Educaţia ca „umplere“ a golului din noi

Omul vine pe lume „incomplet“, din perspectiva solicitărilor de tot felul. Dovedeşte însă, în timp, o predispoziţie nemaipomenită de a-şi forma competenţe necesare pentru a vieţui pentru sine şi pentru alţii, de a se adapta la cerinţe prezente sau viitoare. Nu starea de început contează, ci posibilitatea de creştere şi de perfectare după cum o cer circumstanţele sau după cum doreşte el.

Faptul că omul este iniţial aproape un „nimic“, din perspectiva standardelor zilei, nu constituie un „păcat“, ci o mare virtute, în sensul că omul o poate lua în orice direcţie (Deuteronom 30, 19-20). Starea de „negativitate“ nu este o decădere ontologică, ci ascunde o putinţă de trezire, de asumare a propriilor limite şi de înaintare spre mai bine. Nu numaidecât cei care au cucerit înălţimile sunt pasibili de fericire, de mântuire, ci şi cei (poate ei, mai ales) care încă nu sunt atinşi de vraja perfecţiunii. Când eşti „căzut“ visezi la „ridicare“ şi „înălţare“. În Predica de pe munte, Iisus îi are în vedere nu pe cei care au, ci pe cei care nu au, pe cei care nu posedă bunăstarea, bună-situarea sau alte „fericiri“ omeneşti: „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că acei se vor milui…“ (Matei, 5, 3-12). Avem aici nu o apologie a unui ţel împlinit, ci a conştientizării şi statuării stării ce poate conduce la el. Punctul final contează, desigur, dar în strânsă legătură cu startul iniţial care trebuie activat pentru a fi sigur că ajungi unde trebuie. Imaturitatea, inocenţa copilăriei, „gradul zero“ al existenţei noastre nu reprezintă o imperfecţiune sau o lipsă, ci, cum spune pedagogul John Dewey, o promisiune a creşterii şi devenirii spirituale.

Experienţa lipsei poate conduce la o îndreptare durabilă

S-a format o reprezentare falsă despre educaţie în concordanţă cu care aceasta ar fi o acţiune făcută prioritar dinspre exteriorul către interiorul fiinţei, ca şi când persoana ar trebui să suporte o serie de intervenţii de fasonare, indiferent de ce aceasta poate sau vrea. În fapt, formarea înseamnă o pregătire şi o punere pe cale a fiinţei pentru a descoperi şi concretiza esenţa sa. Educaţia nu se reduce la o montare, la o implantare din exterior a unor stări sau atitudini, ci presupune declanşarea unei „stări de necesitate“ interioară, o pregătire a unei aşteptări pentru a primi ceva în concordanţă cu nişte „nevoi“ ce trebuie stimulate la primitor. Ceea ce fiinţa devine ţine de elanul volitiv interior, care trebuie „trezit“ şi potenţat.

Pe de altă parte, omul devine şi în funcţie de incapacităţile funciare ce sunt conştientizate şi care stimulează un traiect viitor. O persoană mulţumită de sine iese din ecuaţia paideică şi se exclude chiar din normalitatea devenirii. Cu cât conştiinţa golului este mai mare, cu atât dorul depăşirii carenţei se intensifică. Lipsa sau negativitatea iniţială se constituie într-un declic al unei deveniri ulterioare. Experienţa lipsei sau a unei stări negative (alunecarea, căderea, păcatul, de pildă) poate conduce la o îndreptare sigură şi durabilă. Cu cât hăul din tine este mai mare (şi îţi dai seama de consecinţele acestuia), cu atât te încăpăţânezi să scapi de el. „Numai cine a cunoscut slăbiciunea firii omeneşti a făcut experienţa puterii dumnezeieşti - spune Sfântul Maxim Mărturisitorul. Iar unul ca acesta, izbutind prin ea în unele lucruri, iar în altele silindu-se să izbutească, nu va dispreţui niciodată pe nici un om“ (Capete despre dragoste, 39). Negativitatea nu trebuie căutată cu orice preţ - nu putem experimenta toate relele omeneşti, dar odată ivită, ne ajută să ieşim definitiv din ea.

Când ştii ce îţi trebuie ca să devii om împlinit, eşti salvat

„Plinirea“ omului se face tocmai pentru că ceva în el lipseşte, iar el ia cunoştinţă, treptat, de aceste neîmpliniri. Experienţa vidului, a distanţei faţă de ţintă nu este lipsită de virtuţi paideice. Conştiinţa lipsei şi a umplerii unei absenţe constituie cheia educaţiei. Când ştii ce îţi trebuie ca să devii om împlinit, eşti salvat. Proporţiile devenirii sunt predeterminate de „micimea“ stării iniţiale, de „golul“ cu care porneşti la drum. Devenirea este condiţionată de o stare iniţială de imperfecţiune şi de recunoaşterea acestui statut. Că dacă am veni pe lume „mobilaţi“ cu toate cele, educaţia nu s-ar mai justifica.

În tradiţia culturală - mai veche sau mai nouă - golul, carenţa şi lipsa nu sunt atât de mult blamate, cum ne-am aştepta. Filosoful chinez Lao Zi, în Tao Te Ching, spune următoarele: „Vasul făcut din humă este util/ prin golul creat de forma lui./ Casa cu ziduri, ferestre şi uşi/ este utilă prin golul creat de acestea./ Deşi preţuim ceea ce există, ne folosim de ceea ce nu există“. Funcţionalitatea golului rezidă în aceea că el potenţează mişcarea către umplere şi împlinire. El nu înseamnă nimicul absolut, ci promisiunea ivirii a ceva. Sunt tradiţii artistice care conferă golului şi indefinitului funcţionalităţi inedite. În pictura impresionistă, de pildă, spaţiul gol, „nepictat“, ocupă mare parte din pânză, iar contururile sunt difuze, lăsând privitorului sarcina de a face demarcaţii sau a „amesteca“ optic culorile. Dialectica plin-gol este cea care stă la baza conturării lumii şi a persoanei. Un om se defineşte nu atât prin ceea ce este, ci şi prin ceea nu este, dar poate deveni, prin golul ce-l mistuie şi-l azvârle pe o cale. Principiul socratic conform căruia ştim că nu ştim nimic reprezintă factorul declanşator al căutării şi al definirii ca persoane. Actualizarea şi manifestarea unor calităţi au ascunse undeva, în fondul bazal, acute stări ale lipsei. Neîmplinirea iniţială constituie motorul unei frumoase şi sigure expansiuni.

Inocenţa copilului, prototipul virtuţii

Educaţia presupune o potenţare a setei de cunoaştere şi de ridicare spirituală, prin co-participare şi implicare directă a celui în cauză. Exterioritatea mediului şi a acţiunilor anumitor factori ai educaţiei (familie, biserică, şcoală) este deosebit de importantă, dar nu are o valoare în sine dacă individul nu recunoaşte sau nu conlucrează la devenirea sa. Normal, omul vine pe lume „gol“, dar cu o predispoziţie de „umplere“ pe parcurs. Devenim şi înaintăm pentru că starea iniţială ne-o permite şi îngăduie aşa ceva. „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei“ (Matei 19, 24). Inocenţa copilului devine prototipul virtuţii; copilăria este o stare de perfecţiune asemănătoare aceleia la care adultul va accede pentru a fi mântuit (Matei 18, 3). Din acest punct de vedere, şi adulţii trebuie să fie „copii“, să se întoarcă la acea stare harică necesară oricărui început, oricărei căutări.

Dacă nu am resimţi golul ce ne-a invadat, nu am avea tăria de a-l depăşi şi umple cu ceva bun. Experienţa limitei, a secătuirii, a regresiunii la golul iniţial („tabula rasa“) este din nou evidenţiată în gândirea creştină de Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Inimă curată, poate, se numeşte aceea care nu mai are în nici un fel o mişcare naturală, spre nimic. În aceasta venind Domnul, pentru simplitatea ei desăvârşită îşi înscrie legile Sale ca într-o tăbliţă netezită“ (Capete gnostice, 81). „Golirea“ iniţială determină o „umplere“ pe măsură ce nu mai este condiţionată de predeterminări false sau pernicioase. Experienţa radicală a renunţării şi a curăţirii de cele vechi conduce la ivirea „omului nou“. Prin educaţie, convertim „deşertul“ iniţial într-un ogor fertil pe care vor creşte viitoarele roade - spre bucuria noastră şi a lumii în care existăm.