„Crizele sunt cea mai nemiloasă oglindă individuală și colectivă”

Măcinați de gânduri, aflați în izolare, carantină, iar unii pe paturile spitalelor, cu toții întâmpinăm sărbătoarea Sfintelor Paști. Anul acesta, praznicul Învierii Domnului e unul mai special. Bisericile sunt închise pentru credincioși. În aceste timpuri, moartea și viața sunt într-o încleștare teribilă pe fața întregului pământ. Trăim frici, îndoieli, în sufletele noastre se nasc întrebări. Haotici, căutăm un răspuns. Dar răspunsul a fost dat de mult. L-a dat Mielul junghiat mai înainte de întemeierea lumii, Hristos, Care spune: „Eu sunt Cel ce sunt viu. Eu sunt învierea și viața”. Tot ce e neputință, spaimă, durere și lacrimă primește acum alt înțeles prin credința în puterea Celui pe care moartea nu L-a putut ține sub stăpânirea ei. Despre lecția „învierii” pe care trebuie să ne-o însușim fiecare dintre noi ne-a vorbit în interviul de față profesorul univ. dr. Ilie Bădescu, membru corespondent al Academiei Române. În opinia sociologului, vom depăși acest moment de cumpănă, prin care trece întreaga umanitate, numai dacă omul se va întoarce la chipul său adevărat, primit prin creație, și va renunța la maniera agresivă, egoistă și iresponsabilă de a relaționa cu lumea, cu semenii, cu Dumnezeu.

Domnule profesor, cu doar două luni în urmă, lumea, societatea erau deschise și puteam călători oriunde pe acest pământ. Azi suntem obli­gați să stăm în casă tocmai pentru a ne proteja. Ca sociolog, cum percepeți această perioadă?

Cu sau fără pandemia aceasta, fenomenul „închiderii” era de așteptat. L-au prorocit mari sa­vanți, precum I. Wallerstein, care a demonstrat că sistemul mondial modern și-a atins limitele de expansiune (de creștere) și lumea se găsește, din această cauză, la un sfârșit de ciclu, sfârșitul globalizării. Resursele expansiunii, preciza marele savant american, au fost epuizate: aria externă a fost deja inclusă în sistem și, ca atare, creșterea sistemului prin expansiune a atins pragul ei planetar, limita. În aceste condiții, Wallerstein prevedea o mutație a sistemului și nu excludea con­trac­țiile. A venit Donald Trump și a formulat explicit: „Viitorul nu este al globaliștilor, viitorul este al patrioților”. Iar modelul adoptat la scară planetară în privința răspunsului la pandemia de COVID-19 i-a dat dreptate: ­s-au închis frontierele, salvarea vine din sprijinul și forțele proprii, fracturarea relațiilor interna­ționale e o realitate de netăgăduit. Mai exact spus: se salvează cine poate, cum poate, la el acasă. În lume nu există nici o salvare, din lume nu vine nici un sprijin. Lumea este un mediu al riscului. Pe de altă parte, „a sta acasă” înseamnă mai mult decât „a sta în casă”, înseamnă și a-ți „reseta” complet condiția, a-ți revizui concepția despre țară și lume, despre locul tău în lume, despre faptul că relația cu lumea și cu cei din jurul tău „s-a golit de lume”, a devenit o relație vidă pe care tre­buie să știi s-o gestionezi tru­pește, dar mai ales sufletește. Aici deja atingem chestiunea cea mai gravă a situației: omul singur în lume, cu puțin ajutor din lume, are șansa teribilă să descopere adevăratul ajutor, pe care, în trufia lui, l-a ignorat până azi, ajutorul din cer, ajutorul de la Dumnezeu.

Până acum, omul comun obiș­nuia să spună: „Dacă Dumnezeu vrea...”, ca și cum relația aceasta ar fi fost unilaterală, doar de la Dumnezeu spre noi, nu și reciprocă. Altfel spus, omul acesta etala un portret penibil: „Eu fac ce vreau și dacă Dumnezeu vrea, atunci e bine...” Acest tip de om era mereu cu spatele la Dumnezeu, la care se raporta ca la un sanitar de serviciu, pe care-l apelezi precum apelezi salvarea când te copleșește o îmbolnăvire. O criză precum cea indusă de actuala pandemie a obligat omul să se revadă în oglinda trufiei sale, să-și vadă neputința profundă, să vadă cât este de stupid în autonomismul lui găunos și să-și întoarcă fața către Dumnezeu. Dacă ar fi ceva mai reflexiv, el ar putea să și strige, precum Fericitul Augustin: „În mine erai, Doamne, și eu eram în afara mea și nu Te-am cunoscut”.

Maximul iubirii: Hristos S-a jertfit pentru noi, cei nemulțumitori 

Societatea e pregătită pentru această schimbare?

Din fericire, societatea are oglinda potrivită în care să-și vadă chipul adevărat: Biserica lui Dumnezeu. Acolo omul poate să deprindă și o nouă reprezentare asupra lumii, și o nouă statură: de om cuviincios, cumpătat, smerit, milostiv, înțelegător și iertător, iubitor de semeni și de Dumnezeu cu acea iubire care face din religia creștină cea mai înaltă religie prin iubirea de vrăjmași. O altă religie mai înaltă decât aceasta nu este posibilă, remarca Petre Țuțea, fiindcă mai sus decât să-ți iubești chiar și propriii dușmani nu se poate urca, nu ai unde să urci. Acesta este maximul iubirii la care ne-a chemat Dumnezeu ­întrupat, Care S-a făcut rob și ­S-a răstignit pentru mântuirea noastră, ca să ne scoată din robia morții eterne cu prețul morții celei de trei zile, cu care a și biruit veșnicia morții la care s-a condamnat bietul om din pricina trufiei. Fiindcă n-a știu să spună: „Am greșit, Doamne, iartă-mă!”. În loc să-și vadă ignobila ispravă, a dat vina pe femeia sa și, culmea iresponsabilității, pe Dumnezeu Însuși, răsucind astfel și sensul dumnezeiescului dar al femeii și deci al familiei, îndrăznind să spună: „Femeia pe care mi-ai dat-o Tu, ea mi-a dat să mănânc”. Adică, vinovat era Dumnezeu. Oare nu așa suntem și astăzi toți, acum, când pentru toate relele, pentru războaie și pandemii Îl arătăm cu degetul tot pe Dumnezeu? De la nevrednicia primului om la nedreptul deget arătător către Dumnezeu al nevolnicului om postmodern nu e nici o deosebire, nici un progres. Civilizația modernă a creat omul autonom, fără de Dumnezeu, cu chipul încruntat spre El, adică a inițiat un proces de lungă recesivitate, un regres moral uimitor. Fără o reală întoarcere la Dumnezeu, persistând în refuzul cronicizat al întoarcerii spre Biserică, societatea va rămâne în continuare handicapată și nu va trece nici examenul acestei pandemii. Deci, putem concluziona: la nivel național, societatea pare pregătită la scara unui sfert din masa ei demografică pentru mu­tația postpandemie. E sfertul celor care-au participat la referendumul pentru familie, care a fost un test moral colectiv. Restul sunt molaticii, căldiceii. Nădejdea este în sfertul prin care persistă una dintre funcțiile salvatoare în popor, și anume trezvia, starea de veghe. Cumva așa a fost mereu, precum ne spune chiar Iisus Domnul prin parabola fecioarelor neînțelepte.

Biserica nu vrea decât să-L iubim pe Dumnezeu, ca și pe semeni 

Perioada de izolare prin care trecem ne forțează cumva să facem un bilanț interior. Cum ar fi bine să procedăm fiecare în planul interior, astfel încât să contribuim la „vindecarea” societății?

Șanse are cel care-L caută pe Dumnezeu lăuntric, dinlăuntrul său. Dumnezeu nu este undeva, într-un spațiu indefinit și inaccesibil. Dumnezeu este în fiecare și fiecare dintre noi are acces la Dumnezeu, în mod personal. Cu condiția să-L caute cu inima și cu mintea, cu „înțelepciunea inimii”, descoperind că inima lui este mai deșteaptă decât mintea, adică decât gândul care poate fi ușor răpit, purtat pe căi greșite. Omul are nevoie de Dreptul Învățător și de învățăturile Lui, care sunt acolo unde le-a pus, în Cartea Descoperirilor Sale, în Sfânta Scriptură, dar și în inima noastră. E drept că unii încremenesc în nesimțirea lor față de Dumnezeu, precum tâlharul de-a stânga, dar ceilalți, oricât ar fi ei de păcătoși, vor găsi calea spre Dumnezeu, vor vorbi chiar și în clipa de pe urmă cu Dumnezeu, precum tâlharul aflat de-a dreapta Mântuitorului în momentul răstignirii. Te poți, desi­gur, întreba, precum crede un teolog american, dacă nu cumva există „inimi stricate” (evil hearts) și, deci, persoane pierdute (evil indi­viduals), care nu se pot întoarce la Dumnezeu, care se livrează răului cu totul, din suflet, deliberat, ceea ce ar fi înspăimântător. Nu împărtășesc acest punct de vedere, dar ches­tiunea este tulburătoare văzând cât de persis­tenți sunt unii dintre semenii noștri în răutate și în trufia necredinței agresive, vădită mai ales în murdarele atacuri la adresa unei Biserici, care nu le vrea decât binele, le oferă enorm și nu le cere, în schimb, decât dragoste pentru Dumnezeu și pentru semeni.

Pandemiile dezvăluie profilul unui popor 

Istoricii arată că epidemiile au pus presiune asupra societăților în care s-au manifestat. Presiunea face vizibile structurile și modificările latente din socie­tățile afectate de boală, care altfel nu ar fi evidente. Epidemiile dezvăluie ceea ce contează cu adevărat pentru populație și care sunt adevăratele ei valori. Ce aduce la suprafață această pandemie de COVID-19?

Pandemiile, ca toate crizele, sunt cea mai nemiloasă oglindă individuală și colectivă, în care se vede profilul unui popor. În oglinda unei pandemii se vede totul, și binele, și răul unei societăți. Se vede competența sau incompe­tența autorităților, se vede dragostea sau lipsa de dragoste a conducătorilor, se vede iubirea de patrie sau egoismul de grup (oligarhismul), se vede spiritul elitei, ­câtă sensibilitate are aceasta față de interesul național (este cât se poate de straniu să descoperi că tocmai în criza de pandemie sunt declinate unele oferte de la antre­prenori români în favoarea unor importuri mai scumpe doar pentru că fac parte din schema de interese a celor care dețin decizia). La nivelul populației, se văd de asemenea și bunele, și relele. Este alarmant să constați rapida con­simțire a unor categorii din populație la ideea implicită că bătrânii sunt povara, că lor trebuie să li se aplice un regim de domiciliu forțat, cu totul nejustificat, sub pretextul perfid că așa îi protejăm. O asemenea percepție asupra bătrâneții este contrară întregii Scripturi. Reiau aici gânduri pe care le-am cuprins și într-un studiu al meu despre bătrânețe, dar care acum își dovedesc din plin actualitatea. Ne vom aminti, spuneam atunci și repet aici, că în momente de cumpănă, poporul testamentar al evreilor a convocat bătrânii în cetate, nu i-a eliminat din cetate, cu domiciliu „forțat”, ca în sistemul preconizat în multe țări pe fundalul apărării de pandemia de coronavirus. „Şi s-au suit Moise şi Aron, Nadab, Abiud şi şaptezeci dintre bătrânii lui Israel şi au văzut locul unde stătea Dumnezeul lui Israel...” (Ieşirea 24, 9-10). Vederea locului unde stătea Dumnezeu este una menită, adică nu era și nu este universal accesibilă, ci numai celor pregătiți să-l vadă. Iar între cei meniți să „vadă” sunt, pe lângă profet și preoți, bătrânii. Pentru noi chestiunea este de maximă relevanţă, căci e o adeverire a faptului că bătrânețea este treaptă a accesului la suprema cunoaștere (în textul Scripturii, aceasta este totuna cu treapta capacității de a vedea locul în care stătea Dumnezeu). Altfel spus, Dumnezeu se face cunoscut cum voieşte, când şi în ce modalitate voieşte (alege) s-o facă şi numai prin Iisus Hristos se face cunoscut deplin, ca om şi ca Dumnezeu totodată, dar numai în ipostasul Fiului. Prin Moise, ca profet al lui Dumnezeu, prin preoți și bătrâni, Dumnezeu își face cunoscute rânduielile Sale și voia Sa (poruncile, sărbătorile, legile). Această treaptă a cunoașterii (totodată, sumă de cunoștințe și prag de înțelepciune) poate fi atinsă doar prin cele trei instanțe: pro­feții, preoții lui Dumnezeu și bătrânii. Starea în care se află societatea modernă, vădită de filosofía reacției la actuala pandemie, este, așa cum o prorocise Scriptura, una în care „bătrânii nu mai pot da sfaturi” (Iezechiel 7, 26). Nootipul bătrânului și al bătrâ­neții devine comprehensiv prin acel mod așezat al cugetării și sensibilității pe care-l denumim înțelepciunea senectuții. Chipurile înţelepciunii sunt mai multe, dar înţelepciunea senectuţii se manifestă numai prin nootipul seniorului, adică prin bătrânii cetății (care în societățile moderne compun comunitățile academice, academiile).

Ceea ce nu înseamnă că orice bătrân deține sau reprezintă suprema înţelepciune, dar la toţi bătrânii regăsim în grade variabile ceva din înţelepciunea senectuţii. La unii, capriciul şi slăbiciunile biruie înţelepciunea, la alţii, arghirofilia sporeşte cu vârsta, copleşind înţelepciunea. Însă ceva din nootipul bătrâneţii înțelepte răzbate la fiecare, iar cu unii se instaurează atât de biruitor, încât chipul seniorilor acelora este numai lumină şi frumuseţe. „Să te ridici în picioare înaintea perilor albi, şi să cinsteşti pe bătrân. Să te temi de Dumnezeul tău. Eu sunt Domnul” (Levitic 19, 32). Sau: „Vine nenorocire peste nenorocire, zvon după zvon. Ei cer vedenii prorocilor; dar preoţii nu mai cunosc Legea, şi bătrânii nu mai pot da sfaturi” (Iezechiel 7, 26).

Dacă bătrânii nu mai pot da sfaturi, iar tinerii nu mai ascultă, este semnul dezastrului, este preanunţată vremea nimicirii pentru poporul acela ori pentru popoarele în care se petrec asemenea blocaje.

Lecția adevăratei întoarceri la Dumnezeu

În final, ce ne recomandați pentru a trece mai ușor peste această perioadă deloc ușoară? Cum ne putem păstra credința, speranța și echilibrul?

Avem nevoie de o interiorizare încă mai puternică a ceea ce părintele Stăniloae definea prin cele șase muchii ontologice ale Ortodoxiei noastre. Între acestea, caracterul trăitor al credinței noastre în Iisus Hristos este hotărâtor. Evanghelia trebuie să devină încă mai profund o dimensiune sufletească astfel ca interiorizarea învățăturilor lui Iisus să treacă prin inimă, nu pur și simplu prin intelect. Întărirea în rugăciune, întoarcerea la psaltire, tânjirea după împăr­tășirea cu Hristos prin Taina Sfintei Euharistii, amintirea de Dumnezeu în tot ceasul și la toată fapta noastră ca să nu rătăcim. E necesară trezvia, adică să ne păstrăm starea de veghe, că nu știm când vine clipa întâlnirii. Să ne redescoperim smerit și în liniște condiția de homo viator, de călător în această lume ca să nu batem câmpii și să pierdem sensul orientării, căci viața este teribil de scurtă și, ceea ce agonisim în suflet, aceea vom avea cu adevărat. Restul e biată amăgire. Aceasta ar fi lecția pe care ar merita s-o învățăm cu toții, lecția adevăratei întoarceri din rătăcirile lumii la Dumnezeu, Părintele nostru. Ar putea să fie ziua noastră de azi, ziua întoarcerii fiului risipitor spre bucuria familiei mici și a celei mari și spre salvarea noastră.