principalele puncte asupra cărora se concentrează propaganda antireligioasă, anticreştină dusă de câţiva oameni care au rămas în urma istoriei cu cel puţin 40-50 de ani, când ateismul ştiinţific era servit cu forţa intelectualităţii româneşti.

Educaţia religioasă, esenţială pentru societatea românească

Din 1990, după schimbarea regimului comunist, religia a început să fie studiată ca disciplină de învăţământ în şcoala publică din România. Se revenea la o normalitate care fusese desfiinţată în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când religia era eliminată dintre materiile de studiu obligatorii.

Astăzi, religia este studiată la toate nivelurile educaţionale ale instituţiilor de învăţământ preuniversitar. Care sunt consecinţele formative ale deschiderii şcolii către spiritualitatea religioasă? Cum percep foştii elevi importanţa orei de religie în formarea lor spirituală, socială, umană? A fost bine-venită profesarea credinţei şi la nivelul instituţiei şcolare?

Toate aceste întrebări puse pentru a evalua consecinţele educaţiei religioase asupra formării comportamentale a tinerilor au primit un răspuns. În urma cercetării naţionale "Educaţia moral-religioasă în sistemul de educaţie din România", realizată în 2008 în cadrul Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, rezultatele arată că 85,7% dintre elevi, 91,4% dintre părinţi şi 88,6% dintre profesorii diriginţi consideră credinţa religioasă ca fiind importantă în viaţa lor. S-a constatat de asemenea o îmbunătăţire a conduitei copiilor şi tinerilor ca urmare a introducerii religiei în şcoli.

"Ora de religie, afirma la începutul anului şcolar 2010-2011 Patriarhul României, nu este umplere a timpului, ci sfinţire a timpului, este apostolat sfânt. Ea promovează o vedere a sensurilor profunde ale realităţii vieţii şi lumii şi pregăteşte nu numai cetăţeni pentru patria pământească, ci şi cetăţeni ai Raiului, ai patriei cereşti. Nu există investiţie mai mare decât transmiterea credinţei ca valoare veşnică".

Religia presupune o anumită manieră de a trăi

Educaţia este prin esenţă purtătoare de valori, iar spaţiul şcolar este prin excelenţă un "spaţiu axiologic". Şcolile publice în România au nevoie urgentă de o educaţie asupra valorilor. Iar studiul religiei, mai mult decât oricare altă materie, introduce clar şi explicit chestiunea valorilor în viaţa omului.

Într-un articol despre studiul religiei în şcoală, Fernand Ouellet îl citează pe cercetătorul Charles Knicker, care insistă pe legăturile strânse între educaţia valorilor şi studiul religiei: "Raţiunea cea mai importantă pentru care trebuie să discutăm studiul religiei în şcoală este poate aceea că pentru cei mai mulţi religia presupune o anumită manieră de a trăi, un sistem de acţiuni, de fapte, deliberat organizat în vederea schimbării comportamentelor individuale şi colective".

În consecinţă, studiul religiei nu poate fi considerat un lucru de suprafaţă. În studiul său, "Consecinţe ale educaţiei religioase asupra formării conduitelor tinerilor. Perspectiva beneficiarilor", Constantin Cucoş, profesor universitar în cadrul Facultăţii de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, Universitatea "Al.I. Cuza" din Iaşi, afirmă că "diapazonul conduitelor generate de însuşirea valorilor religioase este larg, el dând seamă atât de atitudini şi valori personale, interiorizate adânc în infrastructura psihică a persoanei (sentimente, atitudini, crezuri, valori), dar şi comportamente supraindividuale, prosociale, grupale (întrajutorare, altruism, solidaritate). Ceea ce ne aduce în plus conotarea religioasă a conduitelor sunt întemeierea, densitatea, trăinicia acestora comparativ cu cele clădite pe eşafodaje intelectualiste sau strict pragmatice".

Dar, în critica lor privind educaţia asupra valorilor, unii profesori occidentali s-au întrebat asupra oportunităţii de a justifica pertinenţa educativă a religiei prin contribuţia sa la educaţia valorilor şi la educaţia morală. Conform acestor critici, o asemenea abordare se întemeiază pe aşteptări naive şi nerealiste faţă de ceea ce poate aduce şcoala în general şi studiul religiei în particular privind ameliorarea situaţiei morale a societăţii. Trebuie, spun ei, să negăm orice relaţie între sfera religioasă şi câmpul valorilor morale.

Acestei atitudini i se opun mai mulţi profesori americani - să amintim doar pe Thayer Warshaw şi Guntram Bischoff -, care au adus corecţii permiţând sesizarea mai bună a relaţiilor între explorarea câmpului religios şi moral, pe de o parte, şi oferta, propunerea valorilor religioase şi morale, pe de altă parte.

Educaţia morală descriptivă şi prescriptivă

Warshaw stabileşte o distincţie netă între cele două forme de educaţie morală: educaţia morală "descriptivă" şi educaţia morală "prescriptivă". Prima formă vizează dezvoltarea cunoştinţelor individului în domeniul comportamentului şi al valorilor morale. A doua formă caută să promoveze dezvoltarea, creşterea şi îmbunătăţirea morală a elevului. Ea încearcă să facă din el un mai bun cetăţean atât pentru lumea în care trăieşte, cât mai ales pentru veşnicie.

Astfel, după cum spune şi profesorul Cucoş, în panoplia valorilor comportamentale induse de conexiunea cu spiritualitatea religioasă se pot include mai multe categorii: conduite morale (cinstea, dragostea de adevăr şi dreptatea, iubirea semenilor, modestia, generozitatea, milostenia şi iertarea), conduite sociale (jertfirea, răbdarea, întrajutorarea) şi conduite spirituale (credinţa în Dumnezeu, evlavia, practicarea virtuţilor creştine şi cultul morţilor).

Fără Hristos, umanismul luptă împotriva omului

Cuvântul umanism este destul de recent în istoria ideilor din Europa. El desemnează mişcarea de gândire a Renaşterii care intenţiona să se reînnoiască cu gândirea antică prin studiul filosofilor şi literaţilor greci şi latini: ceea ce atunci însemna studiul umanioarelor. Această mişcare a Renaşterii a născut aşadar curentul filosofic orientat spre emanciparea fiinţei umane care s-a concretizat în Secolul Luminilor şi în Revoluţia Franceză.

Umanismul renascentist, afirma părintele Constantin Dragnea în studiul său "Religia în Uniunea Europeană", a constituit o reacţie împotriva ascetismului medieval, al cărei ideal a încetat să mai fie transfigurarea fiinţei umane, degenerând într-un sistem de constrângeri şi reţete spirituale străine de spiritul Evangheliei şi al tradiţiei creştinismului primar. Într-o societate în care trupul şi viaţa pământească erau considerate forme de expresie ale răului, umanismul afirmă frumuseţea trupului şi a plăcerilor vieţii pământeşti, iar idealul libertăţii înlocuieşte idealul sfinţeniei. Umanismul este o răzvrătire împotriva adevăratei naturi a omului şi a lumii, o fugă de Dumnezeu ca centru al fiinţei umane, o negare a tuturor realităţilor existenţei umane. De aceea, subumanismul nu este un obstacol în realizarea umanismului; subumanismul reprezintă culmea şi scopul umanismului. Umanismul iluminismului, care neagă adevărata natură a omului în calitate de chip al lui Dumnezeu, nu este deloc umanism; iraţionalismul ne învaţă că "raţionalismul" iluminismului, care divorţează de Dumnezeu - ultima Raţiune -, nu este, în fond, raţional.

Cu timpul, sensul cuvântului a devenit din ce în ce mai vag, astfel încât, la sfârşitul secolului al XIX-lea, el acoperea un apel în favoarea demnităţii umane. După cel de-al Doilea Război Mondial, filosofii au făcut din acest cuvânt un concept la modă şi s-a vorbit atunci despre un umanism marxist, despre un umanism personalist, filosofic, noţiuni care nu implicau în acel moment decât refuzul, respingerea unei societăţi considerate inumane.

Umanismul a fost revendicat ca fiind creştin încă de la originile sale. Umaniştii francezi creştini din secolul trecut, Charles Péguy, Emmanuel Mounier şi Jacques Maritain, au susţinut în operele lor că Iisus a venit în lume să trăiască viaţa lumii, creştinismul caracterizându-se prin întrepătrunderea divinului cu temporalul, cu umanul. Pătimirile lui Hristos dau sens morţii şi suferinţelor oamenilor. Speranţa creştină conduce lumea. Într-un cuvânt, condiţia divino-umană a lui Hristos defineşte modelul care inspiră umanismul creştin.

Modelul Europei creştine - sfântul

Omul nou în Hristos în Europa era şi ar trebui să fie sfântul, care, încadrat într-un proces spiritual: purificare - iluminare - desăvârşire, restaurează comuniunea cu Dumnezeu prin harul necreat, izvorâtor din Fiinţa dumnezeiască. Astfel, menirea omului în această lume, literalmente nouă, este aceea de a ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu. Şi omul ei ideal nu este omul "frumos şi bun" al umanismului grec, ci sfântul, omul nou în Hristos.

Umanismul creştin se vrea conform spiritului învăţăturii lui Hristos, aşa cum este el reliefat în Evanghelii. El apare ca o atenţie binevoitoare adusă condiţiei umane şi dificultăţilor omului de-a lungul vieţii sale. Dar filosofia umanistă consistă mai ales într-un efort neobosit, perseverent, de a trece, graţie Cuvântului lui Dumnezeu, în acelaşi timp Logos divin şi Om adevărat, de la vizibil la invizibil, de la o religie a literei, formalistă, la un creştinism "în duh şi în adevăr"; adică să considerăm omul ca având privilegiul de a putea intra în comuniune de spirit cu Cel ce este Raţiunea, Cuvântul, om care poate şi trebuie să fie în acord cu şi inspirat de Transcendenţă şi nădejde, căile binelui umanităţii.

Creştinismul, o mărturie a identităţii noastre în spaţiul european

Predarea religiei în şcoală reprezintă o componentă esenţială a culturii române. Biserica Ortodoxă, religia în general şi pluralismul religios reprezintă aspecte esenţiale care, pe de o parte, definesc personalitatea democratică, modernă a Statului român, iar pe de altă parte reprezintă expresia identităţii culturale a poporului nostru. De aceea predarea religiei în şcoală este atât o responsabilitate istorică, cât şi o mărturie a identităţii noastre religios-creştine în spaţiul european.

În contextul în care construim azi o nouă configuraţie politică a Europei, spaţiul comun european, e necesar să veghem ca ţările care fac parte din Uniunea Europeană să nu se dilueze într-o realitate care să anuleze moştenirea şi identitatea istorică de sute şi mii de ani pe care fiecare ţară şi-a construit-o cel mai adesea cu sacrificii umane.

Pentru aceasta, este un deziderat, o normă a construcţiei europene, să militeze pentru păstrarea identităţii specifice fiecărui stat. Iar în cazul României, religia în şcoală face parte din cadrul unor asemenea demersuri.

Mai mult decât atât, se poate observa limpede că, în ultimii 20 de ani, de când religia s-a predat în şcoală, aceasta a promovat echilibrul social, iar Biserica Ortodoxă a constituit în permanenţă un important şi credibil partener de dialog instituţional, mai ales în momentele în care societatea noastră a avut dificultăţi de înţelegere a mesajului caracteristic libertăţii şi democraţiei.

Trebuie reamintit şi faptul că Legea cultelor adoptată în 2006 subliniază importanţa pe care o au Bisericile şi Cultele din România, ca parteneri sociali, ceea ce dovedeşte importanţa care se acordă dialogului interconfesional, interreligios şi pluralismului religios, pluralism care reprezintă un important indicator al maturităţii democratice.

De aceea, predarea religiei reprezintă practic un demers şcolar care arată nivelul de maturitate democratică al ţării noastre. Nu doar Biserica Ortodoxă predă religia în şcoală, ci fiecare cult are posibilitatea, în funcţie de numărul de copii pe care îi are în şcoală, putând să se exprime conform preceptelor, doctrinelor şi ideilor moral-religioase caracteristice.

De altfel, religia în şcoală ţine cont de specificul cultural şi spiritual al ţării noastre, de dimensiunea ei istorică, de aspectele morale şi de cultivarea pluralismului şi a toleranţei religioase. Toate acestea sunt obiective educaţionale pierdute pentru tinerele generaţii dacă Biserica şi cultele religioase nu le-ar preda în şcoală.

Societatea contemporană trăieşte schimbări structurale într-un ritm foarte intens şi toate aceste schimbări reclamă tot atâtea răspunsuri sau abordări din partea Bisericii noastre. Iar învăţământul religios oferă generaţiilor de copii răspunsul moral şi intelectual pentru toate provocările pe care viaţa noastră de azi şi complexitatea ei ni le adresează.

(sociolog Laurenţiu Tănase)

"În contextul constituţional european, referinţa la Dumnezeu şi la creştinism nu doar că nu trebuie exclusă, ci ea este chiar indispensabilă."

Joseph Weiler (2003)

Absenţa religiei din şcoală, semnul unei carenţe culturale

Locul religiei în şcoală este pe cale de a ne diviza încă o dată pentru că nu avem curajul de a ne pune întrebarea fundamentală. În loc de a spune: e necesar să scoatem religia din şcoală, ar trebui să ne întrebăm: recunoaştem existenţa lui Dumnezeu şi dimensiunea religioasă este una constitutivă fiinţei umane?

Răspunsul la aceste întrebări este unul pozitiv, chiar venit din partea adversarilor religiei. Doar că ei doresc excluderea cu totul din sfera publică a religiosului. Or, niciodată nu lupţi împotriva a ceva inexistent. Cenzura pe care o impun credinţei creştine cei înverşunaţi contra ei este deci una abuzivă şi absurdă.

Dezbaterea asupra locului religiei în şcoală este în fond aceasta: dacă Creatorul există - Cel care este cu adevărat Fiinţa, cel care nu are nevoie de celelalte existenţe pentru a fi şi care îmi dă fiinţa printr-un dar făcut din partea Sa -, atunci trebuie să vorbesc despre El şi trebuie să vorbesc întotdeauna. Dacă Creatorul nu există - dacă eu nu am nevoie de nici o Fiinţă pentru a primi fiinţa care sunt aici şi fiinţa de dincolo de această viaţă -, pentru ce să fie obligaţi oamenii să vorbească de această Fiinţă care nu există, pentru ce să se impună celorlalţi o realitate care nu este decât o iluzie, un fruct al imaginaţiei colective?

Absenţa studiului religiei din cadrul învăţământului de masă este o mare carenţă, o lipsă impardonabilă de cultură în ultimă instanţă. Cine se lipseşte în mod voit de studiul Bibliei, cea mai însemnată carte din istoria umanităţii, nu poate fi socotit decât un mare ignorant.

Apoi cum am putea explica istoria catedralelor occidentale, cum am putea vorbi despre toate monumentele creştine, despre icoane, despre bibliotecile marilor mănăstiri, despre tablourile religioase ale Florenţei, Veneţiei, Vienei, fără a face referinţă la Dumnezeul creştin?

Ar trebui să eludăm toată istoria Evului Mediu european, ar trebui să dispară de pe pământ Ierusalimul, Constantinopolul, Vaticanul pentru a nu pomeni decât numai câteva din locurile unde s-a născut şi a înflorit creştinismul.

Cum ne-am putea imagina Europa fără Sfântul Constantin, fără Carol cel Mare, fără Sfântul Voievod Ştefan cel Mare? Fără toate acestea, Europa ar fi o lume rece, fără artă, fără arhitectură, fără pictură, fără bazilici, fără icoane, fără mozaicuri, fără cântec, fără literatură, fără cultură în definitiv.

Cum am putea învăţa istoria românilor fără a pomeni de mănăstirile din nordul

Moldovei, Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa şi Humor, de diaconul Coresi, de Cazania lui Varlaam, de Psaltirea lui Dosoftei, fără a aminti de Biblia de la Bucureşti? Sau, mai nou, cum am putea explica rezistenţa anticomunistă din România fără credinţa puternică a mirenilor şi a preoţilor care au suferit în temniţele crunte unde au fost aruncaţi?

Elevii trebuie să ştie că şcoala la români s-a făcut în tinda Bisericii, şi nu în altă parte, iar credinţa creştină a fost mărturisită de multe ori cu preţul vieţii. Românii ştiu că omul nu e om fără Dumnezeu. De aceea normalitatea pentru acest neam este credinţa, nu necredinţa, este preaplinul vieţii, nu moartea spirituală, nu vidul, este afirmaţia, nu negaţia.