Popasul de pe culmi

În aceste vremuri de spaime de îmbolnăvire și de frică de moarte, de izolare impusă și autoimpusă, de distanțare fizică și alte măsuri care ne împiedică parcă să mai raționăm normal, e aproape o minune să constați că viața își urmează cursul ei firesc într-un sat strămutat din Clisura Dunării, Eșelnița, unde un preot binecuvântat, cu har, simplu și modest, Sever Negrescu, nu a abandonat tradiția de a organiza, de 24 de ani, Școala Parohială de vară. 

Cum vremurile îi schimbă doar pe cei care trăiesc viața la suprafața ei, nu și pe cei care trăiesc pe culme, nu ne mai miră faptul că mulți părinți și bunici din acest colț de țară parcă uitat de lume, dar neuitat de Dumnezeu, continuă să-și îndrume copiii, nepoții spre biserică, unde știu că au atâtea lucruri bune de învățat. Și iată-ne, și în acest an, cu mulți copii înscriși în tabără pentru a participa la activi­tățile educative, dar și recreative, de cunoaștere a naturii și a locurilor sfinte, a literaturii, picturii, muzicii, prin intermediul atelierelor de creație literară și plastică, pelerinajelor, întâlnirilor cu scriitori, pictori, oameni de cultură ș.a.

Am așteptat cu emoție și m-am pregătit sufletește pentru întâlnirea cu acești copii minunați de la țară, elevi și studenți cu vârste între 15 și 22 de ani. Mare mi-a fost bucuria când am revăzut persoane dragi întâlnite în edițiile anterioare.

Începutul a aparținut părintelui Sever Negrescu, care a rostit o rugăciune: „Însuți Doamne, privește din cer și cercetează tabăra aceasta pe care o deschidem întru Numele Tău... Luminează ochii noștri, ai tuturor, limpezește-ne gândurile și călăuzește-ne pașii... Spre folosul copiilor și al tinerilor care au venit aici”.

În acest an, m-am gândit să le vorbesc copiilor despre legătura dintre religie și poezie, despre sentimentul religios care este salvator în viața noastră cotidiană, să le ofer copiilor bucuria întâlnirii cu poezia religioasă, cu psalmii.

Deschiderea spre lumea poeziei s-a făcut printr-un dialog referitor la starea trăită de ei din martie până în prezent, când nu au mers la școală ori la facultate. Cum ați trăit starea de neparticipare la ore, la cursuri, dar interdicția de a merge la biserică? Ce reprezintă Școala Parohială de vară? Care este poetul preferat și de ce? și alte întrebări au fost cuprinse într-un scurt chestionar.

O analiză a acestor răspunsuri pune în evidență stările de tristețe, regret, spaimă, anxietate, revoltă, panică, neputință, lipsă de entuziasm, dar și de relaxare, de „bucurie că stau mai mult timp acasă cu părinții”. M-a bucurat să constat că între preocupările lor din această perioadă au fost lectura, scrisul, muzica, dansul, pictura, plimbările în natură, mișcarea, vizionarea de filme vechi, de filme documentare, ajutorarea părinților în gospodărie, odihna și mai puțin comunicarea prin telefonie sau internet. Inter­dicția de a merge la școală/facultate a fost resimțită ca pe „o eliberare, la început”, „un paravan care mă separa de viața socială”, „o stare dificilă, frustrantă”, iar interdicția de a merge la biserică a însemnat „o pedeapsă”, „o stare de însingurare”, „o stare frustrantă”, „sărbătorile nu au mai avut farmec” ș.a. Am aflat de la părintele Sever Negrescu că până și cei mici erau nedumeriți de ce biserica este închisă. Un bunic a fost întrebat de nepoțelul lui de 3-4 ani: „Nu a mai găsit părintele cheia de la biserică?”

Dovada participării în mai multe ediții o avem în răspunsurile copiilor: „continuitate”, „parcă nu e vară fără Școala Parohială”, „o modalitate de a intra în normalitate”, „o rupere de «viața digitală»”, „petrecerea timpului cu folos, învățând ceva nou”, „dezvoltare culturală personalizată”, „descărcare emoțio­nală”, „o apropiere de sufletul oamenilorˮ, „întâlnire cu scriitori”, „dezvoltare personală”, „ceva nou în viața noastră”, „cea mai frumoasă experiență din viața mea”.

Printre poeții preferați, copiii i-au menționat pe: Mihai Eminescu, Nichita Stănescu, Lucian Blaga, Adrian Păunescu, Sever Negrescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana. Este extraordinar să vezi cum acești copii, crescuți la țară, îi cunosc și îi prețuiesc pe unii dintre marii noștri poeți care au scris și poezie religioasă, cunosc și se mândresc că însuși preotul lor din sat este un poet recunoscut și apreciat.

În Atelierul de lectură a poeziei am pornit de la Psalmii lui David, fiecare copil citind un psalm la alegere, am continuat cu citirea în paralel a psalmilor 99 și 132 ai lui David și ai lui Dosoftei, care prin tălmăcirea Psaltirii în versuri a redat într-o formă mai accesibilă ideea din psalmi. Trecând la psalmii moderni (din volumul „Excel­siorˮ, 1895) ai lui Alexandru Macedonski, poetul cu sânge de oltean şi suflet de psalmist, un urmaș al Mitropolitului Dosoftei și un precursor al lui Arghezi, fiecare copil a lecturat câte un psalm din cei 11. Au urmat discuțiile referitoare la sentimentele pe care le degajă versurile, așa încât am vorbit despre: evlavie și credință creștină, smerenie și recunoaștere a propriilor greșeli, liniștea vieții de înger a copilăriei, sentimentul de înălțare oferit de poezie, dar și despre tema nefericirii și a zădărniciei pe care o oferă lucrurile trecătoare și, ca o concluzie: toate cele din lume sunt prin voia lui Dumnezeu.

Citind câțiva Psalmi ai lui Arghezi, copiii au înțeles că psalmii, ca arhetip al oricărei rugăciuni, pot fi pentru omul modern, apăsat de singurătate, covârșit de frustrări, un model de aspirație la divinitate. După lectură, dialogul a pus în lumină specificul psalmilor lui Arghezi: adresabilitatea directă cu Dumnezeu care ascultă, sinceritatea mărturisirii („Tare sunt singur Doamne…”, „Sunt vinovat că am râvnit…”) și permanenta interogativitate („Cine ești tu acela de care gândul/ se-apropie necunoscân­du-l?/ cui cere milă, sprijin și putere/ neștiutor nici cum, nici cui le cere?” ori „Pentru ce Părinte,-aș da și pentru cine sunetul de-ospețe-al bronzului lovit?”), interogativitate care ar trebui să fie un principiu metodologic al oricărei cunoașteri.

În finalul lecturii, am citit un Psalm din Sever Negrescu din volumul Psalmi de zi(s), volum pre­fațat de Ana Blandiana.

Lectura poeziei poate deveni un mod de a ne vindeca de suferință, de a ne despovăra de răul pe care îl avem transferat dinafară în interiorul nostru. Poezia ne înseninează viața și ne face să fim mai buni. Și nu doar lectura poeziei ne aduce aceste binecuvântări, ci și scrierea ei, pe care unii o simt ca pe o eliberare, iar alții ca pe o do­rință de dăruire a frumuseții și bucuriei prin sentimentele înălțătoare pe care le exprimă.

În atelierul de scriere creativă, pentru a orienta tematica scrierii unui psalm, am cerut copiilor să-și imagineze un dialog cu Dumnezeu în care să-I mulțumească pentru ceva, să-I ceară ceva și să-L întrebe ceva. Pornind de la aceste trei repere, copiii au scris o poezie (cu/fără rimă) în care au mulțumit: „pentru că existˮ, „pentru ziua de aziˮ, „pentru sănătate”, „pentru ce mi-ai oferit până acumˮ, „pentru tot ce amˮ, „pentru oamenii din jurul meuˮ, „pentru totˮ. Dorințele lor, exprimate în rugi, sunt dintre cele mai diverse, dar parcă nu ale unor copii, ci ale unor copii mari, maturizați prea devreme. E atâta filosofie în dorințele lor, ca de exemplu: „Dă-mi ce crezi Tu că am nevoie!ˮ, „Ai îndurare și ajută-ne să ne schimbăm!ˮ, „Dă-mi, Doamne, răbdare și bunătate!ˮ, „Doamne, dă-mi îndrumare în viață!ˮ, „Dă-ne, Doamne, pace!ˮ