Cu studii la München, Paris, Berlin şi Constantinopol, părintele Stăniloae a marcat prin lucrările sale drumul cercetării teologice ortodoxe în secolul al XX-lea, prin renunţarea la stilul scolastic, acordând mare atenţie temeiurilor dogmatice pe care le punea la îndemână patristica. Traducerea Filocaliei, lucrarea cea mai importantă a părintelui, ne-a prilejuit întâlnirea cu viaţa şi cuvintele nevoitorilor creştini trăitori mai ales în primul mileniu. Dar părintele Stăniloae a fost şi un îndrumător duhovnicesc pentru mulţi care căutau calea Adevărului. O mărturiseşte pictorul Horea Paştina, unul dintre ucenicii lui, lector la Universitatea naţională de Artă, care are până acum 22 de expoziţii personale.
Când l-aţi întâlnit prima oară pe părintele Stăniloae?
La părintele am ajuns prin Costion Nicolescu. Despre dânsul aflasem ceva mai înainte prin volumele din Filocalie pe care soţia mea, Emilia, le cumpărase. Ea era resta-urator de icoane la Muzeul de Artă şi, având drumuri pe la mănăstiri, a dat de aceste cărţi. La cursurile poetului Ioan Alexandru l-am cunoscut pe Costion Nicolescu, care m-a dus acasă la părintele Stăniloae. Era prin anii 1979-1980. Eu căutam ceva…
Mergeaţi la biserică în perioada aceea?
Nu. Frecventam doar sporadic biserica.
„Nu am mers în casa părintelui Stăniloae prea conştient de ce voi găsi acolo“
Totuşi, ce v-a atras la părintele? În vremea aceea nu prea erau „la modă“ preoţii.
Nevoia de hrană şi de îmbrăcăminte sufletească. Mă simţeam oarecum incomod în lumea în care trăiam. Nu aş putea spu-ne că am mers în casa părintelui Stăniloae prea conştient de ce voi găsi acolo. Simţeam nevoia de ceva şi mergând la părintele am dat de acel lucru. Casa preotului Stăniloae era locul unde puteam discuta lucrurile care mă frământau şi la care doream să aflu răspuns. În acea perioadă vedeam lucrurile altfel decât erau acestea prezentate şi aveam nevoie de cineva de la care să primesc o confirmare la ce făceam în meşteşugul meu. Ceea ce vorbeam cu părintele nu erau probleme legate strict de tehnica picturii, ci de calea pe care trebuie să mergi, la ce vrea să slujească meşteşugul, după ce l-ai dobândit. Confirmarea din partea părintelui era binecuvântarea. Doream binecuvântarea părintelui.
„Părerea lui era întotdeauna întemeiată, bine cântărită“
În lumea noastră, a acestei meserii, există multe voci, lucrurile sunt împărţite, încât de multe ori e greu să te înţelegi om cu om. Părintele nu era un om subiectiv. Sfatul lui era întotdeauna întemeiat, bine cântărit. De aceea apreciam mult cuvântul lui. Lângă părintele mi-am găsit locul unde puteam să comunic. Simţeam că pot să comunic.
Pentru că la început locuiam pe şoseaua Iancului, într-un apartament mic, am vrut să-mi schimb locuinţa cu ceva mai spaţios, unde să pot avea şi atelierul. Am găsit o casă veche pe strada Paleologu, aproape de cea a părintelui de pe strada Cernica - acum strada Părintele Dumitru Stăniloae. De când ne-am mutat acolo, aproape zi de zi mergeam la părintele.
„Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba“
Părintele era un om harnic. El se scula zilnic foarte devreme, în jur de ora 5 şi începea lucrul. Eu mergeam când socoteam că părintele se oprea din lucru, ora 6-7 seara. Avea o vorbă care mi-a rămas: „Decât să stai degeaba, mai bine să lucrezi degeaba“. A fi lucrător era unul dintre sfaturile lui.
L-aţi surprins vreodată trist, nemulţumit, abătut?
Părintele avea o natură pozitivă. Era cald, apropiat, atent, delicat, bun. Şi pentru toate acestea părintele nu făcea nici un efort. Vorbea pe înţelesul tuturor. Cuvântul lui era ca al unui om de la ţară. De aceea mă şi simţeam bine în preajma lui. Aveai loc să stai lângă el. Faţă de cineva mult cultivat, care impune şi poate strivi prin aceasta, părintele era opusul. Ne vorbea despre ceea ce lucra. Era bucuros de asta şi dorea să ne împărtăşească această bucurie.
Cum vă întâmpina când îl vizitaţi acasă?
Întotdeauna era îmbrăcat în reverendă. Considera că aşa este normal, ca preotul să poartă haina lui, să aibă barbă pentru a putea fi recunoscut. Hristos era modelul. Şi pe stradă tot numai în haina preoţească ieşea. Eram bucuros că mă aflam lângă părintele. Îmi făcusem şi eu un program asemenea lui. Stăteam şi lucram, iar spre seară mergeam la dânşii.
A fost şi duhovnicul dumneavoastră?
Da. Părintele Dumitru mi-a fost duhovnic, părinte şi prieten la un loc. Îi povesteam lucrurile de care eram frământat. Aveam nevoie de o întărire, de o confirmare a ceea ce făceam. Cred că avem nevoie de confirmare. Cuvântul părintelui îmi era folositor. Îmi dădea încredere şi putere.
Totul decurgea din felul lui de a fi
Ca duhovnic, pe ce anume punea accent?
Trăirea în cuvânt. Mersul la biserică, la slujbe. Mă sfătuia să citesc din Pateric. Sfinţii Părinţi. Psaltirea, Biblia. Ceaslovul…
Părintele nu era un om care să-ţi spună: „Uite, aşa trebuie să te comporţi în cutare caz, altfel în cutare…Totul decurgea din felul lui de a fi. De aici învăţai, din prezenţa lui. Făcând o comparaţie cu meşteşugul picturii, atunci când te apuci să pictezi, la început îţi stabileşti o paletă cu anumite culori. După ce ai făcut aceasta, trebuie să te rezumi la paleta pe care ai aşezat-o şi cu ea lucrezi. Părintele avea în sine şi bunătate, şi smerenie…
Cum v-a influenţat părintele?
E vorba de acel fel de educaţie care vine prin imitaţie. Copilul învaţă de la părintele său nu doar prin cele care îi sunt spuse, ci şi prin cele văzute la tatăl său. Din cele văzute la părintele, decurgea şi învăţătura. Pe părintele puţini îl aveau duhovnic. Pentru noi a fost o binecuvântare. Îl însoţeam la biserică: la Sfânta Ecaterina, la Sfântul Nicolae-Negustori, la Popa Rusu… Când era mai în putere, slujea şi predica. Era pătruns de ceea ce se petrecea în timpul slujbei. Concentrat în cuvântul său, vorbea simplu, pe înţeles. Credincioşii ştiau pe cine au în faţă. După slujbă îl aşteptau să primească binecuvântarea, să-i sărute mâna. Uneori, după slujbă, lua masa la noi. Chemam şi prieteni, ca să se bucurăm împreună de prezenţa lui şi a măicuţei. Întotdeauna erau împre-ună.
Mereu atent faţă de oameni
Cum se raporta părintele Stăniloae la arta dumneavoastră?
Părintele Stăniloae era un om atent. Atent la cei din jurul lui. A fost de mai multe ori în atelierul meu. De când l-am cunoscut a venit la toate expoziţiile mele. Îmi aduc aminte de expoziţia din 1981. Era la sala Orizont. Plecasem de la expoziţie. Mă aflam la semafor. Aşteptam să se facă verde. Pe partea cealaltă a bulevardului l-am zărit pe părintele. Venea la sală. Am fost bucuros. M-am întors împreună cu el. A văzut expoziţia. I-a plăcut. În 1992, când am avut ultima expoziţie pe care a vizitat-o părintele, chiar în acea zi, s-a făcut o masă rotundă cu public, studenţi, colegi… Pentru că l-am văzut obosit, nu i-am mai vorbit părintelui de aceasta. A aflat apoi de această întâlnire şi m-a întrebat de ce nu i-am spus. Ar fi vrut să rămână, să fie acolo şi să participe la discuţii. Era atent. Dacă ştia că cineva are probleme, se interesa, dădea telefon, trimitea ajutor.
Cu ce v-a îmbogăţit şederea în preajma părintelui Stăniloae?
Lângă părintele mi-am câştigat timpul, mi-am câştigat viaţa. Şederea mea lângă părintele Dumitru Stăniloae a însemnat un moment important. Esenţial pentru mine. Chiar şi în ziua de astăzi mă simt însoţit de prezenţa lui.
▲
„În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată“
Încerc să desenez, prin câteva cuvinte strânse, frânturi ca nişte cioburi, ceva ce nu pot să cuprind, nici epuiza: un model.
Teolog, preot, profesor, duhovnic, prieten apropiat, om simplu, iubitor şi primitor. În strâmta locuinţă cât o chilie a părintelui, veneau persoane apropiate sau străini atât de diferiţi unul de celălalt, oameni în vârstă şi tineri, femei şi copii, săraci sau bogaţi, mireni sau preoţi, călugări şi ierarhi, bolnavi… În puţin loc, câtă lărgime dintr-odată! Totdeauna împreună cu „măicuţa“, cum i se spunea soţiei părintelui, era cu fiecare în parte atent şi comunicativ, răbdător şi mângâietor. Bucuria care-i lumina mereu privirea îţi mergea la suflet. Lucra zilnic şi vorbea despre ce lucra. Vorbea despre Iisus Hristos Cel întrupat şi jertfit, viu şi înviat pentru noi, biruitor al morţii, Hristos al bucuriei şi al elanului vieţii, ţintă tuturor persoanelor umane, singura noastră salvare - erau cuvintele şi nesfârşita preocupare a vieţii părintelui. Pildă de delicateţe şi bunătate. Sensibil. Blând. Te simţeai bine lângă părintele, în largul tău, în siguranţă, liniştit şi destins, ocrotit şi apărat. Te simţeai întărit. Nu îţi venea să mai pleci. Doreai să fii asemeni părintelui, să-i fii asemănător.
Om şi dar al lui Dumnezeu, iubitor de frumos, părintele Dumitru Stăniloae.
Cât de bine era împreună...
Cât de dor îmi este…
Horea Paştina
