Bătrânețea. Între neputință și biruință

Citește și: Bătrânețea, timpul culegerii roadelor o viață îngrijite

Preocupările legate de bătrânețe pot fi multiple. O bătrânețe conștientă, împlinitoare și neîmpovărătoare, care mustește de înțelepciune constituie un deziderat al vieții. Despre instalarea, scopul și rolul bătrâneții ce oscilează între numeroase neputințe ce pot fi convertite în biruințe ne-a vorbit părintele Petru Moga, preot pensionar îmbisericit la Parohia „Sfântul Nicolae“ din municipiul Câmpina, Protoieria Câmpina, județul Prahova. Slujitor autentic al Altarului, cu o experiență de aproape 45 de ani de preoție, extraordinar orator, dar și cu vocație de ctitor de biserici, părintele Petru Moga deschide perspective generoase ale unei abordări realiste față de o temă prea puțin tratată în profunzimea ei, senectutea.

Părinte Petru Moga, când începe bătrâ­nețea?

Întrebarea interesantă cu care deschideți acest dialog ne obligă să lărgim sensul de bătrânețe, pentru că dacă numim bătrânețe doar o etapă de vârstă, să zicem 60 de ani, 65 de ani, vârsta pensionării, 70 de ani, 80 de ani, ­vârstele psalmistului, este una. Dacă ne dăm seama, dacă înțele­gem bătrânețea un pic mai larg, atunci s-ar putea să realizăm că aceasta începe mult mai devreme. Și invers, poate să înceapă mult mai târziu decât vârsta la care oamenii în mod obișnuit numesc bătrânețe. Bătrânețea ca vârstă nu o lămurim. Bătrâ­nețea cealaltă ar fi situația aceea de împuținare sufletească, de mic­șorare a capacității de memorie, de aducere aminte, mai ales într-o lume stresată cum suntem noi, foarte multă lume spune: Nu îmi aduc aminte multe situații. Aceste neputințe nu vin la 65 de ani. Ele pot începe mult mai devreme. Sau, dacă înțele­gem bătrânețea așa, și o înțele­gem și ca o osificare, ca o sclerozare cumva, lăuntrică în primul rând, atunci ne putem întreba: De când începi să nu mai ai noutăți în sufletul tău? De când începi să fii repetitiv în viața ta lăuntrică, în relația ta cu oamenii? De când te deranjează foarte tare orice noutate cu care ești provocat? Acolo unde apar asemenea semne că te deranjează provocările din exterior, neobiș­nuite, și că tu nu poți răspunde imediat, pe sistemul repetiției unor răspunsuri anterioare, acela e semn de bătrâ­nețe. Lucrul acesta poate să apară foarte devreme! Uneori, poți să surprinzi lucruri de felul acesta, nu în întreaga manifestare a omului, dar anumite aspecte poți să le surprinzi și la 30 de ani și mai devreme. Putem vorbi de o bătrâ­nețe profesională (iată un termen!). Aceasta se înscrie în viața ta atunci când nu mai poți avea nici o înnoire, nici o oxigenare, nici un element nou în practica profesională. Nu te provoacă societatea la schimbare, la noutate, și tu rămâi la lucrurile pe care te-ai obișnuit să le faci. Problema aceasta este foarte actuală pentru condiția noastră de preoți, de exemplu. Domeniul nostru de activitate nu este de așa natură, încât să te oblige neapărat să treci, de pildă, de la instalațiile electrice analogice la cele digitale. Obligația de a învăța continuu se impune forțat în alte domenii care cer progresul tehnologic, pentru că nu mai poți profesa. Acest lucru aduce o prospețime în manifestarea ta profesională. În preoție ne dăm seama că societatea este într-o continuă schimbare. Ar trebui să ne simțim provocați! Felul în care ne desfășurăm activitatea se bazează pe eșantionul uman, în parte foarte tradiționalist, care cere și azi aceleași lucruri pe care le-a cerut și în urmă cu 20-30 de ani, și atunci tu ești abonat, în mod firesc, în condiția ta de preot, la o repetiție care favorizează extraordinar de tare o devansare a manifestării bătrâneții. Uneori, spre 40 de ani, poți să vezi că anumiți preoți nu mai au nici o dispoziție de învățare, de noutate, de autre chose, practicând aceleași lucruri de când au intrat în preoție, fără o implicare reală. Este o bătrânețe profesională care apare în câmpul de muncă când societatea nu te obligă să schimbi, conformându-te permanent cu eșantionul de popor care ți-e comod. Îi eviți pe ceilalți, pentru că ai suficient de mulți din cei care îți cer anumite lucruri, aceleași care s-au cerut totdeauna. Și tu le faci mecanic, fără să te implici, fără ca ele să fie o noutate în ființa ta, fără ca ele să descopere în tine noi teme, noi răspunsuri proaspete, căutări noi care să te angajeze în această relație vie a lui Dumnezeu cu oamenii și a oamenilor cu Dumnezeu. Este o ­mare problemă la care dacă ne gândim serios se pot găsi multe abordări care să împrospăteze mereu implicarea potrivită.

Este bătrânețea o boală?

În pledoaria de credință pentru Învierea Domnului și pentru așteptarea Învierii de obște, pur și simplu, în mod firesc, ajungem să constatăm dimensiunile peri­sa­bilității, dimensiunile pământescului care ține de un firesc (căzut) al omului, de care suntem contaminați. Acestea sunt: boala, bătrânețea și moartea. Sunt trei lucruri care ne arată vulnerabilitatea condiției noastre de ființe pământești. Punându-le împreună, ca fiind firești pentru o ființă cu trup pământesc, le vedem eliminate în perspectiva Învierii. Gândind curajos despre Mântuitorul Hristos Înviat, putem spune că, ieșind din mormânt, Trupul Lui special, deosebit, Înviat, s-a smuls acestor trei lucruri, definitiv. Aceste dimensiuni smeritoare, zdrobitoare, pe care le simțim în viața noastră ca oameni pământeni, în perspectiva Învierii nu mai au ce căuta. Și atunci, nu poți să nu legi bătrânețea de boală și de moarte. Boala oricum începe să sape în noi o împuținare, o slăbire, o fragilizare a trupului sau a sufletului așa cum bătrânețea o face fără să fie declarată neapărat ca boală. În vechile registre mitricale, unde se consemnau înmormântările săvârșite în parohie, la cauza morții se scria de multe ori bătrânețe. Moartea venea ca o consecință a bătrâneții. De aici, putem vorbi despre faptul că moartea putea să survină în urma unei boli care era numită (acută sau cronică) sau în urma unei boli foarte cronice cum este bătrânețea. Mori de bătrânețe. Astfel, bătrânețea poate fi ca o boală și, de aceea, ea este anticamera morții și în sens rău și în sens bun. Negativ este o anticameră a morții, pentru că moartea desăvârșește lucrurile începute cu ani de zile înainte, odată cu instalarea bătrâneții, fie în sufletul tău, fie în trupul tău, în fragi­litățile tot mai avansate și mai de nerezolvat ale trupului tău. În sens pozitiv, prin moarte, ieșim din trupul acesta, din locul care ne face cetățeni ai lumii acesteia, ca să plecăm într-o altă lume. ­Discutăm ca oameni care luăm în serios această perspectivă! Nu vorbim doar un limbaj de specialitate ca să ne adormim conștiin­țele. Realmente, trebuie să ne punem problema foarte personal și foarte concret. Bătrâ­nețea poate să fie mai intensă sau mai lentă, dar ea de fapt lucrează această slăbire a relației noastre cu lumea pământească, inclusiv relația socială. Dacă îmi imaginez că până la o anumită vârstă ne facem niște rădăcini pe care le înșurubăm, ne prindem bine în solul acestei lumi, ne adaptăm la climă, la geografia unde ne este dat să trăim, în aceeași măsură ne adaptăm și la tipul de societate cu care suntem contemporani găsindu-ne un loc, un drept de cetățenie în această lume. Cu bătrânețea, ușor, ușor și mai ales, în mod evident, din punct de vedere social, cu pensionarea, aceste fire le taie cineva. Dacă eu mă încăpățânez să mențin aceste fire, e și bine, pentru că aceasta mă ține într-o anume stare de luptă, dar este și rău, pentru că mă apropii obligatoriu de situația când trebuie să predau ștafeta, total, radical, și nu o pot face pentru că încă am legături pe care nu le-am slăbit. Este o temă teribilă care m-a urmărit de foarte multă vreme. Vă ofer un exemplu. Am în viața mea, ca bătrân, nostalgia sau sentimentul de vinovăție mai degrabă, față de mine însumi, că am cărți pe care am știut că trebuie să le studiez temeinic și mi-am propus de nenumărate ori să le parcurg așa, cu acrivie, și viața nu m-a lăsat: romane de mari dimensiuni sau lucrări teologice profunde (ca de exemplu scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, ale Sfântului Dionisie Areopagitul etc.). Unul din titlurile care mi-au rămas nebifate este cel al lui J. A. Comenius, Pampaedia. Cu toate că am citit această lucrare de vreo două ori, eu am simțit nevoia de a adânci niște lucruri din această scriere. Comenius pune problema unei pedagogii pe care societatea o face cu copilul, cu tânărul etc., dar nu numai. Fiind vorba de o pedagogie creștină, ea se referă la om de-a lungul întregii sale vieți. Adică e o școală pe care omul ar cere-o să se facă cu el, să o facă el cu el sau să o facă societatea cu el, respectiv, Biserica. Dacă societatea nu se preocupă continuu de om, Biserica are această șansă firească de a educa omul în mod constant. Este foarte interesant că acest pedagog împarte pe paliere de vârstă temele principale ale vieții. Pe măsură ce te duci în așa-zisa bătrânețe constați că el pune problema pregătirii pentru moarte. Este extraordinar pentru un pedagog să propună o asemenea pregătire. Este foarte realist să gândim perspectiva morții nu ca o spaimă, ci cu o pregătire care să presupună o asemenea situație. Așa cum te pregătești pentru o anumită etapă de vârstă în care nu mai ai implicare socială, nu mai ai responsabilități legate de creșterea copiilor sau a nepoților, tot așa este necesară și pregătirea pentru moarte, pentru marele prag al trecerii care te duce în fața Domnului. 

Gestionarea bătrâneții - provocări și șanse

Având șansa unui asemenea an în care să ne gândim la vârstnici, putem să fixăm lupa pe anumite segmente ale acestui eșantion. Dar pentru cine să o ­fixăm? Putem face lucrul acesta motivând tinerii pentru a avea disponibilitatea să se gândească că și ei, în putere acum, or să fie cândva bătrâni? Nu este obligatoriu! De obicei, vârsta se trăiește cu plinătate, fără resursele gândurilor ce au ca tematică bătrâ­nețea. (Părintele Teofil Părăian chiar spunea: Mie nu mi-e prea drag să mă gândesc la moarte.) Dar dacă sunt tineri care, măcar în anumite momente din viață se gândesc că s-ar putea să aibă zile să îmbătrânească, atunci ei ar putea să fie curioși să audă ce spun bătrânii despre ei înșiși. Ce spun bătrânii despre tineri, ca unii care au trecut prin tinerețe, e un lucru care se cam cunoaște. Toți dacă ne uităm în urmă suntem știutori despre cum a fost copilăria, pubertatea, tinerețea, intrarea în viața de familie și așa mai departe. Dar ce înseamnă bătrânețea e un lucru care nu se prea spune. Nu se prea spune pentru că bătrânii nu sunt întrebați. Bătrânii angajați pe drumul tăierii firelor de care aminteam mai sus și care se uită ei înșiși tot mai mult către moarte, în mod firesc sau obligați de boală sau de înțelepciune, pentru că societatea nu îi valorizează îndeajuns, duc cu ei înșiși în mormânt experiența ultimilor ani din viață care este necunoscută. Nu se teoretizează foarte mult acest lucru. E posibil ca medicii să intuiască câteva lucruri, în special cei care au în răspundere căminele de bătrâni. S-ar putea gândi, în anul acesta dedicat persoanelor vârstnice, un soi de recuperare, o umplere a golului pe care bătrânii îl simt. Experiențele noastre de bătrâni și felul în care noi vedem viața, tot mai mult presați de puțină­tatea trupului și de provocările împuținării pe care o trăim și sufletește, devin noutăți pentru ființa umană. Nu ai cui le spune! Dacă noi, bătrânii, ni le spunem unii altora intrăm într-un dialog în care fiecare se plânge și poves­tește ce medicamente folosește, de ce boli suferă, dar experiența în sine, tezaurizată ca și concluzie ideatică, ar putea să fie livrată tinerilor ca ei să știe cum pune problema bătrânul. Și noi, bătrânii, unii altora, am putea să ne livrăm, să ne oferim înțele­surile pe care le-am dobândit fiecare. Acest lucru ar însemna un pic de răgaz pentru a ști de unde să apucăm problema. Am ocazia să vă mărturisesc ­faptul că am întâlnit un coleg apropiat de vârstă care vorbea, fără să îl provoc în acest sens, de unele lucruri care mă frământau și pe mine și de care mă sfiam să vorbesc: Părinte, îmi spune, mi-am luat o trusă de caligrafie și vreau să lupt cu scleroza făcând exerciții de caligrafie. Continua zicând: Trebuie să citim, trebuie să nu lăsăm cutare lucru nefăcut! Eu mă uitam la acest coleg cu multă admirație, el fiind cel care dădea glas acestor concluzii care îmi aparțineau și mie. Scleroza fizică poate intra în atribuțiile doctorilor, dar ce ne facem cu scleroza sufletească? Cu aceasta eu sunt responsabil. Cine să mă ajute? Și atunci eu constat că pot prin lecturi, pot prin lucruri deosebite pe care mi le asum să contracarez aceste neputințe. Simt nevoia să citesc, în special lucruri care nu țin de profesie, lucruri care mă solicită, lucruri care nu sunt deloc comode. De exemplu, simt nevoia să citesc scrierile Sfântului Maxim Mărturisitorul, care este foarte solicitant, să citesc literatură, să citesc filosofie, aș vrea să fac matematică, geometrie, pentru că simt nevoia să-mi gestionez această împuținare a sufletului făcând exerciții de împrospătare. Seamănă acest lucru cu exersarea unor „mușchi” ai creierului, așa-zicând, pe care de fapt bătrânețea nu-i mai solicită. Acest tip de exersare este necesar mai ales în situația în care trăim în această societate a imaginii comode, a livrării de informații fără efort, nu imaginea pe care mi-o creez singur citind o carte, nu ima­ginea muncită și creată de mine, ci imaginea terminată, finită, pe care mi-o livrează telefonul mobil sau televizorul. Acest tip de ima­gine mă lene­vește, nu mă solicită, nu mă implică decât la un nivel foarte slab. Or, acest fel de provocare pe care-l trăim în lumea noastră este o biciuire a bătrâneții ca ea să galopeze înspre radicalizare, înspre negativul ei. La acest lucru sunt abonați colegii mei de vârstă și chiar și tinerii, fără să-și dea seama că prin această procedură și prin acest obicei și prin această dependență de imagine de fapt ei permit ­instalarea unui proces prematur de îmbătrânire, de boală sufletească prematură.