În arhipelagul carceral din România comunistă a secolului trecut, închisoarea Pitești ocupă un loc aparte. Se împlinesc, anul acesta, șapte decenii de la existența regimului exterminator, a torturii și a tot ceea ce mai târziu a fost numit de cercetători „Fenomenul Pitești”. El trebuie să fie cunoscut de cât mai mulți oameni pentru ca atrocitățile trecute să nu se repete. Mai ales când astăzi, surprinzător, unii încep să conteste istoria, încercând rescrierea ei într-o cheie mai „nuanțată” spun ei.
Maria Axinte, sunteți custodele Memorialului „Închisoarea Pitești”. În această calitate, veți organiza acolo, în 10 decembrie, evenimentul care se numește „70 de ani mai târziu”. Vă rog să dați detalii despre această manifestare.
Anul acesta se împlinesc șapte decenii de la debutul Fenomenului Pitești, adică ceea ce s-a petrecut în închisoarea de aici în perioada 1949-1951. Experimentul Pitești sau „reeducarea”, așa cum a fost numită de regimul comunist, a constituit un interval de timp sumbru din istoria acestei temnițe, dar și din cea a comunismului din România. Pentru aceste motive am dorit să marcăm momentul printr-o manifestare specială. Evenimentul respectiv include și comemorarea a 30 de ani de la martiriul celor care au cerut libertate în 1989 și au plătit cu viața lor opoziția față de autoritățile comuniste de atunci.
În cadrul evenimentului vor avea loc o serie de acțiuni culturale și artistice, cum ar fi expoziția Binom, prezentată, la începutul anului, la Palatul Parlamentului. Ea reliefează momente din trecutul cel mai crunt al închisorii și expune sculpturi, video-mapping și fresce. Sunt trei artiști români care vor prezenta această expoziție la Pitești și toate lucrările lor vor fi amplasate în camerele fostului penitenciar, care este astăzi Memorialul Închisoarea Pitești.
Pe lângă organizarea acestei expoziții, vor mai fi susținute conferințe de către invitați veniți din țară și din străinătate, între care Octav Bjoza, președintele Asociației Foștilor Deținuți Politici din România, și care va vorbi despre ce a însemnat detenția politică pentru țara noastră, cum și ce a cunoscut el despre Fenomenul Pitești înainte de căderea comunismului, când acest subiect era unul tabu; Alin Mureșan, unul dintre puținii cercetători și istorici români care au abordat sistematic tema detenției politice românești. Între conferențiari va fi prezent și un fost deținut politic trecut prin închisoarea Pitești, George Cușa, care va da mărturie despre tratamentul inuman, de exterminare, de care a avut parte între 1949 și 1951. În prezent, trăiesc mai puțin de zece din foștii studenți închiși la Pitești la jumătatea secolului trecut, toți având acum peste 95 de ani.
În afișul evenimentului apar menționați și invitați din străinătate. Despre cine este vorba?
Între invitații din străinătate se numără și cei sosiți din Germania, de la Memorialul „Zidul Berlinului”, cei care vor dona un fragment din acest faimos zid, mai exact o bucată din partea construcției care se vedea din Berlinul de Est, zonă care era interzisă pentru cetățenii Germaniei, aflată sub influență sovietică, majoritatea dintre cei care au încercat trecerea lui murind împușcați de forțele de ordine.
Expunerea acestui fragment publicului larg va reprezenta, de fapt, și inaugurarea expoziției în aer liber, care va beneficia în viitor și de o construcție din curtea Elisabetei Rizea, cunoscută membră a rezistenței anticomuniste din România de după cel de-al Doilea Război Mondial.
Totodată, vor veni la Pitești și membri ai Fundației Federale pentru studiul dictaturii comuniste în Germania de Est, similarul IICMER de la noi, o instituție care se ocupă de educație, finanțare și funcționarea memorialelor, modul cum sunt tratate ideologia și represiunea comunistă din secolul trecut. Nemții au foarte multe memoriale în locuri unde au existat închisori sau unde represiunea comunistă a fost manifestată. Germania are experiență în evidențierea acestor lucruri, în a le conserva și a le pune la dispoziția publicului, deși represiunea comunistă din România a avut un nivel incomparabil cu cel din DDR. Cu toate acestea, în țara noastră sunt doar două memoriale, cel de la Sighet, disponibil publicului din anii ‘90, și cel de la Pitești, deschis în urmă cu trei ani. Îi așteptăm pe invitații noștri de la Berlin să ne împărtășească experiența lor, cum au reușit să facă aceste memoriale, cum funcționează ele, reacția publicului, cum se raportează oamenii la existența acestor locuri. Desigur, memorialele nu aduc nici un serviciu societății ca imagine, fiindcă vorbesc despre perioade foarte sumbre. Oamenii le-ar putea considera pete negre pe imaginea comunităților respective. Însă ele sunt imperios necesare pentru a nu uita atrocitățile istoriei nu foarte vechi. Un motiv în acest sens îl găsim în afirmațiile unor tineri cercetători care, în lumina unei mediatizări mai puternice a Fenomenului Pitești în spațiul public, în ultimii ani, au declarat ca Piteștiul nu a existat ca fenomen, ci a reprezentat doar un război între echipe de studenți cu păreri opuse și tot felul de asemenea absurdități. Sau că acești studenți, fiind legionari, ori erau violenți din fire, ori meritau acel tratament discriminatoriu.
Din păcate, dacă nu scoatem mai mult la iveală aceste evenimente din trecutul recent, în mod sigur ele vor fi desconsiderate și adevărata dimensiune a represiunii comuniste din România secolului trecut nu va fi cunoscută. Dar nici măcar aceasta nu ar fi cea mai mare greșeală, ci posibilitatea ca acele vremuri să se întoarcă și exterminarea să redevină un mijloc de a „convinge” pe cei care au altă părere decât a ta că nu sunt pe drumul cel bun.
Ați vorbit de atâtea proiecte! Cu ce fonduri le susțineți?
Atingeți un subiect sensibil. În cadrul proiectului de care v-am vorbit, lansăm și două volume de memorii ale unor supraviețuitori ai detenției din închisoarea Pitești. E vorba despre Petru Cojocaru, un fost deținut care este încă în viață, trăiește în Timișoara. Cel de-al doilea este Mihai Buracu, trecut la Domnul în urmă cu câțiva ani. Memoriile lor vor fi publicate în urma unei campanii de strângere de fonduri. Au contribuit multe persoane cu sume consistente, iar volumele vor fi lansate cu ocazia evenimentului din 10 decembrie. Într-adevăr, suntem un muzeu privat, o fundație mică. Deși proprietară a unui patrimoniu inestimabil, autoritățile locale și naționale nu ne sprijină financiar, nu sunt interesate de vizibilitatea publică a memorialului, iar resursa umană de care dispunem nu ne permite scrierea de proiecte pentru a aplica la obținerea de fonduri europene. Atunci, încercăm ca, prin publicarea de memorii, prin aducerea la cunoștința publicului a istoriei legate de închisoarea Pitești, să păstrăm vie în conștiința românească trecutul inuman și nedemn al secolului XX, perioada persecuției comuniste având repercusiuni până în ziua de astăzi în comportamentul oamenilor, în modul lor de a se raporta la semenii lor și la țară, în atitudinea față de viață și responsabilitatea față de neamul și pământul în care s-au născut și trăiesc.
Dacă ați face o retrospectivă a anului 2019, care au fost proiectele cele mai importante derulate de Memorialul „Închisoarea Pitești”?
E greu să fac o departajare între aceste proiecte. Substanțial a rămas Școala de vară „Fenomenul Pitești”. Avem, anual, 15 participanți și invitați speciali. Această școală este creată pentru studenți, ca ei să înțeleagă mai bine ce li s-a întâmplat, în urmă cu șapte decenii, unor tineri de vârsta lor. Evenimentul este presărat cu prelegeri, ateliere, proiecții de film, concerte uneori, prin care noi transmitem adevărul despre acest subiect, Fenomenul Pitești, dar și despre detenția sau represiunea în perioada comunistă în general.
Cum recrutați studenții participanți la Școala de vară?
Campaniile noastre se desfășoară exclusiv online. Punem acest anunț de aplicații pe rețelele de socializare și, cine dorește, se poate înscrie. În general, studenții aplică pentru că au auzit de la cei care au fost beneficiari în anii trecuți. Deci, publicitatea se întâmplă din om în om. Publicul nostru țintă îl reprezintă studenții, indiferent de facultatea la care studiază.
