„Educaţia religioasă, o investiţie pe termen mediu şi lung“

Situaţia în care ne aflăm astăzi în ce priveşte învăţământul este cunoscută. Practic, peste 90% este instrucţie, informare, adică formare într-un anumit fel. Dar pe noi ne interesează personalitatea ca întreg. Şi putem vorbi de o dimensiune cognitivă a personalităţii, de una afectivă, de una socială, de una estetică, tehnologică… Toate acestea trebuie să fie într-o armonie, nu una să fie dominantă, iar alta cenuşăreasa. Iată doar câteva aspecte cu care se confruntă şcoala, elevii, părinţii şi profesorii. Despre ele, în interviul cu profesorul de psihologie Florin Micu.

Domnule profesor, e nevoie de un tip de educaţie şi pentru a îndruma ce să facă co­piii în timpul liber. După 10 ore de atenţie şi concentrare, şase ore la şcoală şi patru ore a­casă, pentru rezolvarea te­me­lor, copilul iese în stradă şi de ce se apucă? Ce îm­bră­ţi­şează el?

Ce-i vine la îndemână. El nu poa­te face o selecţie, pentru că el nu are o gândire critică vi­zavi de propria persoană. Şcoa­la nu încurajează gândirea cri­ti­că, constructivă, bazată pe re­zol­­vare de probleme şi nu pe con­flict. Legat de asta vă pot po­vesti o experienţă. Am avut la cabinetul de psihologie de la şcoa­lă mulţi elevi, unii aduşi de pă­rinţi, alţii veniţi din proprie ini­ţiativă. Mai mult decât atât, prin 1999, la nivelul Bu­cu­reş­tiu­lui a existat o iniţiativă, aco­lo unde existau psihologi şcolari, o iniţiativă numită Şcoala pă­rinţilor. Ea s-a desfăşurat în 70 de şcoli. Stăteam de vorbă cu părinţii.

În ce a constat acest proiect?

Practic eram 70 de psihologi ca­re ne întâlneam cu părinţii şi a­bordam cu ei în mod concret pro­bleme ivite în viaţa de zi cu zi. Probleme destul de grave. Şi-i puneam pe părinţi să se em­patizeze, să se transpună, să vadă cum ar reacţiona dacă co­piii lor s-ar afla într-o anume si­tuaţie, ca studiu de caz. De e­xem­plu: cum să ne comportăm cu personalităţile dificile? Chiar e­xistă o carte pe piaţă care se in­titulează exact aşa: „Cum să ne comportăm cu perso­na­li­tă­ţi­le dificile“ scrisă de François Le­lord şi Christoph André. Alte te­me au fost: Comunicare şi con­flict, Psihologia dezvoltării sau a stadialităţii, a etapelor de dez­vol­ta­re a personalităţii co­pi­lu­lui.

Care era scopul acestor te­me?

Rezolvarea unor situaţii a­pa­rent fără ieşire. Pentru că la un anumit nivel se pot trezi pă­rin­ţii că propriii copii le răs­pund agresiv, că nu-i mai res­pec­tă. Or, noi trebuie să ne dăm seama că atunci se naşte în copil un anumit tip de identi­ta­te, un anumit tip de con­şti­in­ţă de sine. Părintele nu are de un­de şti. Dacă acest fapt coinci­de şi cu o perioadă de examene pen­tru elev, intervine conflictul şi el poate să degenereze încât a­jungem la vorba românească „eu te-am făcut, eu te omor“.

Cu ce ne confruntăm de fapt?

E un moment critic. Părinţii in­tră în panică în acest moment. Copiii trebuie să-şi satis­fa­­că anumite nevoi structurale, pen­tru că asta e natura, firea u­mană. Profesorii îi bombar­dea­ză cu informaţii, fac ins­truc­ţie cu ei la propriu şi la fi­gu­­rat, iar copiii se simt abando­naţi. E un sistem de abandon ge­neralizat. Părinţii nu-i în­ţe­leg, profesorii nu-i înţeleg. Sin­gu­rul debuşeu este ora de reli­gie, unde elevii mai discută cu pro­fesorul sau preotul anumite lu­cruri, acolo unde este posibil. În­cearcă să înţeleagă sensul vie­ţii, să răspundă la întrebări fun­damentale, existenţiale. Da­că nici la ora de religie sau la di­rigenţie nu se pot dezbate a­nu­­mite probleme ale sufletului co­pilului, atunci unde?

Există o vulnerabilitate psi­ho­logică şi psihosocială a tâ­nă­ru­lui atât de mare, încât noi nu sun­tem conştienţi de ea… In­ves­­tiţia pe care trebuie să o fa­cem în educaţie astăzi trebuie să ne pună înaintea ochilor cum va fi acel tânăr peste 10-15-20 de ani. E nevoie de o idee foarte coerentă, foarte cla­ră despre acest lucru, nu, pur şi simplu ne-am făcut da­to­ria la şcoa­lă şi gata, nu ne mai interesea­ză.

Şi în cazul religiei ca discip­li­­nă ar trebui să fie la fel, nu?

Sigur că da. Sunt convins că e­ducaţia religioasă este o inves­ti­ţie pe termen mediu şi lung. Aici este vorba de sufletul pe care îl are în mână profesorul de religie la un moment dat. Tre­buie să fie foarte responsa­bil de asta. Pentru că e ca şi cum ar ţine sufletul unui înger în mâinile sale.

Din punctul meu de vedere, ver­dictul dat de Curtea Con­sti­tu­ţională în cazul orei de reli­gie este nu numai nedrept, ci şi foar­te periculos. Va avea conse­cin­ţe negative pe termen mediu şi lung. Aşa cum cred mulţi pe­da­gogi, dacă nu ar exista edu­ca­ţia religioasă în şcoală, ni­ve­lul de violenţă şi de comportament deviant în societate ar fi fost mult mai mare. Sunt studii ca­re arată acest lucru. Chiar da­că unele încearcă să nu recu­noas­că în mod vizibil acest fapt, vorbind mai mult de edu­ca­ţie civică sau educaţie mo­ra­lă. Dominantă nu a fost nici pri­ma, nici a doua, ci educaţia re­ligioasă până acum. De a­ce­ea, practic, această decizie a Curţii Constituţionale echi­va­lea­­ză cu a doua secularizare pen­tru Biserica Ortodoxă. Şi es­te mult mai periculoasă de­cât prima secularizare petrecu­tă în timpul lui Cuza, care a con­fiscat proprietăţile fizice. Pe a­cestea le mai poţi recupera, le poţi reconstrui. Sufletul, nicio­da­­tă, personalitatea, fiinţa cum spu­neau grecii, sau conştiinţa, ca să vorbim modern şi european. Avem de-a face aici cu o per­vertire a actului educaţional prin eliminarea religiei din şcoa­lă. Societatea are nevoie de oa­meni sănătoşi fizic, psihic, moral şi religios. Or, aceasta se asigură şi prin studiul religiei.

Cum?

Un singur exemplu este foar­te elocvent. Am avut la ca­bi­­n­et tineri care aveau în gând de foarte multe ori faptul că vo­iau să se sinucidă ca formă de con­tagiune, ca soluţie, văzând la alţi elevi făcând acest gest. Chiar am avut un caz la Liceul Pe­dagogic, un elev s-a sinucis pentru că părinţii au plecat în stră­inătate, iar el nu a mai pu­tut suporta această traumă e­mo­ţională. Era foarte, foarte bun la învăţătură, dar acest lucru nu l-a ajutat cu nimic. Spu­neţi-mi şi mie cine, care disci­pli­­nă intervine, face educaţie în spi­ritul maturizării emoţionale şi sociale?

Religiei îi revine sarcina a­ceas­ta. Psihologi avem cu câte­va sute sub nivelul de care este ne­voie. Ar trebui un efort comun instituţional al psiholo­gi­lor împreună cu Biserica, cu slu­jitorii ei în consilierea acestor tineri. Ştiţi ce mi-a spus un elev că l-a oprit de la să­vâr­şi­rea gestului de a se sinucide? Fap­tul că se supără Dumnezeu pe el. El învăţase la religie lucrul acesta. Avea 14 ani. Am ră­mas şocat de răspunsul lui. A­ceasta este definiţia în mod con­cret, ca exemplu, nu teore­ti­z­a­tă, a celei de-a doua secula­ri­zări. Dacă Dumnezeu dispare din şcoală, ne putem trezi cu sur­prize mari şi neplăcute. Cu lu­cruri din acestea ne confrun­tăm. Nu cu teorii, metodologii, ti­puri de învăţare ş.a.m.d.

Se poate redresa actuala si­tuaţie din învăţământul de stat?

Da. Ne trebuie doar nişte minţi lucide care să lucreze în a­cest sens. Şi pot să vă dau do­uă exemple în istoria edu­ca­ţiei ca­re au făcut reforme profunde în educaţie şi au creat pre­­mi­se­le pentru o dezvoltare spi­ritu­a­lă a personalităţii. Aici avem o dez­voltare ştiin­ţi­fi­că a persona­li­tăţii, una so­ci­a­lă şi una spiri­tu­­ală. Cele do­uă exemple sunt Spi­ru Haret şi Simion Mehe­dinţi. Au mai fost şi alţi mi­niş­tri care au fă­cut lucruri impor­tan­­te, dar aceştia doi pot fi re­pe­re pentru o reformă cu a­de­vă­rat viabilă. De ce? Pentru că ei au pus la ba­zele educaţiei dez­voltarea personalităţii ca în­treg, a unei personalităţi armonioase capabile de discer­nă­mânt în tot ce face. Cei doi mi­niş­tri au creat cadrul insti­tu­ţio­nal unei bune activităţi educa­ţio­nale, au avut conştiinţa mi­si­u­­nii mi­nisteriale. Sunt situaţii când anumite discipline au for­mă curriculară asemănă­toa­re, ca mesaj, cu a unor ideo­lo­­gii. A­tunci se pot crea destul de mari di­sonanţe şi cognitive, şi afecti­ve. De multe ori co­pi­lul este pus într-o situaţie des­tul de in­cer­tă. În acel moment el are ne­voie de sprijin, de ajutor. Avem ne­voie atât de o gândire discur­si­­vă, cât şi de o gândire intui­ti­vă la copil, ceea ce înţelegeau ve­chii greci prin dianoesis şi no­esis. Apoi cred că ceea ce ne lip­seşte cu ade­vărat nouă este o responsabi­li­­tate faţă de cerce­ta­rea în edu­­caţie. În domeniul cer­ce­tă­rii în educaţie suntem în­că departe de adevărata per­for­­manţă. Când faci o reformă, o im­plementezi după ce ai fă­cut o cercetare de câţiva ani buni pe sistemul respectiv.

Nu faci în fiecare an refor­mă, pentru că aceasta nu mai e re­formă, ci doar schimbări care a­fectează structural şi bulver­sea­ză mai mult decât aşază. Noi trebuie să ne aşezăm. De­pin­­de ce vrem. Dacă vrem nişte ro­boţei care să meargă la serviciu, fără să aibă personalitate, fă­ră să aibă atitudine, pe care noi să-i manipulăm, putem face şi asta.