Academicianul Emilian Popescu: „M-am străduit să-mi îndeplinesc datoriile faţă de Biserică şi neamul românesc“

Pentru cel care reuşeşte să pătrundă dincolo de carapacea dezarmantă alcătuită din mulţimea de nume şi date istorice, Bizantinologia devine una dintre cele mai captivante discipline studiate în Facultatea de Teologie Ortodoxă. Îmbinare armonioasă şi deopotrivă paradoxală între teologie şi istorie, spiritualitate şi artă, „Bizanţul“ constituie nucleul autentic al Teologiei istorice. Şcoala de bizantinologie din România a fost împodobită de o pleiadă strălucită de savanţi, recunoscuţi pe plan internaţional: Nicolae Iorga, Nicolae Bănescu, Vasile Grecu, Alexandru Elian etc. Din această enumerare nu putem omite numele celui care a condus destinele acestei şcoli în ultimele trei decenii: reputatul profesor academician Emilian Popescu, „Magistrul“ - cum îl numesc nenumăraţii săi ucenici, în semn de mare preţuire şi respect.

Domnule academician, cea mai mare parte a activităţii dumneavoastră a fost dedicată studierii şi predării Bizantinologiei. Ce v-a atras către acest domeniu?

În primul rând Bizantinologia - Istoria şi Spiritualitatea Bizanţului - are un conţinut deosebit decât al altor istorii, pentru că fondul principal îl reprezintă credinţa creştină. De fapt, istoria Imperiului Bizantin începe odată cu primul împărat care s-a creştinat, Constantin cel Mare. Iar istoria bizantină este într-un fel istoria Imperiului creştin în libertate. Pentru un om credincios, care s-a născut într-o familie creştină practicantă, nu putea să fie ceva mai atractiv decât această preocupare. Atunci când cercetez istoria creştină şi văd străduinţele pe care le-au depus creştinii, suferinţele pe care au fost obligaţi să le suporte în perioadele mai grele, dovezile de cunoaştere şi apărare a învăţăturii creştine, mă simt reconfortat şi, în acelaşi timp obligat, răspunzător pentru cercetarea, comunicarea şi apărarea acestor realităţi. Nu rămâi insensibil când vezi strădaniile pe care le-au depus creştinii în perioadele anterioare.

Preocuparea pentru istoria bizantină vine în legătură cu tradiţiile mele de familie, cu simţirile mele care s-au plămădit în ea şi, aş zice, cu ceea ce este firesc omului creat de Dumnezeu. Nimic nu poate să-ţi ofere mai multă mulţumire şi încredere decât credinţa în Dumnezeu, pe care o trăieşti tu, dar pe care o recunoşti şi în trecutul istoric pe care îl ai la dispoziţie.

De curând aţi împlinit venerabila vârstă de 80 de ani. Cum priviţi viaţa de la această vârstă?

O privesc ca pe un dar al lui Dumnezeu, care mi-a dat atâţia ani, şi-I mulţumesc că am fost sănătos, că am putut lucra, că mi-a dat o soţie aşa cum numai El ştie să dea, cu care m-am înţeles foarte bine. M-am străduit să-mi îndeplinesc datoriile faţă de Biserică şi neamul românesc. N-am putut să fac niciodată, în cercetarea ştiinţifică sau în activitatea didactică, ceva superficial. N-am publicat niciodată un lucru de care să nu fiu mulţumit în momentul în care l-am dat la tipar. Dacă nu am avut toată documentarea necesară am aşteptat, am apelat la alţii, am cerut bibliografie, am reflectat asupra lui.

Studiile pe care le-am scris nu găsesc de cuviinţă să le modific aproape întru nimic. Poate numai anumite lucruri, care au apărut între timp, la bibliografie. Şi exemplul acesta îl am de la profesorii mei. Îmi amintesc că, odată, cu prilejul aniversării a şaptezeci de ani de viaţă ai profesorului Dionisie Pipidi - ginerele lui Nicolae Iorga, un mare savant şi care avea o acrivie extraordinară - eu i-am făcut, în numele ucenicilor, laudatio. Iar el a răspuns: „Opera mea nu este aşa de vastă cum susţine Emilian Popescu, dar ceea ce am scris, am convingerea că este valabil şi astăzi“. Şi am învăţat de la el, ca şi de la alţi profesori, că trebuie să faci lucruri temeinice, nu compilaţie, nu plagiat. Că pentru orice lucru pe care îl faci, răspunzi în faţa lui Dumnezeu.

„Venind un eretic în sat, preotul l-a trimis la mama ca să stea de vorbă cu ea“

În familie aţi avut un model de vieţuire creştină care v-a marcat?

Am avut mai multe, dar în primul rând pe părinţii mei, care au fost foarte credincioşi. Tatăl meu, fiind înzestrat de Dumnezeu cu o voce foarte bună, a fost cântăreţ bisericesc. Toată viaţa a cântat, l-a slăvit pe Dumnezeu. Chiar şi în timpul Primului Război Mondial, era tânăr pe atunci. Era cântăreţul regimentului. Şi a continuat să-L preamărească pe Dumnezeu prin cântare, până în ultimii 4-5 ani de viaţă. A murit la 94 de ani, chiar în zilele Revoluţiei, pe 23 decembrie 1989. A fost un om deosebit, foarte legat de Biserică.

Cel mai mult s-a ostenit pentru ridicarea bisericii din satul nostru (Orleşti-Vâlcea), o biserică frumoasă, care a fost sfinţită în 1935 şi în curtea căreia este înmormântat. Părinţii lui erau ctitori la biserica veche de lemn şi erau pictaţi acolo împreună cu alţi ţărani.

Mama mea era din Transilvania, din satul Rod, de lângă Săliştea Sibiului. Era foarte credincioasă şi avea o cultură scripturistică bogată. Îmi amintesc odată că, venind un eretic care dorea să discute cu ţăranii de la noi din sat despre Biserică, preotul l-a trimis la mama ca să stea de vorbă cu ea.

Noi am fost 5 copii, 5 băieţi. Am mai avut încă 2 fraţii, dar au murit de mici. Mama avea, aşadar, de îngrijit o familie de 7 persoane şi ţin minte că se odihnea foarte rar. Mergea la biserică duminica, ne punea masa, spăla vasele şi după aceea lua Sf. Scriptură să citească şi adormea acolo, pe carte. Consider că cea mai mare bogăţie pe care mi-au dat-o părinţii a fost credinţa. Pentru că ea m-a salvat din momente foarte grele.

Tatăl meu a fost condamnat politic. Am avut viaţă grea în perioada comunistă, cu arestări şi percheziţii, şi după aceea multe probleme din cauza dosarului. Dar am ajuns până la vârsta aceasta şi nu pot decât să-I mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate.

„Când ţi se spunea că e ruşine sau păcat, nu mai aveai nici un răspuns“

Cum arăta lumea satului în timpul copilăriei dumneavoastră?

Oamenii erau credincioşi în marea lor majoritate. La Paşti, nu era nimeni în sat care să nu se spovedească şi să nu se împărtăşească. Drumul spre casa preotului trecea prin faţa casei noastre şi-i vedeam pe oameni cum se duceau la spovedanie în Săptămâna Mare sau cu 2-3 zile înainte de Sf. Maria, hramul bisericii. Satul era necontaminat de secte, iar populaţia era pur românească. Erau vii tradiţiile creştine, iar dacă spuneai că nu te închini la icoană, lumea te considera nebun.

Societatea era alta, nu se compară cu ce se întâmplă astăzi. Satul era plin de copii pe atunci. Nu era familie care să aibă mai puţin de trei-patru copii. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie cu zece copii şi fiecare la rândul său avea mulţi copii. Vă daţi seama ce era sâmbăta sau duminica, când ne adunam undeva, sau de Paşti, când ne întâlneam să ciocnim ouă...

Abia aşteptam să vină sâmbăta sau duminica, ca să ne întâlnim cu verişorii noştri sau să ne ducem pe câmp cu vitele.

Nu mai vorbesc de horă, care era un spectacol extraordinar de frumos. Îşi făceau fetele cămăşi înflorate, în timpul Postului Mare, le coseau în taină. Căci cea care ieşea pentru prima dată la horă trebuia să aibă cămaşa nouă.

M-am gândit de multe ori că realităţile satului românesc erau conforme cu satul bizantin, aşa cum îl cunoaştem din Legea Agrară dată în secolul al VII-lea de Justinian al II-lea. Era obştea cea care judeca sau achita pe cineva. Adică ştiai: „mamă, nu face lucrul acesta, că e ruşine, nu face lucrul acesta, că e păcat“. Şi când ţi se spunea că e ruşine sau păcat, era vorba de o autoritate extraordinară de care trebuia să te temi: ruşine faţă de oameni şi păcat faţă de Dumnezeu. Când ţi se spunea asta, nu mai aveai nici un răspuns.

„La tinereţe, ţi se pare că ai timp de toate“

Un sfat pe care l-aţi adresa tinerilor de astăzi...

Pentru tineri voi evoca un sfat dat de părintele Stăniloae. Îmi amintesc că odată eram la biblioteca Facultăţii de Teologie, împreună cu nişte colegi. A venit şi părintele, purtând nişte cărţi la subţioară, şi ne-a spus aşa: „Aveţi grijă, că ceea ce vi se oferă pentru citit e foarte mult şi divers. Viaţa voastră nu e aşa de lungă. Alegeţi doar ce vă e folositor şi ceea ce este în legătură cu credinţa şi cu direcţia pe care voi aţi apucat“. Şi am ţinut seama de această povaţă, căutând să nu mă risipesc, fiindcă omul nu e capabil să facă prea multe lucruri bune, decât în cazuri excepţionale.

Marea majoritate a oamenilor sunt persoane obişnuite, dotate cu o anumită inteligenţă, pe care şi-o pot valorifica lucrând cu stăruinţă. Şi din această categorie fac parte şi eu. Iar sfatul meu personal este ca tinerii să conştientizeze în primul rând ce sunt şi ce responsabilitate au în faţa lui Dumnezeu. Ca recomandare practică, să fie atenţi cu ce-şi consumă timpul, în sensul folositor al cuvântului. La tinereţe, ţi se pare că ai timp de toate. Dar viaţa trece foarte repede şi constaţi la un moment dat că nu ai făcut mare lucru. Şi ai mari regrete după aceea.

Apoi, să nu-ţi ocupi memoria şi mintea cu lucruri nefolositoare, pătimaşe, pentru că le scoţi greu de acolo. Chiar dacă le mărturiseşti la preot, ele revin, mai ales cele de la tinereţe, căci se impregnează în minte. În această privinţă, îmi amintesc de cuvintele Sf. Ioan Casian, Părinte al Bisericii, născut în Dobrogea. El a fost 20 de ani în pustia Egiptului şi în Palestina, cu prietenul lui, Gherman, şi cu sora sa, Maria, care se pare că a rămas în mănăstirea de la Bethleem. Sf. Casian a avut numeroase întâlniri şi convorbiri cu marii asceţi ai pustiei Egiptului. „Iar într-o noapte cu cerul plin de stele - zice el - stăteam afară pe rogojini, iar pustnicul cu care discutam a rămas impresionat de faptul că noi ştiam textul Sfintei Scripturi pe de rost şi citam fragmente lungi. Dar el nu ştia că această memorie care mi-a folosit ca să reţin textul Scripturii, tot ea făcea ca, în timp ce mă rugam, să-mi vină în minte şi cunoştinţe căpătate în şcoală: amoruri cu zeiţe, războaie, Homer, Iliada“. Ori dacă până şi el, aflat într-un mediu ascetic, nu putea să scape de asemenea amintiri, vă daţi seama cât de greu putem scăpa noi astăzi, care la fiecare pas suntem asaltaţi de tot soiul de imagini păcătoase. Aşa încât ceea ce trebuie să facem noi este să ne păzim cu precădere ochii şi urechile, căci prin ele pătrund în minte atât lucruri folositoare, cât şi nefolositoare.

Profesorul acad. dr. Emilian Popescu s-a născut pe 20 feb. 1928, în com. Orleşti, jud. Vâlcea, fiind unul din cei şapte copii ai Anei şi ai lui Gheorghe Popescu, cântăreţ bisericesc. A urmat Seminarul Teologic „Sf. Nicolae“ din Râmnicu Vâlcea (1940-1947), Facultatea de Filologie din Bucureşti, secţia limbi clasice (1948-1952), şi Institutul Teologic Universitar din Bucureşti, susţinând în 1955 o teză de licenţă despre Sf. Grigorie Palama, alcătuită sub îndrumarea Părintelui Dumitru Stăniloae. Între 1952-1977, a activat ca cercetător la Institutul de Arheologie din Bucureşti, în 1970 devenind şeful sectorului de epigrafie şi ocupându-se cu precădere de publicarea inscripţiilor greceşti şi latine din Dacia şi Scythia Minor. A desfăşurat totodată şi o intensă muncă de arheolog de teren, participând la săpăturile din siturile dobrogene, precum Histria şi Callatis. A efectuat numeroase stagii de specializare şi documentare în diferite universităţi şi centre de cercetare din: Berlin, Bonn, Koln, Munchen, Paris sau Washington. Tot în 1970 a obţinut şi titlul de doctor în istorie, susţinând o teză intitulată: „Contribuţii la geografia istorică a spaţiului balcano-dunărean în sec. V-VIII“. La 1 ian. 1978, a fost numit prin concurs profesor de bizantinologie la Institutul Teologic din Bucureşti, ţinând cursuri, îndrumând teze de licenţă şi doctorat, iar din 1990, activează şi în cadrul Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae“ din Iaşi. În 1986, a devenit vicepreşedintele Asociaţiei Internaţionale de Studii Bizantine, în 1987, preşedintele Societăţii Române de Studii Bizantine, iar din 2000, este preşedintele Comisiei Naţionale de Istorie Eclesiastică. Este, totodată, redactor responsabil al periodicului „Etudes byzantines et postbyzantines“, membru al unor prestigioase instituţii internaţionale. Din 24 martie 2006, este membru de onoare al Academiei Române. Lista lucrărilor sale publicate este impresionantă, cuprinzând foarte multe cărţi, studii şi articole de istorie, epigrafie sau arheologie, precum şi numeroase comunicări susţinute în cadrul unor simpozioane, congrese şi colocvii naţionale şi internaţionale. În paralel cu activitatea ştiinţifică şi didactică, prof. acad. dr. Emilian Popescu se distinge şi printr-o vie implicare în viaţa Bisericii, în calitate de vicepreşedinte al Asociaţiei „Christiana“, vicepreşedinte al Frăţiei Ortodoxe Române şi epitrop al catedralei Sf. Cuv. Parascheva, recent construită în cartierul Drumul Taberei.

„Creştinii care cred în puterea icoanei trebuie să lupte aşa cum au luptat cei care ne-au transmis credinţa“

Ce rol au jucat icoanele ortodoxe în viaţa dumneavoastră?

Vă mărturisesc că nu plec niciodată de acasă fără ca să am o iconiţă la mine. Am în portmoneu mai multe icoane, iar când plec în călătorie iau cu mine un triptic cu Maica Domnului şi Sfinţii Arhangheli. Când ajung la destinaţie, îl pun pe noptieră. Am şi o icoană a Maicii Domnului de care sunt foarte legat, care provine din Rusia şi pe care am moştenit-o de la o mătuşă. Să vă spun povestea ei:

În timpul revoluţiei din 1917, mulţi ruşi şi ucraineni s-au refugiat în România. Şi-au trimis bagajele cu poşta cum au putut şi ei, la anumite adrese. Iar unii nu au mai ajuns să-şi ridice bagajele expediate şi ele au rămas la poştă. Soţul acestei mătuşi lucra la vama poştei, în clădirea în care se află acum Muzeul de Istorie, şi acolo era un sac cu diverse obiecte pe care nu l-a solicitat nimeni foarte multă vreme. Se produsese şi un mic incendiu şi atunci el s-a dus şi a luat sacul, în care a găsit această icoană neatinsă de foc. Au păstrat-o în casa lor şi, moştenind eu casa, mi-a rămas şi icoana. E o icoană foarte frumoasă, acoperită cu argint aurit, asemănătoare multor icoane ruseşti care se găsesc la noi în ţară. Această icoană a Maicii Domnului este ocrotitoarea casei noastre şi în timpul cutremurului din 1986, eu şi soţia ne-am adăpostit sub ea. Sunt de asemenea foarte legat şi de icoana Sf. Parascheva, ocrotitoarea căsătoriei noastre, împreună cu Sf. Ioan de la Suceava.

Cum explicaţi unele iniţiative venite din partea aşa-zisei „societăţi civile“, cum a fost şi încercarea de a înlătura icoanele din şcoli? Ce valoare are icoana pentru cultura şi spiritul românesc?

O parte din reprezentanţii acestei societăţi civile nu au nici o credinţă, nu cred în nimic. Sunt exponenţii standard ai societăţii de consum, a căror deviză este să mănânce, să bea, să se distreze. Neînţelegând existenţa noastră efemeră, necrezând în viaţa veşnică, atunci justifică orice aberaţii în mintea lor. Şi dispreţuiesc cinstirea icoanelor. Este vorba şi de o influenţă venită din lumea occidentală, fiindcă acolo icoanele nu sunt cinstite ca la noi, ci în cel mai bun caz sunt considerate obiecte de artă, fiind achiziţionate de colecţionari.

Liber cugetătorii nu cunosc valoarea intrinsecă, spirituală a icoanei, faptul că ea e purtătoare de har. Scoaterea icoanelor din şcoală sau din instituţiile publice ar fi un act grav pentru că, în momentul de faţă, cei care cinstesc icoanele formează marea majoritate a poporului. Am avea de-a face cu o discriminare a majorităţii. Iar copiii nevinovaţi ar creşte fiind privaţi de ceva esenţial, care îi ajută să fie în legătură cu Biserica şi cu Dumnezeu. Cei care-i smintesc îşi iau o mare povară în faţa lui Dumnezeu, pentru că sminteala acestora mai mici, după cum spune Mântuitorul Hristos, e pentru cineva atât de gravă „încât mai bine şi-ar lega o piatră de moară şi s-ar arunca în mare“ (Lc. 17, 2).

Creştinii ortodocşi, care sunt majoritari şi cred în puterea icoanei, trebuie să fie capabili să lupte aşa cum au luptat cei care ne-au transmis credinţa, chiar cu preţul sângelui.