Valorificarea poveștilor moralizatoare în procesul educativ

Ne aflăm la jumătatea proiectului nostru drag, „Bucuria poveștilor”, iar micile istorioare moralizatoare anonime, adunate din diverse predici și cărțulii, sunt așteptate, în continuare, săptămânal, de copii cu aceeași emoție și încântare. Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu că, zilele acestea, am putut înmulți bucuria poveștilor și cu minunații mei colegi, profesori de limba și literatura română, cu prilejul cercului metodic găzduit de școala noastră. Am încredere că toate aceste istorioare de suflet pot face lumea mai bună și mai frumoasă.

Și pentru că, atunci când se bucură omul, se bucură și Domnul, și Cerul întreg, ce minune trimisă de Sus poate fi mai mare decât sprijinul și binecuvântarea păstorului nostru sufletesc de la `Dunărea de Jos”, care m-a îndemnat să adun toate aceste frumuseți într-o carte, pentru a le dărui cât mai multor inimi iubitoare de frumos! Îi mulțumesc Bunului Dumnezeu pentru că mi-a deschis această cale și îi asigur pe toți cei ce așteaptă finalizarea acestui proiect de suflet că, dacă va fi voia lui Dumnezeu, îl vom împlini. Dar ce alte valori morale au mai încântat sufletele puilor de om de la ultima noastră poveste?

„Eşti ceea ce răspândeşti în jurul tău!”

Povestioara psihologică „Eşti ceea ce răspândeşti în jurul tău!” ne învață să fim noi înșine iubire, pace și iertare, pentru a le putea dărui pe toate acestea lumii. Un psiholog a adus la o conferință o portocală pentru a explica mai bine celor prezenți o problemă de psihologie. El a întrebat ce va ieși dacă va stoarce portocala. Evident, răspunsul a fost: suc de portocale. De ce nu va ieși suc de mere sau de grepfrut? Pentru că înăuntru este portocală! Ce legătură are portocala cu sufletul omului? Dacă tu, omule, ai fi o portocală și cineva „te-ar stoarce”, ar pune presiune asupra ta, te-ar jigni, iar din tine ar ieși mânia, revolta, ura, amărăciunea, de ce s-ar întâmpla asta? Pentru că tu le ai în tine, înăuntru, pe toate acestea.

Ce se întâmplă atunci când viața te „stoarce”, când cineva te rănește sau te jignește? Dacă ies mânia, durerea și frica, este pentru că acestea sunt înăuntrul tău! Nu contează cine te stoarce, poate fi mama sau fratele, vecinul sau prietenul. Dacă cineva spune ceva ce ție nu-ți place, ceea ce iese din tine este ce se află înăuntrul tău. Când cineva pune presiune și când din tine iese altceva decât iubire, este pentru că tu ai lăsat să fie altceva. Odată ce scoți aceste lucruri negative pe care nu le dorești în viața ta și le înlocuiești cu iubire, vei vedea cum viața îți va deveni mult mai bună. Ceea ce este înăuntrul nostru depinde de noi, este alegerea noastră.

Hristos a fost bătut, batjocorit, scuipat, răstignit. Cum a răspuns El? Cu iubire, cu tăcere, cu iertare: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac!” (Luca 23, 34) De ce? Pentru că în El erau toate acestea. Sfinţii au răbdat dureri, batjocoriri, jigniri, nedreptăţi şi moartea. Care erau replicile lor? „Nu puteţi să mă urâţi voi cât pot eu să vă iubesc!” Care erau rugăciunile lor? „Doamne, Îţi mulţumesc că sunt printre cei batjocoriţi, umiliţi, bătuţi şi jigniţi, şi nu printre cei care batjocoresc, umilesc, lovesc şi jignesc!”

„Cine-i fericit?”

Povestea „Cine-i fericit?” aduce în prim-plan imaginea unei rege bolnav, pe care un înțelept l-a sfătuit să îmbrace cămașa celui mai fericit om, pentru a se vindeca. Slujitorii regelui au mers la cel mai faimos împărat, la cel mai bogat și la cel mai deștept om, dar au aflat că fericirea e departe de toți aceștia. Împăratul se temea să nu fie furat, bogatul nu știa cui să-i lase averea, iar geniul, când descoperea un adevăr, căuta, cu nesaț, altul. Toți erau triști și neîmpăcați, dovadă că fericirea nu stă nici în bogăția materială, nici în cunoaștere, nici în faimă.

Obosiți și dezamăgiți de căutările zadarnice, slujitorii au poposit la marginea unei păduri, lângă o colibă sărmană. Dinăuntru, se auzea un bătrân, care Îi mulțumea lui Dumnezeu pentru cât de fericit este. Plini de speranță, slujitorii regelui au dat buzna în coliba sărăcăcioasă a bătrânului să-l întrebe dacă omul spune adevărul. Bătrânul Îi mulțumea lui Dumnezeu că s-a trezit sănătos, că putea să umble, să vadă, să vorbească. Toate acestea îi aduceau, cu adevărat, mulțumire și fericire. Oamenii regelui i-au promis recompense materiale, în schimbul cămășii sale, pe care să o ducă stăpânului lor. Cu mult regret, însă, bătrânul le-a răspuns: „Cu drag v-aș ajuta regele, dar eu nu am nici cămașă pe mine!” Cu adevărat, fericirea stă în simplitate, în mulțumire sufletească și într-o conștiință împăcată.

Minunile mele de copii au rămas ușor ­dezamăgite să afle că regele nu a putut fi salvat, pentru că omul cel mai fericit nu avea cum să-i dăruiască veșmântul său, dar sufletele lor frumoase au inventat pe loc o continuare a poveștii: „Doamna, nu-i așa că omul fericit a găsit sigur o soluție să-l ajute pe rege? Da... putea merge să-l ia în brațe, iar brațele sale ar fi putut ține loc de cămașă... Sigur așa s-a întâmplat, că era om bun, nu-i așa, doamna?!” Înțelegeți, oameni minunați, cum gândesc copiii noștri buni și frumoși?

„Nisip și piatră”

Istorioara „Nisip și piatră” ne învață să iertăm și să uităm faptele și vorbele rele ale „greșiților noștri”. Când cineva ne rănește, ar trebui să scriem fapta lui rea pe nisip, pentru ca valurile iertării să șteargă amintirea ei dureroasă, iar când ne face un bine, ar trebui să sculptăm amintirea acestei fapte bune în piatră, pentru ca vântul uitării să nu o șteargă.

„Ce faci, te face”

Povestea muntelui demonstrează că viața este o reflectare a propriei noastre persoane. „Ce faci, te face”, spunea părintele Teofil Părăian, iar înțelepciunea noastră populară ne îndeamnă să facem binele, căci: „Bine faci, bine găsești”. Viața fiecăruia este asemenea unui ecou: dacă vrem mai multă dragoste, trebuie să dăruim mai multă dragoste; dacă vrem mai multă pace, trebuie să răspândim noi pacea. Să fim noi schimbarea pe care o dorim în lume!

„Dragostea şi Timpul”

„Dragostea și Timpul” este o istorioară sensibilă care ne dovedește că doar timpul ne ajută să înțelegem cât de neprețuită este dragostea. Aflată în pericol, pe o insulă pustie, Dragostea a văzut cum se perindau pe lângă ea, în bărci de salvare minunate, Bogăția, Vanitatea, Tristețea, dar nimeni nu a vrut să o ia și pe ea, decât bătrânul Timp.

„Profesorul și elevul”

„Profesorul și elevul” este o poveste despre demnitate, recunoștință și iertare. Un tânăr s-a întâlnit cu un fost dascăl, care a rămas impresionat că elevul său a ales să-i urmeze profesia. Întrebat ce l-a determinat să aleagă această misiune, tânărul i-a răspuns că dumnealui, profesorul, este „vinovat” de alegerea sa și i-a reamintit o întâmplare de pe vremea când era elevul său. Furase un ceas al unui coleg, iar atunci când profesorul a cerut ca făptașul să-și recunoască vina, el a tăcut, simțindu-se rușinat. Văzând că nimeni nu recunoaște, dascălul le-a cerut copiilor să închidă ochii și i-a verificat în buzunare. A găsit ceasul în buzunarul său, dar a continuat să controleze toți copiii, pentru a nu bănui nimeni nimic. În final, păgubitul și-a primit ceasul, iar profesorul nu a spus nimic despre făptaș, salvându-i onoarea.

Acel copil, tânărul de acum, impresionat de modul în care a procedat dascălul său, l-a urmat în carieră. Fostul elev era uimit că profesorul său a uitat această întâmplare, care nu era, totuși, una obișnuită. Cu același calm ca și în trecut, profesorul i-a destăinuit fostului elev că nu-și amintește, pentru că și el ținuse ochii închiși când i-a căutat prin buzunare.

Tare curioși au fost puii mei să afle de ce oare dascălul a ținut și el ochii închiși? Pentru că suntem oameni, dragii mei, și pentru că uneori iertăm, dar nu putem uita, iar ca să nu ținem minte răul, să nu fim tentați să judecăm, să punem etichete, închidem deseori ochii la vorbele dureroase, la gesturile necuviincioase, la faptele reprobabile, care vin din partea voastră, chiar dacă noi le simțim și le auzim.

Câteodată încercăm să intrăm în pielea voastră și ne e rușine de rușinea voastră, și atunci închidem ochii și ne prefacem surzi, dar să știți că noi le vedem și le auzim pe toate și toate ne rănesc și ne dor, și câteodată sting din noi lumina nădejdii. Trăim, însă, cu visul că îngăduința și uitarea cu care vă acoperim astăzi, când voi sunteți flori firave, vor rodi frumos în inimile voastre, mâine, când noi vom fi amintire, iar voi veți deveni fructe coapte de raza dragostei și a iertării.

Îmi doresc din toată inima ca poveștile de suflet să ne țină copiii aproape de tot ce e frumos și bun, de tot ce e curat și valoros! Doamne-ajută ca istorioarele moralizatoare să-i călăuzească în viață să afle răspunsurile cele mai potrivite pentru urcușul lor duhovnicesc!

Vă îmbrățișez cu daruri de povești nemuritoare și binefăcătoare, oameni ai „Luminii”!