Totul este dar

Sfintele sărbători sunt un prilej să ne gândim la toate darurile pe care Dumnezeu ni le-a făcut, de la începutul lumii și până astăzi. Desigur, cel mai mare dar este Fiul Său, Care S-a întrupat, S-a născut, a mântuit lumea din păcat și moarte și ni Se împărtășește. Dar sunt și multe altele, anume bunătățile acestei vieți, tot mai confortabilă, tot mai ușurată (cu ce preț?) prin descoperirile omului. Nu știm, însă, câte dintre aceste descoperiri sunt dorite și câte doar îngăduite de Dumnezeu, cu un scop încă nedeslușit.

Vedem că în ultimul timp sunt tot mai frecvente știrile despre impactul inteligenței artificiale în diverse domenii de activitate. Conform unor studii, generos prezentate de părintele Sorin Mihalache într-o conferință recentă, piața muncii va fi inundată „cu imigranții digitali care riscă să ocupe toate activitățile omenești”.

Am intrat în „era AI”. Nu e bai, au mai fost și alte ere, marcate de diverse progrese tehnice ale umanității. Ce a fost bun din ele a rămas, restul a pierit, căci toate trec. Așa va trece și aceasta. Dar până atunci tinerii vor pendula între entuziasmul generat de nou și angoasele pe care societatea dorește să le întrețină pentru un mai bun (chiar total) control.

Început și sfârșit

Pentru a le da curaj elevilor, uneori la începutul liceului, alteori la clasele terminale, unde se pregăteau să intre în viața profesională, obiș­nuiam să le spun o poveste. Și nu era o copilărie, ci dimpotrivă, o recunoaștere a faptului că povestirile sunt pentru orice vârstă și au înțelesuri tot mai adânci pe măsură ce trec anii. Povestea este potrivită și acum, la început de an, și mulțumesc pe această cale autorului Leon Magdan, că mult bine a făcut prin ceea ce a scris.

Era vorba despre „Trei copăcei”, buni prieteni, care, la fel ca elevii noștri, făceau planuri de viitor și se străduiau să își cultive calitățile potrivite pentru a-și împlini visul. Primul dorea să ajungă cea mai bună corabie care să poarte mari împărați pe mările lumii. Al doilea dorea să devină cea mai minunată ladă de comori din lume. Al treilea, mai puțin practic, se tot lungea pentru ca oamenii, privindu-l, să își ridice ochii la cer și să își aducă aminte de Dumnezeu.

Copăceii se foloseau de vânt și de vremea neprielnică pentru a dobândi un trunchi potrivit scopului lor. Așteptau toți ziua examenului, când tăietorul de lemne avea să decidă cum vor fi folosiți. Dar, asemenea multora dintre tinerii noștri, uneori intens pregătiți pentru diferite examene, marile speranțe s-au năruit. Vaporul măreț a devenit o barcă de pescari, lada a sfârșit într-un grajd iar copacul cel înalt a pierdut drumul spre cer, fiind tăiat în grinzi, care au stat multă vreme degeaba. Măcar ceilalți doi găsiseră ceva de lucru.

Îndelunga-răbdare

Este foarte interesant că, neavând încotro, cei trei copăcei s-au adaptat situației fără să cadă în depresie. Erau puţin triști pentru că se considerau ratați, suportând paiele, mirosul de pește sau plictiseala, dar au răbdat fără să abdice, împlinind fiecare lucrul pe cât se putea. Și nu e puțin, pentru că, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare „cine este leneş în cele mici nu va putea înainta nici în cele mari!” Astfel, cu timpul s-au smerit.

Asemenea lor, mulți tineri de astăzi, la terminarea facultății, obțin locuri de muncă departe de ceea ce au visat, ba chiar le mai pierd și pe acestea și trebuie să o ia de la început. Unii deznădăjduiesc, dar alții împlinesc, după putere, o învățătură pusă în practică desăvârșit de Sfântul Cleopa: „Iată ce am învăţat eu de la Părintele Vichentie: «Răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare, răbdare». Şi când ţi-ar părea matale c-ai gătit, ia-o de la capăt şi iar: «Răbdare, răbdare, răbdare...».”

Îndelunga-răbdare are o mare putere lucrătoare în om, spre dobândirea smereniei și, deodată cu aceasta, a darurilor de sus, pentru că „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” Iacov (4, 6). Atunci Însuși Domnul lucrează cele bune, către care ne-a chemat, în viețile noastre.

Tu ești Dumnezeu

Când cei trei copăcei aproape că abandonaseră visurile mărețe, ceva minunat s-a întâmplat fiecăruia. La Nașterea Domnului, ieslea a primit cea mai mare comoară din lume, Fiul lui Dumnezeu ca Prunc. Apoi, bărcuța de pescari i-a purtat pe Sfinții Apostoli și pe Împăratul împăraților, Domnul Iisus Hristos, Care a poruncit stihiilor liniștea. Și cel mai smerit copăcel, acela uitat și nefolositor, a trăit cu Domnul Sfintele Sale Pătimiri, devenind pentru totdeauna lemnul la care, privind, oamenii se gândesc la Mântuitorul lor.

Asemenea se poate întâmpla cu fiecare tânăr care caută să își împlinească vocația. După cuvântul lui Petre Țuțea, „trebuie să ne golim de prea-plinul Eu, ca să mai intre în noi un pic de Dumnezeu”. Doar renunțând să își fie propriul său dumnezeu, care își organizează viața, chiar în perspectiva unei chemări reale, Domnul poate lucra în el darurile Sale. Și, foarte interesant, povestea dezvăluie trei vocații fundamentale și trei etape ale vieții duhovnicești. Ieslea descoperă vocația spre familie și nașterea de prunci, corabia descoperă vocația de a-I sluji lui Dumnezeu în cler, păstrată până astăzi de la Marele Arhiereu, prin succesiune apostolică, iar crucea descoperă vocația monahală, a celor care s-au răstignit pentru lume, părând inutili pentru ea, dar fiind de fapt vârful de lance spirituală care îndreaptă mai cu putere oamenii spre Dumnezeu.

Mai mult, ieslea semnifică începutul vieții duhovnicești, corabia etapa de curățire, care se continuă și se împletește cu sporirea pe drumul iluminării, prin Sfintele Taine în Biserică, iar crucea îndumnezeirea prin comuniunea deplină cu Dumnezeu.

Domnul meu și Dumnezeul meu

Totuși, comuniunii cu Dumnezeu i se poate contrapune astăzi, în mod bizar, comuniunea cu mașina și evident cu duhul artizanului (umanității căzute) din spatele ei. Una din provocările cele mai mari generate de AI este, după cuvântul părintelui Sorin Mihalache, că „nu avem parte de un instrument, avem parte de o entitate căreia unii autori îi spun specie nouă digitală pentru că este emergent, comunică și acționează autonom”, uneori imoral, deși pare ciudat un asemenea verdict. Mai mult „omul ajunge să practice interacțiunea parasocială și să treacă de la atenția crescută pentru mediul digital la atașamentul pentru aceste entități și să comunice cu ele și în final să ajungă la un fel de psihoză AI, cum se întâmplă în cazul celor care se sinucid asistați de mașină”.

Părintele Seraphim Rose, care nădăjduim (sunt semne) că va fi canonizat nu peste mult timp, prevede în lucrarea sa „Ortodoxia și religia viitorului” zorii dumnezeilor fără Dumnezeu. „Fiinţele «evoluate» ale viitorului, aşa cum apar ele în literatura SF, sunt prezentate invariabil ca unele ce au «depăşit» limitele umanităţii obişnuite, mai ales cele ale «personalităţii»… aceste fiinţe sunt pe cale de a suferi transformări «evolutive» încă şi mai înalte, până la absorbirea într-o «Supraminte» impersonală”.

Pentru asemenea perspective, din lecția celor trei copăcei găsim o singură soluție pentru tinerii noștri: „să nu se semeţească, nici să-şi pună nădejdea în bogăţia cea nestatornică”, mai ales virtuală, așa cum ne oferă AI, „ci în Dumnezeul Cel viu, Care ne dă cu belşug toate” (1 Tim. 6, 17).