Bătrânețea, timpul culegerii roadelor o viață îngrijite

Citește și: Bătrânețea. Între neputință și biruință

Deși tânjim de multe ori cu gândul după sistemul, standardele și metodele de tratament și bune practici din casele de vârstnici din Apus, un lucru este însă sigur: nici ei n-au rezolvat problema la superlativ, căci depresia, singurătatea în mulțime și simțul inutilității încă nu au fost eradicate nici aici, în aceste râvnite societăți preaîmbogățite către care aleargă toți imigranții lumii. Soluția fericitei senectuți este de găsit în altă parte, căci sufletul îmbătrânit în patimă nu-l poți minți, nici vindeca cu jocuri de societate, nici cu împletitul de ciorapi, tocmai la vârsta când trebuia să guști din echilibrul intim râvnit o viață întreagă și din liniștirea adusă de roadele la care o viață ai lucrat. Deși nu-i găsim o definiție completă, bătrânețea ne-a fost dată drept timp binecuvântat, de bilanț, înaintea unui nou început. Cel puțin așa își socotea ultima sa parte de viață unul dintre clericii octogenari ai Capitalei. Perspective inedite asupra bătrâneții ne oferă aici bine-cunoscutul părinte iconom stavrofor Petru Moga, de la Parohia „Sfântul Nicolae”-Câmpina, acum preot pensionar.

Cum vedeți relația vârstnicului cu cei din jur, cu familia, cu prietenii și apro­piații?

Relația bătrânului de astăzi cu cei din jur este una foarte grea, pentru că sistemul în care funcționează societatea nu-i plasează pe bătrâni într-o condiție pozitivă. Bătrânii sunt puși, din păcate, la capitolul „povară”.

Bătrânețea, trăită altădată

Îmi amintesc cum era viața la țară! Nu spun că eu sunt adeptul vieții la țară și că refuz urbanizarea și toate celelalte. Nici vorbă! Discutăm despre un sistem social șlefuit de-a lungul timpului, în care familia tânără practica meseria părinților, trăia alături de părinți într-o casă, într-o gospodărie comună uneori, în care conviețuiau trei generații: bătrânii, oamenii în putere și copiii. Într-o asemenea condiție, în care urmașii tăi practicau aceeași meserie, în același mediu social și economic, cumva era de la sine înțeles că bătrânii nu deveneau o povară, decât poate căzând la pat, ajungând paralizați sau altceva de acest fel. Altfel, bătrânul, pe măsură ce simțea împuținarea puterilor sale, nu era dat la o parte. El automat prelua respon­sa­bi­lități pe măsura lui, așa cum și nepoții, de la cea mai fragedă vârstă, se integrau în viața economică a familiei la nivelul lor. Viața dădea teme și copilașului de 4-5 ani, și de 7-8 sau 10 ani, și tot ea dădea teme și bătrânului, care, ajuns la 80 de ani și nemaiputând merge cu căruța, rămânea acasă cu nepoții sau avea grijă de animale. Acest lucru făcea din bătrân un om cu misiune în ograda respectivă, justificându-și viața și activitatea la care era provocat, iar acest lucru îl întreținea, îl făcea să se simtă util. Deci este extraordinar pentru sănătatea sufletească a omului în vârstă ca el să se simtă util.

Bătrânețea în casa de bătrâni

În momentul în care nu ai ce face cu bătrânul, pentru că viața ta socială și economică este de așa natură și presupune un serviciu care nu mai cuprinde programul pe care să-l acopere copilul sau bătrânul, nu ai timp fizic pentru bătrân. În acest caz, bătrânul trebuie să meargă în case speciale, care s-au reinventat, acum, în perioada de după comunism. Casele de bătrâni, cum sunt numite, mai au de parcurs până când vor ajunge la nivelul propus în Occident. Aici s-a putut observa dezastrul inuman care se poate întâmpla. S-a încercat prin felurite moduri ca bătrânul să ajungă să simtă că are o valoare. Cu el se poate face muzică, el poate să se plimbe, el poate să muncească ceva în casa de bătrâni, adică să se simtă util și să poată să beneficieze de o socializare civilizată. Acest lucru presupune case de bătrâni foarte scumpe, cu in­ves­tiții uriașe. Bieții bătrâni, toți sunt însă preluați ca să aibă unde muri. Nici vorbă de o presupusă incluziune socială serioasă. Nici vorbă de a trata și a găsi o soluție pentru bătrânețe, ci doar o soluție cât de cât controlată de a-i fi în preajmă bătrânului când moare, ceea ce este înfricoșător. Foarte mulți îmbătrânesc și mai rapid din cauza faptului că nu se mai simt utili. Lucrul acesta este groaznic! Bătrânul ar mai putea face multe lucruri, dar nu are o misiune clară.

Clericul pensionar, între slăbiciunea vârstei și râvna propovăduirii de odinioară

De exemplu, un preot bătrân pensionat, care este dat deoparte, brutal, care creează probleme colegilor tineri, e un om care-și strigă cu disperare nevoia lui de a avea și el o activitate, de a fi și el băgat în seamă. O viață întreagă a fost băgat în seamă, o viață întreagă a fost cineva într-un mediu social. Dintr-odată este împins undeva la o margine. Da! Dar eu cu ce am acumulat ce fac? Că mă autointoxic cu propria mea acumulare, că eu trebuie să o comunic, eu trebuie să o transform în dialog, într-o predică, într-un cuvânt, într-un sfat. Dacă nu am unde-l da este foarte greu. Bătrânii așteaptă ca societatea să găsească cumva, când­va, când va deveni umană, pentru că deocamdată societatea nu este umană, să găsească o soluție care să onoreze și această ultimă etapă de viață. Societatea nu trebuie să fie numai pentru tineri, nu trebuie să fie doar pentru oamenii în putere care sunt competitivi în multinaționale, ci societatea trebuie să dea șanse și bătrânilor. Până când într-o societate bătrânii nu vor avea și condiția lor umană, deosebită și civilizată, aceasta nu este una de laudă.

Poate fi biruită bătrâ­nețea?

Dacă întrebarea ar fi adresată unui alt bătrân dintr-o altă profesie decât cea de preot, nu știu ce ar putea răspunde. Dar pentru că întrebarea mi se adresează mie, preotului vârstnic, eu răspund clar, răspicat: Da!

Bătrânețea, ca ultim exercițiu spiritual

Bătrânețea poate fi biruită, și de aceea ea este dată, ca să fie biruită. Noi nu o trăim ca să pregustăm înfrângerea morții, ci ea este un exercițiu de boală și de moarte, dar diluat. În această etapă, mi se dă posibilitatea să fac un exercițiu în care să birui boala și moartea. Pentru că societatea, și acum e încă bine..., nu îmi mai dă teme mari, s-a spălat pe mâini de mine, și atunci eu sunt cu mine însumi și cu un mediu social destul de redus: soția mea, eventual copiii pe care-i mai vizitez, nepoții etc. Este de neimaginat cum, exact când trupul începe să fie slab, să nu mă mai terorizeze cu umorile și cu ambițiile lui, exact atunci eu să nu pot avea perfor­manță lăuntrică. Deci e înfri­co­șător! Toată viața am avut disciplina postului, în ideea că trebuie să împuținăm trupul ca sufletul să poată să înflorească. Acum, când trupul de la sine se împuținează, eu constat că și cu sufletul mă subțiez tot mai mult. Aceasta este o provocare extraordinară! La bătrânețe fără să vreau neapărat țin post, fără să vreau sunt într-o canonisire trupească, într-o asceză. Ar trebui sufletul să țâș­neas­că bucuros că nu mai are poverile tinereții. Or, dacă vedem problema așa, trebuie să ne dăm seama că pregătirea pentru bătrâ­nețe trebuie făcută un pic mai devreme, pentru ca sufletul să poată să-și dea teme singur, să poată să se împrospăteze singur, că până atunci am reacțio­nat cu sufletul doar la provocările trupului. Că trupul nu mă mai provoacă poate însemna o moarte. Nu! Ar trebui bătrâ­ne­țea să însemne înțelepciune, un plus pe care vârstele celelalte nu îl permit.

Bătrânețea, piscul unei perspective

Toate resursele lăuntrice se consumă în profesie, creșterea copiilor, în familie, în a-ți face loc în societate. La bătrânețe, când ești eliberat de toate și trăiești oarecum liberat cu o pensie, de fapt ți-ai terminat șansele de a avea orice fel de perfor­manță lăuntrică. E păcat! Acum, la bătrânețe e momentul! Acum ar fi momentul să înflorești interior. Un bătrân sclerozat, pră­bușit, este o imagine foarte tristă. Bătrânețea este răscumpărată de acei oameni care, în pofida vieții trupești pline de suferință, în răspăr cu neputința trupului, pot avea la bătrânețe o pros­pe­țime, o vioiciune, o dispoziție de nou, o capacitate de concentrare, de angajare, de perspectivă, de optimism. Aceasta înseamnă biruirea bătrâneții! E normativă!

Este bătrânul un înțelept neputincios?

Da! Ar putea fi un înțelept neputincios din punct de vedere fizic. Bătrânul poate ajunge la o înțelepciune, dar în nici un caz să nu-și imagineze că din punct de vedere fizic s-ar mai putea întoarce la tinerețe. Aici se deschide un capitol înfricoșător! Disperarea bărbaților și femeilor care ajung la 50 de ani și simt că deja sunt abonați la bătrânețe și atunci nu știu cum să de­monstre­ze că ei sunt în putere, ca la 30 de ani. Fals! Trupul ascultă de niște legi imuabile. Maturitatea este urmată de una mai adâncă, începutul bătrâneții, bătrânețea coaptă, răscoaptă și așa mai departe, până la nepu­tința totală. Că aceasta înseamnă 70, 80 sau 90 de ani, din punct de vedere trupesc, nu ai cum să eviți lucrul acesta, îmbătrânirea! Poveștile că se inventează celula sau alte metode de întinerire rămân la stadiul de născocire. Sufletește, nu ai vârstă! E firesc ca tot ce trăiești în sufletul tău să le lași să le copleșească ne­pu­tințele trupului. Dacă ajungi la înțelepciune, dacă tinzi către lucrul acesta, nu are decât să fie o înțelepciune fără putință fizică, cel mult cu foarte puțină putință fizică, și trebuie să înțelegem că așa funcționează omul.

Poate fi vârstnicul un izvor al echilibrului vieții?

Trăim în timpurile noastre o exacerbare a valorii tinereții. Când vedem un film, de exemplu, putem observa că eroii filmelor noastre și uneori ai cărților noastre sunt, de cele mai multe ori, numai oamenii tineri, puternici. Bătrânii nu sunt eroi! Nu! Omul complet, omul întreg este omul care parcurge nouă luni de zile în pântecele mamei, se naște, își parcurge prima copilărie, luptă cu bolile copilăriei, se adaptează, trece prin toate treptele până când ajunge să se maturizeze din punct de vedere fizic, sufletesc, social, mintal, profesional, dar el nu e terminat. Omul nu se termină cu o tinerețe performantă. Omul, în resursele pe care le are, în bogăția pe care i-a dat-o Dumnezeu, are zestre cu care să facă față și celei de-a doua părți a vieții. Aceasta e tot o noutate. Nu e o noutate băgată în seamă de societate, dar pentru tine ca om e o noutate prin provocările specifice: boala și bătrânețea.

Bătrânețea, ca înțelepțire serenă a tinereții

O bătrânețe conștientizată, care se poate livra în înțelep­ciune, în învățătură și vârstelor mai tinere, oferă echilibru. Compensează, atrage atenția! Ca și cum pe un taler al balanței am pune doar tinerii și copii: ei sunt șefii, ei dictează. Însă nu e justă această imagine. Viața nu se termină aici. Copilul trebuie să ajungă tânăr, să se integreze în societate, trebuie să ajungă bătrân, trebuie să aibă resurse pentru bătrânețe. Nu poți să lași copilul să se consume oricum. Eu ca bătrân te sfătuiesc pe tine tânărul: nu e bine ce faci! Sunt situații când copilul sau tânărul ajuns la o oarecare vârstă fragedă a terminat deja cu toate experiențele posibile ale vieții. Se pune întrebarea: Se încheie viața la 20 de ani? Poate că acel tânăr trebuie să trăiască 80 de ani. Ce face cu restul timpului? Bătrânul, pentru că a parcurs viața, pentru că e la capătul ei, la partea de final a vieții, el are o perspectivă mult mai integrală, mai echilibrată, asupra întregii vieți, și punctul lui de vedere poate echilibra celelalte vârste. Bătrânul poate fi de mare ajutor! Pledez pentru aceasta!

Cum comentați cuvintele Sfântului Arsenie cel Mare, regăsite pe răbojul picturii murale din biserica Parohiei „Sfântul Nicolae”-Câmpina: „Odih­neș­te-l pe părintele tău!”?

Această zicere a Sfântului Arsenie cel Mare am ales-o cu bună știință la momentul când s-a pus problema programului iconografic al bisericii de la Câmpina pentru că m-a impresionat. Sunt două puncte de vedere foarte clare între generații: părintele își crește copilul. Clar! Lucrul acesta rămâne până la adânci bătrâneți. Oricât s-ar schimba lucrurile, tu, ca părinte, ai un avans de 20-25 de ani față de generația care urmează după tine, și e născută din tine, și tu ești părintele ei.

Paternitatea, o forță, prin autoritatea ei

E foarte straniu că urmașii în preajma părinților se simt pro­tejați. Chiar dacă copilul tău are 40 de ani sau 50 de ani, când este lângă tine el cochetează subconștient sau inconștient cu poziția de protejat. O caută. Își caută odihna de care s-a bucurat cel mai mult când era copil mic, că era normal să fie protejat. Permanent părintele l-a odihnit pe copil. De ce îl odihnești? Pentru că tu îi asiguri protecția. Tu ești acolo și garantezi că intervii oricând apare ceva. Copilul se simte protejat și atunci el are o lipsă de grijă, o odihnă, o așezare extraordinar de binevenită. Copilul nici nu își dă seama, el așteaptă să fie protejat.

Aceasta este o linie pe care nu ai cum să o îndepărtezi. Eu ca părinte trebuie să îmi fac datoria să promovez viața mai tânără. Eu nu am voie să mă raportez egoist, eu, bătrânul, față de copilul meu, indiferent cum ar fi și ce ar fi. Eu ar trebui să înving neputința mea și să onorez, cerând cât mai puțin pentru mine, pentru că așa e normal. Eu trebuie să protejez viața care vine după mine. În ordinea naturală a lucrurilor ea primează!

Datoriile noii generații 

Eu, ca bătrân, am parcurs traseul, sunt la capăt. Da! Dar oare copilul n-are nici o obligație? Sfânta Scriptură în cele zece porunci formulează foarte interesant lucrul acesta: Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta ca să-ți fie ție bine și să ai zile multe pe pământ! Foarte interesant spus lucrul acesta! Se cere să-i cin­stești pe părinți, invers decât în legea naturală! Este un imperativ spiritual ce îi cere tânărului să se uite către născătorii săi, către părinți. Trebuie să înțe­legem că lucrul acesta e poruncă. Adică este ceva supranatural, nu e ceva care vine natural. E ceva care trebuie să vină din educație. E ceva ce dobândim pentru că vrem să-l dobândim fie că ne e frică de Dumnezeu că ne va întreba, fie că ne civilizăm în creș­tinătate și atunci învățăm să fim altruiști și aplicăm acest exer­cițiu avându-i ca beneficiari pe părinții noștri. Această reuși­tă, când este, nu vine de la sine. Ea trebuie ob­ți­nută prin edu­cație, prin ci­vi­li­zație. Trebuie să o dobândim șle­fuindu-ne în această direcție. Revin. O societate umană care nu e în stare să se întoarcă respectuos către antecesori, către bătrâni, do­ve­dește că e doar o ci­vi­li­zație naturală, o civilizație bazată pe instincte naturale, că ea e repetentă sau corigentă la școa­la pe care a început să o facă cu oamenii începând de la Moise cu paisprezece secole înainte de Hristos. Acest lucru a continuat prin exemplul viu al Mântuitorului Iisus Hristos care a întruchipat modelul desăvârșit al altruismului. În concluzie, natural părintele odih­nește copilul. Supranatural, prin edu­ca­ție spirituală, prin educație duhovnicească, fie că este la nivelul poruncii, fie că este la nivelul imi­tării Mântu­itorului Iisus Hristos, noi trebuie să odihnim pe oricine este în jurul nostru. Este extraordinar, este semn de Rai, este semn de civilizație creștină sau de tra­di­ție iudeo-creștină prin exce­len­ță, când bătrânii sunt iubiți, când bătrânii sunt odih­niți, când tinerii, dincolo de toată biciuirea pe care o face societatea cu ei la un moment dat, găsesc timp să fa­că gesturi de odihnă pentru bătrâni. Acesta este un câștig cu care eu cred că omul se duce dincolo. E o zestre pe care o do­bân­dești și care nu vine de la sine.