Familia creştină, restaurarea omului în iubire

Târziu, au ajuns la Ierusalim, căutându-L cu îngrijorare. Dar El era încă acolo, în Templu... Prin plutirea aburilor de tămâie, bătrânii îl ascultau uimiți, tăcând. Era doar un Copil în veșminte de rând, însă ei nu puteau să-I răspundă de parcă toate cuvintele lumii se plecară deodată înaintea Lui, singurul Cuvânt născut între oameni ca un crin înmiresmat în mijlocul câmpiei însetate de iubirea Sa. Când Maica Fecioară și bătrânul Iosif îl aflară, El „a coborât cu ei și a venit în Nazaret și le era supus...” (Luca 2, 20).

Antichitatea. Frumoasa vârstă a marelui Început, deschizătoarea atâtor ferestre către noi perspective ale umanității. O carte a luptelor esențiale între forțele creației văzute și misterioasele treceri ale nevăzutului în gloria cărora, asemeni potopului celui dintâi, care a strâns toate laolaltă, lăsându-le apoi cu alte rosturi pe alte pământuri, filosofiile de pretutindeni și din orice veac și-au reformulat necontenit moștenirea îndepărtatelor mituri universale. De pe țărmurile elene, stăpânite de Prometeu, la cele nordice, cârmuite cândva de Odin, de la înălțimea munților maiași des­criși în Popol Vuh (Cartea Sfatului) ori cei ai celților luminați de zeița-mamă Danu și până în adâncimea locașului eroului sumerian Atrahasis și ale apelor străjuite de Nüwa și Fu Xi, zeii-frați cu cozi de dragoni din panteonul chinez, urcând iarăși spre măritul Khnum și roata olarului din umbra eternului Sfinx egiptean, în toate scrierile antice s-au păstrat cele mai puternice simboluri primordiale ale căror atribute sacre au încercat dintotdeauna să deslușească marea taină a Universului: omul.

Noroi negru ori lut auriu cules de pe malul râului Ru, boabe de porumb sau lemn plutitor pe ape... În țesătura fiecărei materii din care părea că fusese modelat trupul, se căuta cu deplină fascinație și cutezanță sensul adânc al relației feminin și masculin, dualitate evocată în legendele lumii de pretutindeni: „Lumea şi omul au fost creaţi de către Mama Universală care dă naștere stâncilor, izvoarelor și ierburilor” (Mircea Eliade, Nostalgia originilor), iar „cerul este creația, masculinul, Tatăl, cel care dă viață, enunță legea, regula, restricțiile, acoperă și protejează, face să existe” (Jean-Marc Kepsi, Omul și simbolurile sale). Dar, la vremea plinită, apa din vasele de piatră s-a strâns în miezul ei, când cea neprihănită murmură rugătoare către El: „Nu mai au vin...” (Ioan 2, 3). Și apa, sămânță fluidă germinând seva speranței, deveni vin cu gust de bucurie neîntreruptă și toți cunoscură că doar Acesta este doritul Fiu al Tatălui, Hristos Mântuitorul, precum îi învățase: „Eu pentru aceasta M-am născut și am venit în lume, ca să mărturisesc despre adevăr” (Ioan 18, 37).

Adevărul...

Tulburător de simplu și de blând, încât lumea avea să se întoarcă însetată spre El, trăindu-i adânc prezența după ce, rătăcind în căutarea Lui, străbătuse istoria purtată de lumina marmurei idolilor păgâni și a fiecărui mit care, asemeni unei luni în descreștere, se stingea în tăcere. Un Adevăr care își plecase smerit tot cerul inimii la rugămintea celei ce se plecase mai înainte Lui, restaurând astfel sensul iubirii în om, de la cel dintâi „să fie!” pe care l-a auzit Universul la „fie mie!” al Fecioarei, înnobilată cu divinul dar de a-I fi mamă. Înalt și cutremurător acest Adevăr Întrupat și cât de plin în harul Său se arăta în Cana Galileei, când binecuvântarea Lui îi cuprinsese pe miri în dimensiunea cosmică a întreitei Lumini veșnice. Și nunta a trecut atunci de la legea veche la numirea sacră de Taină, purtând pe Crucea ei, ca un steag al Învierii, simfonia triumfătoarei armonii între cele două forțe creatoare de viață: familia. Cea dintâi iubire, candidă și plină de solemnitate minune, familia! Iată, vinul Cuminecării Sfinte de la masa Cinei celei de pe urmă se vestește mai întâi în darul nupțial al iubirii ce se zidește convingător în cel mai sensibil poem, capodoperă fără egal în intensitatea vibrantă a trăirilor frumoase care trec privirile mirilor dincolo de orizont, în căutarea desăvârșirii.

Familia...

De vrem să spunem că este cuvânt, atunci neîndoielnic este un cuvânt într-atât de pur și de adevărat încât nu atinge nimic din ceea ce credem că poate însemna în esență. Sfinții trăitori ai Ortodoxiei ne-au învățat că familia este mai mult decât rostire, creștere ori aducere aminte. Este „biserica de acasă” (Sf. Ioan Gură de Aur), căci devine transfigurare lăuntrică a cărei forță așează soțul și soția într-o relație de iubire aparte și profundă cu Dumnezeu și cu ei înșiși, iar această iubire preschimbă lumescul lor în taină și vor fi un singur trup, ca un singur imn de slavă născător de viață nouă. Familia este întrepătrundere duioasă a supunerii cu libertatea, a încercărilor cu nădejdea care nu renunță, a zborului cu martirica „aspiraţie şi mişcare spre infinit a bărbatului şi a femeii” (Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae), în unirea cărora „se reflectă în modul cel mai simplu şi mai curat sufletul uman şi întreg universul” (Tadeusz Mostowicz). Familia, spaţiul unde totul se clădește neîncetat din rugăciune și care ne aduce laolaltă, ne leagă de toți strămoșii, definește și modelează chipul interior, creând în noi structuri simetrice cu Timpul şi cu valorile lui prezente, într-o pururea chemare a Evangheliei și a pământului natal: „Acasă-s numai între zi și vis/ când glas de clopot într-amurg se pierde” (Rainer Maria Rilke).

Familia este cunoaştere de sine prin cunoașterea celorlalți, este înțelegere reciprocă a emoțiilor, și atunci toate lucrurile prețioase primesc un alt sens în numele iubirii ce se face bun răspuns oricărei îndoieli, căci „proprie fiinţei umane este comuniunea”, scria Sfântul Vasile cel Mare. Aici ne odihnim inima și simțim că în adâncul ei răsare de fiecare dată un soare cum răsăritul nu l-a cunoscut. Doar aici ne regăsim anii de școală ai copilăriei, cu chipul ei surâzător, și tot aici îi vom găsi întotdeauna pe ei, părinții, cele două iubiri ce ne înalță, peste multe întinderi, deodată, mai mult decât orice altă bucurie a vieții.

Oriunde am fi, sunt singurii care ne țin strâns de mână, chiar și din interiorul ființei noastre, și de acolo ne vor ajuta să descoperim părticica aceea uimitoare de Rai sădită de ei în noi, pentru a face din ea, la rându-ne, un Rai izbăvitor celor din jur: „sfințenia părinților îi va mântui pe copii” (Sfântul Porfirie). Ei ne învață că iubirea nu e o cale precisă dinainte rânduită, ci trudă și în­delungă răbdare, și că ea înseamnă devotament și încredere în vir­tuțile celor de lângă noi, căci numai ea, iubirea, „nu cade niciodată” (Corinteni 13, 8). De aceea, părinții rămân corăbiile temerare, înfruntând valurile acestui veac, de parcă s-ar lupta să uite de ei înșiși pentru a ne ocroti de ne­știința mersului pe ape repezi și a ne purta astfel, nevăzut, dar sigur, spre Dumnezeu, Părintele tuturor, Cel ce Se lasă atins prin mâinile părinților noștri: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să îți fie bine și să trăiești mulți ani pe pământ” (Ieșirea 20, 2).

Tata, măreție și renume, eroism, cuvânt și faptă împlinită, bună înțelepciune a aceluia „care a clădit casa lui pe stâncă” (Matei 7, 24) și din vatra lui a făcut altar și țarină bo­gată și vie roditoare. Mama, tan­drețe și poezie, pace și îmbrățișare, cea căreia i-a fost dat să înțeleagă tainele lumii, pentru că în pântecele ei Viața își împlinește făgăduințele și pentru că știe să pună măsură în toate formele de iubire ale vieții: „asemenea este Împărăţia cerurilor aluatului pe care, luându-l, o femeie l-a ascuns în trei măsuri de făină, până ce s-a dospit toată” (Matei 13, 33).

Tatăl meu, mama mea, bunicul meu, bunica mea... Dulce pronaos pământesc al Paradisului ceresc, familia! De vrem să spunem că este cuvânt, atunci se cuvine a lăsa să se audă pururi cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Copiilor, ascultaţi pe părinţii voştri întru toate, căci aceasta este bine-plăcut Domnului” (Coloseni 3, 20).

(Corina Luminiţa Căluian este profesoară la Liceul de Arte „Hariclea Darclee” din Brăila)