Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Educaţie „Arta educaţiei temeinice pentru viaţă”

„Arta educaţiei temeinice pentru viaţă”

Galerie foto (7) Galerie foto (7) Educaţie
Un articol de: † Casian, Arhiepiscopul Dunării de Jos - 14 Sep, 2021

Am început cu toţii şcoala. Elevii cu familia lor, mama, tata, bunica, bunicul, profesorii, educatorii, slujitorii Bisericii, societatea, aşa cum suntem, mergem, iată, la şcoală! Din fericire, deşi încă în starea de suferinţă generată de pandemie, se deschid sufletele, se deschid speranţele, se deschid forţele binelui, se deschid sertarele generozităţii, se deschid braţele, se deschid „uşile” vocaţiei didactice, se deschid uşile claselor tuturor şcolilor!

Poate se deschid, la unison, minţile coborând în inimi şi, de acolo, urcând spre: „Doamne, Doamne, Ceresc Tată,/ Noi pe Tine Te rugăm,/ Luminează-a noastră minte/ Lucruri bune să-nvăţăm”, deoarece cunoaştem îndemnul: „Totdeauna lucrul tău/ Să-l începi cu Dumnezeu,/ Unde-i El cu harul Său/ Nici un lucru nu e greu”. Cu „Doamne, ajută!” preotul şi învăţătorul, ca odinioară, „învaţă tot poporul”. Aşa este şi acum.

În condiţii de atenţie, de la mari la cei mici, grijulii de sănătate, regăsim ordinea şi curăţenia, atât cât omeneşte s-a reuşit, dar, cu siguranţă, o altă ordine lăuntrică ne-ar fi de mare folos pentru a aduna energiile proaspete, creatoare, pure şi mobilizatoare ale copiilor, elevilor, şcolarilor cu ochii aţintiţi spre dascălii lor, pe care un an şi jumătate i-au ascultat, cât au rezistat şi au reuşit, de la distanţă.

Profesorul, educatorul, este într-un sens propriul elev

De asemenea, educatorul va fi cu siguranţă emoţionat de priveliştea minunată a elevilor aşezaţi în bănci, pe care-i va admira prin suava întoarcere în timp, deoarece nu la catedră a început dascălul instruirea. Dimpotrivă, din bancă se vede mai clar şi responsabil catedra doar dacă dascăl fiind te priveşti prin ochii luminoşi ai copiilor.

Nu în locul lor, căci nu este posibil, ci în comuniune sufletească şi-n admiraţie părintească ajungem la inimile lor, distanţele dispar, respectul reciproc apare şi iubirea curată ia locul emoţiilor, de-o parte şi de alta, iar autoritatea se topeşte în bunătate, neştiinţa în cunoaştere şi distanţarea în apropiere, prin dialogul simplu şi edificator. 

Şi elevul poate urca la iubirea profesorului

Dacă dascălul a coborât firesc la inima elevului, şi acesta din urmă urcă, treaptă cu treaptă, la ţinuta echilibrată, blândă şi mereu atentă a dascălului preocupat nu de câte ştie din metodologie ori din aria curriculară, ci cât se poate deschide şi cât se poate dărui pe sine, ca pentru propriii copii, de acasă. Precum acasă, la masă, în comuniune, părinţii, bunicii şi copiii servesc aceeaşi mâncare bună, tot astfel ar putea să se petreacă şi pe plan educaţional, la clasă, pe culoarele şi-n atelierele ori parcurile şcolilor.

Autoritatea superiorilor didactici ori dezordinea nevinovată a copilăriei s-ar putea converti la sfătuire, împreună vorbire, inclusiv despre ceea ce ne preocupă, de la cei mici la cei mari, şi soluţiile vor veni de jos în sus, nu numai de sus în jos.

Astfel, criza, fie de modele în educaţie, fie de ucenici, copii din ce în ce mai puţini şi mai puţin motivaţi, s-ar putea aborda într-o cheie a atentei analize lăuntrice, deoarece toţi suntem în căutare de sens, de răspunsuri, de soluţii, oricât de multe am învăţat. Mai sunt multe taine în noi, între noi, şi nu-i deloc exclus ca „din gura pruncilor şi a celor mici”, Domnul, Biserica, Ţara, Şcoala, Familia să obţină lucrarea de laudă!

A şti nu înseamnă şi a fi!

A şti câte ceva despre lucrarea dificilă didactică nu înseamnă a fi întru totul şi model şi metodă şi rezolvare. A fi în legătură, în stare de comunicare pe verticală, „de unde vin toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit” (Iacov 1, 17), înseamnă a coborî în inimile celor ce, prin jertfă şi uitare de sine, s-au zidit în inimile, în minţile şi-n conştiinţele ucenicilor, cum ne-a arătat vrednicul de pomenire Episcop dr. Antim Angelescu, în anii ‘30 ai secolului trecut, în teza de doctorat elaborată sub coordonarea pr. prof. Petre Vintilescu, intitulată Psihologia religioasă a copilului până la adolescenţă. Aşadar, observaţiile de ordin psihologic, emoţional şi sentimental pentru dascăl porneau de la conştiinţa liturgică şi social-comunitară, în familie şi-n şcoală, şi nu neapărat din observaţiile de laborator, fie şi ele moderne, la zi, cum s-ar spune. Tot omeneşti vor fi şi vor rămâne! Dar nici dascălul, nici elevul nu răspund doar la metodologia antropologico-didactică, ci şi la forţa tainică sufletească, divină. De aici să începem! 

Şi de la cei mici putem învăţa mult şi multe

Putem începe să învăţăm cum să ne apropiem de orizontul lor informaţional, chiar şi de pe internet şi, de acolo, doar cu acceptul lor, să mergem în direcţia dialogului, a cuvântului marcat pe hârtie, pe tablă şi pe „tabla inimii”. Va dezvolta astfel lectura, iar lectura despre copii va ajuta mult copiii. Astfel se va dezvolta imaginaţia empirică, adică vor ajunge la înţelesuri concrete, pragmatice, iar ora de religie poate ajuta enorm în această direcţie, deoarece manualul cel mai reuşit va fi interesul copilului de a practica voluntar programele educaţionale, filantropice ale Bisericii. Astfel înţelegem de ce Mântuitorul, Învăţătorul şi Dascălul prin excelenţă, ne-a arătat paradigma bunătăţii, a iertării, a generozităţii în viaţa copiilor. 

Nu pentru şcoală, ci pentru viaţă învăţăm

Toată viaţa noastră este o şcoală, iar lecţiile cele mai frecventate sunt exerciţiile reale ale comuniunii. Preceptele didactice sunt în esenţă izvorâte din înţelepciunea şi din iubirea Prea­sfintei Treimi din cer, în Biserică, în viaţa omului creştin şi de aici între noi, „precum în cer, aşa şi pe pământ”. Nu doar faptul că şcoala a debutat la streaşina bisericii ne îndreptăţeşte să frecventăm azi cursurile, ci mulţimea modelelor sacre, din Sinaxar, din calendar şi din viul slujirii bisericeşti, arată că în România parteneriatul Şcoală-Biserică este un exemplu de comunicare pentru comuniune, din Biserică în societate, iar iubirea de semeni, de la Sfântul Altar pe „altarul” fratelui, este hrană perpetuă pentru minte, inimă, literatură şi viaţă.

Fie ca aceste fragmente de admiraţie pentru dascălii din Seminarul de la Buzău şi cei de la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti să se constituie într-un omagiu adus după o jumătate de secol, în amintirea vremurilor când eram în bancă, în clasa I de Seminar, în faţa dirigintelui, arhid. prof. Mihalache Tudor, pe care zilele trecute, dimpreună cu toţi colegii reuniţi şi cu dascălii de la Seminarul „Sfântul Apostol Andrei” - Galaţi, l-am simţit acelaşi, ca ieri! Să dea Dumnezeu ca cei 12 tineri entuziaşti, harnici, foarte buni pedagogi la cateheza parohială, pe care i-am rugat să vină diriginţi la Seminar pentru tinerii de azi, să simtă şi peste o jumătate de secol iubirea revărsată în educaţia copiilor!