Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu „Biserica este aici țara, locul unde respiri aerul în care te-ai născut”

„Biserica este aici țara, locul unde respiri aerul în care te-ai născut”

Galerie foto (6) Galerie foto (6) Interviu
Un articol de: Daniela Șontică - 10 Ian, 2021

Dumitru Horia Ionescu, nepotul părintelui Dumitru Stăniloae, a plecat din România împreună cu mama sa, scriitoarea ­Lidia Ionescu Stăniloae, în anii ‘80. În interviul de faţă povesteşte despre adaptarea la noua ţară, dar şi despre anumite aspecte ale vieții românilor din diaspora. Printre altele, a constatat că legăturile dintre cei plecaţi şi cei din România sunt mai puternice când în bisericile ­româneşti din afara graniţelor se păstrează limba maternă ca limbă liturgică. Despre sine spune: „Sunt un român care trăiește în străinătate și înțeleg acest fapt ca o normalitate în contextul european actual”. 

Domnule Horia Dumitru Ionescu, în 1984 eraţi un tânăr care absolvise de doi ani Facultatea de Teologie Ortodoxă. Erau nişte ani sumbri, cu multe privaţiuni pentru întreaga populaţie din România, când, împreună cu regretata dumneavoastră mamă, distinsa Lidia Ionescu Stăniloae, aţi „fugit” în Germania. Era şi dorinţa bunicului dumneavoastră, părintele Dumitru Stăniloae - care a suferit în închisoare din motive politice -, să evadaţi într-o lume liberă. Cum a fost adaptarea la acea lume liberă, dar atât de ­diferită?

După 1980 devenise tot mai evident faptul că traversăm în România o criză politică cu efecte greu de prevăzut. Eram îngri­jorați, nu neapărat din cauza situației economice dezastruoase, ci, mai ales, gândindu-ne la conse­cințele politice și sociale ce rezultau, inevitabil, din catastrofa economică. Era inevitabil ca, într-o bună zi, nemulțumirea populară să ducă la o reacție dură a autorităților. Se vorbea insistent de o reactualizare a situației din anii ‘50, cu multe arestări politice și măsuri încă și mai restrictive împotriva Bisericii. Se zvonea că, la un moment dat, toți creștinii vor fi declarați dușmani ai statului, cu consecințele de rigoare. Scriind aceste rânduri, realizez cât de mult s-au schimbat lucrurile în 40 de ani, chiar dacă relația religie-stat nu este niciodată foarte ușor de definit. Raportându-mă exclusiv la acei ani, era evident că ipoteza unei noi epoci de teroare politică accentuată putea fi considerată ca foarte probabilă și aproape imposibil de evitat. ­Cu atât mai mult cu cât, se știa prea bine, cuplul prezidențial se refugia într-o bizară amăgire ideologică, propunând marxism-leninismul ca fiind singura rezolvare, exhaustivă, a problemelor existente. Din acest motiv, ne puteam aștepta la o ciudată și cinică reactualizare a timpurilor când religia era găsită vinovată pentru toate greșelile politice. Ipoteza devenea tot mai plauzibilă, nu numai nouă, ci multora. În acest context, opțiunea ca noi doi să plecăm în străinătate a devenit o alternativă, mai mult chiar, soluția ultimă, radicală. Bunicul mi-a spus că nu dorea ca eu să ajung în situația trăită de el în anii ‘50.

Cum făceaţi faţă dorului de bunicii rămaşi la Bucureşti, pe care nu ştiaţi dacă îi veţi mai putea vedea vreodată?

A fost greu din acest punct de vedere, mai greu decât credeam că va fi. După ce părinții mei au divorțat și bunicul s-a întors din detenție, mama și cu mine am avut o relație minunată cu bunicii mei. Și folosesc acest cuvânt ­într-un sens cu totul realist. Nu simt nevoia să idealizez timpul copilăriei mele. Am trăit în armonie, ne înțelegeam foarte bine, iar eu simțeam că sunt iubit și ocrotit. Cred că acum, când am ajuns și eu la o anumită vârstă, pot să intuiesc ce a fost în sufletul bunicilor mei după plecarea noastră. Era posibil, atunci, la ­începutul anilor ‘80, ca odată plecați, să nu ne mai vedem vreodată. Totuși, noi am crezut în această opțiune, cea a plecării din țară, pe care ne-am asumat-o, ei rămânând la București și noi fiind departe de ei. Îmi dau seama că bunicii mei s-au jertfit. Deși au rămas înconjurați de prieteni de nădejde, nu am mai fost împreună. Da, intuiesc, conștientizez cât le-a fost de greu. Până la Revo­luție am comunicat foarte greu, doar telefonic. Aveam un limbaj al nostru, un fel de cod, prin care fiecare dintre noi încerca să precizeze cât mai bine situația în care se afla. Acest lucru ne-a ajutat, dar nu a înlocuit comuniunea aceea minunată pe care o trăisem atâția ani. Conștientizând jertfa lor, pentru mine bunicii mei ocupă un loc deosebit în suflet. Vorbesc despre un sentiment pe care nu-l pot exprima foarte exact, dar care mă însoțește clipă de clipă. Pentru multă lume, părintele Stăniloae este marele teolog, traducător și exeget al Sfinților Părinți. Pentru mine, el este cel care și-a asumat suferința pentru a ne ști pe mama mea și pe mine la adăpost. Înțeleg astfel, mai clar ca oricând, că teologia sa a fost trăitoare, că nu a existat nici o distanță între știință și mărturisire. Din acest motiv vreau să vorbesc des despre el, vreau să spun cum au fost el și bunica mea, să arăt că exemplul lor e demn de urmat, e chiar indispensabil să fie urmat în aceste timpuri de răceală sufletească amenin­țătoare. Și, după modestele mele puteri, să mă închin lor și celorlalți, cei pe care nu-i cunosc, dar care au fost tot în situația noastră și care au suferit din ­pricina nebuniei timpurilor.

Dacă aţi fi ştiut că va cădea comunismul peste numai cinci ani, aţi fi ales să aveţi răbdare şi să trăiţi în continuare în România?

E ușor să răspund. Cu sigu­ranță că rămâneam la București. Doar că nu avem de unde să dibuim viitorul. Știm prea bine că el, viitorul, este mereu și mereu o ispită sufletească, o momeală când vrem să-l ghicim, atrăgându-ne într-un deșert nesigur și contradictoriu din care ieșim cu greu și care ne lasă considerabile urme sufletești. Nu are rost să păcătuim vorbind despre viitor. Am ajuns în Germania cu două geamantane micuțe și, parafrazând-l pe Bias din Priene, tot ce posedam aveam la noi. Prima noastră agoniseală în căminul de refugiați de la Karlsruhe a fost o sfoară pe care să ne întindem rufele. Totuși, îmi amintesc cu plăcere de timpurile acelea. Am avut imediat acces la ultimele apariții editoriale şi am văzut toate filmele de care auzisem, dar pe care nu le puteam vizualiza la acea vreme în ­România. Era, cumva, fenomenal. Nu aveam acte, dar, prin intervenția personală a directorului căminului, primisem o legitimație specială pentru biblioteca comunală de la Karlsruhe. Măturam două ore o curte imensă pentru a-mi cumpăra un bilet la cinematograf, dar o făceam cu plăcere. Nu aveam, nici mama și nici eu, o meserie manuală, un meșteșug, pe care să-l fi învățat. Unealta noastră la București era limba română. Dar, încet, încet, ne-am făcut un rost. Din acest motiv nu ne-am reîntors acasă după 1990. Ne străduisem prea mult pentru a renunța la ceea ce reușisem. Nu era mult, dar era ceva ce am obținut prin puterile noastre și ne aparținea. Nu aveam mulți bani, dar învățasem să fim liberi și eram mulțumiți. Dar, cu siguranță, dacă am fi avut cel mai mic și neînsemnat semnal că lucrurile se schimbă în doar puțini ani, rămâneam lângă ai noștri. În 1984, comunismul ­părea de neclintit.

Aţi creat legături cu românii care se aflau deja acolo de mai multă vreme? Unde era cea mai apropiată biserică românească la care puteaţi merge?

Am ajuns la Freiburg datorită administrației germane. Ei ne-au trimis aici, fără să știu din ce motiv. Puteam să ajungem oriunde. Evident că am fost bucuroși, știind că orașul Freiburg era universitar și cu o puternică viață culturală. Am aflat că există o biserică românească și am considerat aceasta ca fiind o surpriză foarte plăcută. Ne-am înșelat. În biserică erau cam 10 persoane care ne-au privit din prima clipă cu ostilitate. Am înțeles apoi că toți erau ultimii supraviețuitori ai unei organizații politice aflate în România la putere la începutul anilor ‘40 și care plecaseră din țară încă din timpul războiului. După ei, toți nou-veniții erau comuniști. Aveau o mentalitate greu de înțeles și de acceptat. Am trăit și câteva momente de umor involuntar. Se mirau dacă aflau că în România existau congelatoare și televizoare. Dar nici în căminul de refugiați nu era o atmosferă prea bună între români. Am avut acum câteva săptămâni o discuție cu tinerii mei prieteni studenți români de la Freiburg. Le explicam că așa cum stăm noi acum de vorbă era inimaginabil în anii ‘80. Românii se suspectau reciproc. Este greu de înțeles acum ceea ce se petrecea atunci. La început am avut o atmosferă bună în căminul de refugiați de la Freiburg. A venit apoi din București o pereche, soț și soție, care a băgat zâzanie între noi. Erau trimiși cu un anumit scop. După 1990, un alt coleg de cămin ne-a spus că a găsit în dosarul lui de la Securitate raportul celor doi despre el. Probabil că au scris și despre noi, dar nu am verificat niciodată. Interesant era faptul că ei erau foarte bine pregătiți pentru ceea ce trebuiau să facă aici, știau ce să răspundă la întrebările autorităților și ce pași au de făcut. Așa că și-au ­făcut repede o situație bună și, culmea succesului, au ajuns să aibă o vilă în Pădurea Neagră. Acum, deși nu sunt foarte bătrâni, sunt grav bolnavi. Ei trebuie să știe dacă a meritat tot ceea ce au făcut. Noi ne-am împrietenit cu sași din România, care aveau un alt statut decât noi, refugiații. Erau mai deschiși și mai comunicativi. Apoi ne-am împrietenit cu germani de aici. La început ei te privesc cu o oarecare neîncredere, dar apoi sunt prieteni buni. E drept că legăturile interumane sunt oarecum diferite față de România. Am avut nevoie de o perioadă de adaptare, am făcut greșeli la început, dar am învățat care sunt regulile sociale aici.

Ce este esenţial în reuşita „supravieţuirii” sufleteşti pentru cineva care alege să trăiască într-o altă ţară decât cea în care s-a născut şi a crescut?

Cred că acum este mult mai simplu decât era în anii ‘80. Acum sunt mulți români aici și poți să trăiești comunitar. Cel mai important lucru este Biserica. Și nu spun acest lucru din punctul meu de vedere, al teologului. Biserica este aici țara noastră, locul unde respiri aerul în care te-ai născut. Din acest motiv observ că spațiul bisericesc de aici se extinde dincolo de aspectul liturgic, strict eclesial. Duminica este ziua în care oamenii se închină Domnului pe românește și din acest motiv rugăciunea primește o a doua semnificație, cea a nostalgiei, a dorului de acasă. Din acest motiv este foarte important ca parohiile românești să păstreze limba română ca ­singura limbă liturgică. Desigur, faptul că ierarhii și clerul din diaspora au reușit să stăpânească excepțional limba țării în care locuiesc este remarcabil și ei au motive justificate de a fi mândri pentru performanța lor. Este foarte bine că ei vor să-și arate reușita. Totuși, eu observ bucuria oamenilor, a credincioșilor de rând, când pot să rostească rugăciunea „Tatăl nostru” în limba noastră și când orice ectenie îi readuce sufletește și duhov­nicește lângă copii și rudele rămase acasă. Din acest motiv este imperios necesar să păstrăm aici, în diaspora, legătura liturgică cu limba noastră maternă. Cu siguranță că nimeni nu ne va acuza de filetism din acest motiv. Hai să fim serioși!

Cum vedeţi viaţa românilor din diaspora de astăzi, în special din Germania?

Cum spuneam mai sus, situația s-a schimbat fundamental de-a lungul timpului. De regulă, noi toți pornim acum de la premisa că ne vom reîntoarce acasă. Mă bucur că acum nou-veniții vorbesc cu copiii lor în particular românește. Este drept, autoritățile germane sunt relativ laxe cu copiii care nu vorbesc perfect germana, dar ceea ce se vede foarte clar este faptul că aceștia învață repede și foarte bine limba locului unde trăiesc. Copiii învață repede o limbă străină. Mai repede decât adulții. ­De aici apare o neînțelegere: mulți părinți nu le mai cer copiilor să vorbească româna, crezând că așa le va fi mai ușor cu limba străină. Ei se raportează la propriile dificultăți de a învăța o altă limbă. Copiii se descurcă altfel. Amuzant este faptul că, odată ajunși la pubertate, deci la vârsta rebelă, copiii le repro­șează părinților faptul că aceștia nu vorbesc cu ei românește, preferând un dialog stâlcit într-o limbă pe care cei mai în vârstă nu o stăpânesc. Am trăit episodul acesta când un puști de 12 ani i-a cerut tatălui să-i spună pe românește ce vrea, fiindcă nu-l înțelege. I-am spus acestuia că el e singurul vinovat pentru reproșurile făcute de copil. Din fericire, au trecut timpurile când părinții le ascundeau copiilor faptul că sunt români. Până la urmă aceștia aflau că nu sunt… eschimoși și se crea o situație penibilă. Am auzit o doamnă care trăiește în sudul Franței plângându-se că nu mai are energia și timpul pentru a-și învăța copiii românește. Nu, nu lucrează ca pilot pe Airbus A 380, este casnică. Este drept, francezii sunt mult mai șovini decât germanii și pretind elevilor să vorbească perfect franțuzește. Sunt prieten foarte bun cu o familie de doctori din Mulhouse, în Alsacia. Ei au cu adevărat puțin timp liber, deținând amândoi funcții solicitante și de mare răspundere într-un spital foarte important. Fata lor a câștigat toate olimpiadele școlare la nivel național și este acum la Paris, la o școală de elită. Vorbește perfect românește și mi-a spus că nu înțelege toată dezbaterea dintre români în privința limbii noastre materne. Este de la sine înțeles ca ea să vorbească românește. Copiii altor prieteni studiază medicina la Strasbourg. Ei s-au născut în Franța, dar nu au probleme cu limba română. Deci se poate! Contează doar atitudinea fiecăruia dintre noi. Și să renunțăm la un anumit complex de inferioritate. Nu știm cum am ajuns să-l avem. Nu există nici o explicație logică. E drept, se pare că acest complex nu mai este chiar atât de răspândit. Ne vindem încet-încet. În ceea ce mă privește, sunt fericit că trăiesc într-o dualitate intelectuală și spirituală. Acest binom româno-german mă îmbogățește sufletește și îmi permite o privire de ansamblu, indispensabilă unei anumite libertăți a spiritului. Sunt un român care trăiește în străinătate și înțeleg acest fapt ca o normalitate în contextul european ­actual.

Motivele pentru care după 1990 oamenii şi-au găsit o altă patrie au fost altele decât ale dumneavoastră. Populaţia ţării noastre este tot mai îmbătrânită, iar tinerii părăsesc în continuare România. Cum vedeţi această situaţie?

Începând din anii ‘60, românii au părăsit satele, plecând la oraș. Nu aveau altă soluție. Acum se găsește de lucru în străinătate. Evident că nici emigrarea către oraș și nici cea actuală nu este ideală pentru starea noastră spirituală. Poate că fenomenul se va stopa. Mă gândesc la turcii și italienii care emigrau în vestul Europei acum 50 de ani. Acum au destul de lucru la ei acasă. Nimic nu-i imposibil. Dar nu are rost acum să ne gândim la viitor. Suntem în mâna Domnului și știu că El va avea grijă de noi. Îmi pun mare încredere în integrarea europeană. Cred că lucrurile se pot schimba. Dar, repet, important este ca și noi să articulăm activ și responsabil orice opțiune care duce către o schimbare a destinului nostru colectiv. Trebuie să înțelegem că o schimbare în bine nu înseamnă a renunța la ceea ce ne este caracteristic duhovnicesc și ne definește esențial. Nu renun­țarea la credința noastră ortodoxă strămoșească ne va aduce bună­starea la care visăm. Nu vom fi cu toții bogați și fără griji dacă suntem atei. Avem nevoie de stăruință, de rigoare și de dorința de a trece peste ceea ce este greu. Toate acestea le învățăm din experiențele înain­tașilor noștri. Din acest motiv nu avem voie să-i negăm, ci să fim atât de înțelepți încât să învățăm din reușitele, dar și din greșelile lor.

Citeşte mai multe despre:   Dumitru Staniloae