Pe culmile disperării

Nu, nu este vorba despre Cioran, nu s-ar potrivi cu viziunea sa despre sărăcie și credință, ci despre Amalia și despre noi, ceilalți. Prima dată am trecut pe lângă ea în pasajul stației de metrou Basarab, în toiul iernii. Am auzit în urma mea un foarte stins „Ajutați-mă!”. Am mai făcut câțiva pași până când am realizat că acel cuvânt, parcă șoptit cu teamă și rușine, venea de la o mogâldeață înfofolită până peste cap, care își trăgea nasul și plângea. M-am întors, am vorbit puțin, am aflat că a fost lăsată pe străzi după ce a împlinit vârsta limită pentru casa de copii și că nu are adăpost.

Am sunat o prietenă asistent social, dar fiind fără acte nu erau perspective, doar un centru de noapte pentru a nu muri înghețată. Am plecat cu durere în suflet pentru că nu am putut face mai mult, dar și cu semne de întrebare asupra sincerității ei.

A doua oară era deja primăvară. Era tot răcită, cu aceeași atitudine de umbră tăcută, implorând mut un ajutor. Am aflat că era din nord-vestul țării, fiind lăsată de părinți, la 5 ani, la un orfelinat de lângă București. Trăia pe străzi de peste 10 ani, timp în care a experimentat toate relele. Cea mai proastă veste a fost că în iarnă, la așezământul cu pricina, nu au primit-o pentru că, după o zi de carantină, analizele au arătat că are HIV. În ochii ei se citea teama de moarte. Era ca un copil rătăcit și neștiutor. Fără acte nu avea acces la ajutor medical. Am ajutat-o din nou pentru mâncare și i-am sugerat ce ar mai putea face pentru a obține actele.

Am reîntâlnit-o de curând lângă stația de metrou Basarab. Mi-a arătat cu bucurie un spray pentru căile respiratorii, primit de la cineva pentru sănătatea ei ruinată. Era și mai slabă, îmbrăcată cu haine de pomană și avea la gât o cruce legată de un lanț de mătănii. O primise de la o doamnă care, asemenea mie, o îndrumase spre Biserică. Discuția noastră a fost uluitoare.

Nu suntem sfinți…

Dar suntem chemați să devenim. Nu știu nici acum dacă a spus adevărul, dar, dată fiind situația ei, nu contează. Pentru că, în lacrimi, mi-a zis că se roagă pentru cei care o batjocoresc, să îi ierte Dumnezeu. Femeia aceasta de peste 30 de ani, care nu cred că are mai mult de 40 de kilograme, care a fost cândva o fetiță frumoasă, blondă cu ochi albaștri, a găsit, în suferința și umilințele la care a fost supusă, puterea de a răsplăti răul cu binele, prin rugăciune, asemenea Domnului pe Cruce.

Apoi mi-a spus că fără Dumnezeu nu suntem nimic. Și clar nu l-a auzit pe părintele Rafail Noica spunând aceasta. I-am zis doar atât, dacă poți să te rogi pentru cei care îți fac rău, este mucenicie. Ai putea să devii o sfântă, Dumnezeu nu Se împiedică de trecutul tău. O clipă privirea i s-a luminat de o uimire de nedescris, ca în fața unei descoperiri nepământene. Apoi am vorbit despre gândul ei de a ajunge la o mănăstire.

Amalia este rezultatul eșecului din viața unei familii. La rândul ei, nu va avea vreodată una, situația nu o permite. Lumea se umple în continuare de divorțuri, de avorturi, de relații libere între tineri, de prunci abandonați prin mater­nități sau care îngroașă rândurile în casele de copii. Oamenii pur și simplu nu își iau în serios viața și moartea, nici devenirea întru sfințenie.

O reclamă recentă din metroul bucureștean, care se dorea amuzantă, era de fapt o invitație subliminală de a trata oamenii ca obiecte. „Ups, o alegere greșită? E OK, nu suntem căsătoriți. Retur ușor gratuit”. Ce comod! Adică doar în casătorie returul ar fi mai complicat, divorț, acte, oboseală, copii împărțiți sau instituțio­nalizați. Mai bine relații libere, fără obligații. Nu este de mirare că fetele seamănă tot mai mult între ele: gene false, botox, haine standard, gesturi standard. Marfă. Tinerii tot caută unicate și nu mai găsesc decât producție de serie, pentru că nu se uită la suflet. Iar în afara sfințeniei nu există frumusețe.

Sfinților mucenici, care bine v-ați nevoit

Obișnuiam ca la discuțiile despre familie să le figurez elevilor pe tablă o schemă cu două drumuri, unul pornind de la o fată și altul de la un băiat, care se uneau într-un punct pe verticală, unde era Dumnezeu. Astfel, orice și-ar propune în viață ca ținte secundare, dacă se așază pe drumul îndumnezeirii, va face ca acele două persoane să se apropie continuu și, în consecință, iubirea să crească. Și orice alte ținte în afara acestui drum, care devin scop în sine (propria persoană, cariera, case, mașinuțe, domnițe, haine, călătorii etc.), nu fac decât să mărească distanța până la moartea iubirii și răspândirea în drumuri colaterale.

Toate conflictele din relația de cuplu pornesc de la discrepanța dintre imaginea ideală și prestația reală a partenerilor. Cred că Dumnezeu, atunci când doi oameni se îndrăgostesc, ridică pentru o secundă vălul sufletului celuilalt și ne lasă să zărim, ca într-o străfulgerare taborică, chipul sfântului care ar putea deveni. Sfinții Petru și Fevronia sunt un exemplu. De acel sfânt, de acea sfântă ne îndrăgostim. Și este firesc așa, pentru că sufletul omului este chemat să Îl iubească pe Dumnezeu și o poate face indirect, iubind pe cei în care Acesta Se oglindește.

Dar comoditatea este ucigătoare, de aici și dezastrul în familia contemporană. După cuvântul unui minunat părinte, Andrei Bodea, tânăr cu vârsta, dar bătrân cu mintea, „monahismul și căsătoria sunt cruci egale, amândouă îți cer în egală măsură o asumare, să-ți asumi și să-ți dedici timp în lucrul ăla. Și o răstignire, cumva, o renunțare la voia ta, la egoul tău. În familie în fața soției, a șefului la locul de muncă, în fața copiilor, lași de la tine de dragul lor, să fie bine. În mănăstire, în fața starețului, a episcopului, a credincioșilor, a obștii”.

Revin la Amalia. Cred că orfelinatele ar trebui arondate unor mănăstiri, poate mulți dintre tinerii înțelepțiți de suferința de a nu fi fost doriți de părinții naturali vor alege, în locul vieții în lume, drumul spre Părintele Ceresc. În fiecare om se ascunde sfântul care ar putea deveni și sunt oameni care îl pot vedea. Știu asta pentru că am întâlnit un asemenea părinte, retras într-o mănăstire de munte. De aici și nesfârșita lui dragoste, prin care îi primește, îi privește și îi odihnește pe toți. Desigur, este și el un sfânt pe cale, pentru că, după cuvântul părintelui Gheorghe Calciu, un sfânt este un om care îi vede pe ceilalți oameni sfinți. Un asemenea om ar putea face din Amalia (dacă ne gândim la Pigmalion, piesa lui Bernard Show) o aristocrată duhovnicească.

Mă gândesc și la părintele Serafim Aldea, care își dorea să fi fost omul care i-a făcut milostenie Sfintei Maria Egipteanca, înainte de a pleca în pustiu. Să dea Domnul să se găsească o față bisericească, un om bun, care să o ducă pe Amalia în pustia unei mănăstiri. Iar nouă să ne dea o asemenea dorință de a ne sfinți, încât să găsim puterea de a ne birui. Nădăjduiesc, nădăjduiesc, nădăjduiesc!