Încheiem anul acesta un ciclu de trei decenii de la prăbușirea comunismului în estul european. Un răstimp în care societățile eliberate și-au recăpătat sau au deprins valori democratice, încercând să se maturizeze politic și civic. Însă umbrele istoriei comuniste încă planează peste Europa, în vreme ce în alte spații (China, Cuba, Vietnam sau Coreea de Nord) comunismul încă n-a murit. Am încercat să aruncăm o privire în urmă, cu ochii de azi, asupra a ceea ce a însemnat momentul 1989, alături de conf. univ. dr. Daniel Lazăr, specialist în istoria comunismului în România, de la Facultatea de Istorie a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
La 30 de ani de la prăbușirea comunismului, evenimentele din acel dramatic decembrie 1989 par că nu mai trezesc nici un fel de emoție publică. De ce credeți că s-a așezat acest praf fin peste memoria recentă?
Regimurile comuniste sunt evaluate în două feluri: de către istorici, politologi, analiști care, având studii în domeniu, își dau seama că doctrina comunistă a eșuat; de către populație, care nu-i de meserie, nu e obligată să știe la nuanță ce înseamnă doctrina totalitară comunistă și care ia drept repere nu teoriile sofisticate, ci viața de zi cu zi. Uitarea este una naturală. Nu ne putem raporta în permanență la ceea ce a fost atunci. Putem respecta evenimentul, îl putem cinsti din când în când, la fel ca pe toate marile evenimente din istorie. Altfel, ar deveni abuz de memorie, ceea ce doar comuniștii făceau. Un fel de a nu uita cu forța.
Dar la fel de adevărat este că s-a și uitat. Sunt 30 de ani. De atunci s-au născut foarte mulți copii. Ei află despre acele evenimente din sursă indirectă: părinți, rude, internet, cărți. Nefiind contemporani cu evenimentul, nu sunt implicați emoțional. Ideea este să păstrăm corectă, pentru aceste generații, importanța acelui eveniment, printr-un discurs bine articulat, dar nu propagandistic. Apoi, lumea de azi se mișcă foarte repede. Unii vor să uite profilactic, mai ales dacă au fost victime ale regimului. Vor să nu-și mai aducă aminte de partea aceea oribilă a vieții lor. Dar această uitare se manifestă în toate țările foste comuniste, nu numai în România. Populația tinde să aibă o agendă mult mai contemporană decât am crede noi.
Cum se prefigura, în momentul 1989, situația statelor socialiste est-europene?
Foarte diferit. Pentru că, oricât s-a încercat omogenizarea sistemului în estul european, prin instituții comune, identice - un singur partid, comunist; un Parlament de mucava, anexă a puterii, care aproba tot ce înseamnă decizie; un singur lider; Securitatea, brațul înarmat al puterii - acestea sunt peste tot de găsit, de la Varșovia până la Tirana. Dar comuniștii au eludat un lucru esențial. Sistemul impus în 1947 din Polonia până în Albania venea pe istorii complet diferite. Iar sistemul a fost receptat oarecum diferit. Gradul de toleranță la sistem a fost mai mare în anumite țări, mai mic în altele. Spre exemplu, țările foste părți ale monarhiei austro-ungare aveau simțul civic mai pronunțat decât cele din zona balcanică. Erau zone urbanizate, cu burghezie cultă, cu o pătură intelectuală mult mai puternică decât în cele slab dezvoltate, din sud. Nu putem compara Albania, care avea în 1945 un grad de analfabetism în rândul populației de 92%, cu Cehoslovacia, în care gradul de alfabetizare era de 92%.
De ce primele mișcări contestatare au avut loc în spațiul nordic, adică în Polonia (1953), în Ungaria (1956), Cehoslovacia (1968), și nu mai sunt deloc, după aceea, în alte părți? Poate și pentru faptul că acele societăți erau mult mai critice la adresa sistemului. Apoi, economic vorbind, s-a plecat de la situații complet diferite. Cehoslovacia nu fusese lovită de război atât de mult. Avea un „motor” industrial, în zona Moraviei, o clasă de lucrători bine instruiți. Era singura țară care în perioada interbelică fusese o republică parlamentară serioasă, în care comuniștii erau membri în Parlament, aleși prin vot universal. Câtă vreme ești o țară cu o conștiință parlamentară anterioară, e greu să uiți lucrul ăsta. Pe când în Albania, în Bulgaria sau chiar în România, parlamentarismul eșuase din anii ‘30. În plus, la instalarea regimului comunist, românii nu mai votaseră din 1938. Au votat din nou abia în 1946, după opt ani de pauză a exercițiului democratic. Pentru ei nu era o revenire la ceea ce însemna normalitate, ci o continuare a unei anormalități, în alți parametri, mult mai duri.
Care era starea de spirit în România?
Românii erau la curent cu revoltele din celelalte state socialiste. Faptul că știau și nu făceau același lucru nu este condamnabil din start. Fiind la curent, e deja un câștig. Își dau seama că acasă sistemul dă rateuri. Și acele revolte sunt poate ceea ce așteptau: contestarea sistemului.
„Ceaușescu a dus pe cele mai înalte culmi sintagma de «comunism național»”
S-a vehiculat mult, chiar și în raportul Comisiei Tismăneanu, conceptul de „comunism național” în România. Rămășițe ale acestui concept găsim și azi în atitudinea nostalgicilor regimului. Cum a fost construit acest mit și căror scopuri a servit?
În primul rând, nu toți sunt de acord cu sintagma aceasta. Este o variantă de lucru, care înseamnă definirea unei epoci din istoria României postbelice. Este asimilată perioadei lui Ceaușescu. Cei care critică sintagma spun că este un nonsens să alături cuvintele „comunism” și „național”, comunismul fiind prin excelență internaționalist. Se adresa celor oprimați din toate țările, având ca liant suferința socială: „Proletari din toate țările, uniți-vă!”.
Comunism transnațional a fost aplicat și în România, sub Gheorghiu-Dej, până prin anii ‘60, când am preluat discursul sovietic, minimalizând spre zero tot ce era românesc. Era un fel de încercare de a arăta că toți suntem la fel, că se construiește o lume nouă, lumea socialismului, fără a avea în spate reziduurile istoriei naționale, care ține de vechea orânduire. După ce comunismul s-a consolidat peste tot și nu au mai existat pericole din afară, a apărut ideea de reconciliere a regimului cu românii de rând. Cel mai la îndemână filon găsit a fost cel al locului: identitatea națională, istoria glorioasă, voievozii. Și bulgarii au făcut la fel, dar la noi regimul a fost mai insistent. Ceaușescu a dus pe cele mai înalte culmi sintagma de „comunism național”, nu doar a „recuperat” istoria poporului român de la început până la zi, ci a căutat să facă din istoria recuperată un fel de concurs: „Noi suntem cei mai importanți, cei mai frumoși, cei mai viteji din Europa”. Supralicitarea unor valori a dus la o lipsă de decență în a povesti istoria.
Regimul a făcut apel la trecut pentru a explica prezentul glorios. Propaganda a indus ideea că acest comunism este urmarea firească a unei epoci istorice anterioare. Noi ni l-am asumat, fără vreo intervenție străină. De aceea se cheamă comunism național. Este, de fapt, vorba despre naționalizarea comunismului. Comunismul, în România, a căpătat nuanțe de doină și baladă. Dar, prin asta, Ceaușescu nu e deloc original. Și Tito, în Iugoslavia, făcuse același lucru, cu mai multă logică și mai mult bun simț. Fiindcă în Iugoslavia comunismul era chiar de acolo, nu era de import. Iugoslavia s-a comunizat după cel de-al Doilea Război Mondial, fără să fi fost rușii să-i ajute. Albania s-a comunizat fără să fi fost picior de rus pe-acolo, urmând modelul iugoslav. La noi, la cehi, la bulgari, comunismul a fost de import, a fost sovietic. Și Ceaușescu a vrut să îndrepte o anomalie printr-o altă strâmbătate de interpretare istorică, care era complet falsă.
Cât a contat economia de comandă în crearea unei societăți închise, așa cum era România ultimilor ani de comunism?
Economia de comandă în sine nu aduce răul absolut. Este un atribut al centralizării comuniste, un segment dintr-un mecanism mai mare, care însemna un singur partid, o singură gândire, o singură conducere. Economia planificată s-a mai folosit și în alte țări, chiar capitaliste. Puțină lume știe că în Coreea de Sud, o țară capitalistă, a funcționat, până în 1989, un regim aproape dictatorial, militar, americanii dorind lucrul acesta. Acel regim a impus drepturi minimale individului și economie de comandă. Concernul Daewoo e un exemplu din acel tip de economie. Pe scurt, în 35 de ani, Coreea de Sud a devenit un stat hiperdezvoltat. Din 1989, Coreea de Sud este democrație liberală, dar ea a fost așezată pe bazele unei bunăstări construite în anii de dictatură militară. E o idee coreeană; acolo a funcționat. Însă în sistemul totalitar comunist nu a dat randamentul scontat. România s-a dezvoltat puternic în anii ‘70-’80 pe bază de împrumuturi, de la FMI și de la Banca Mondială, și cu infuzie de tehnologie străină. Dar economia de comandă a ignorat un lucru: fluctuațiile pieței internaționale.
Alta ar fi fost situația dacă Ceaușescu ar fi ascultat de cei din jur și nu s-ar fi încăpățânat să restituie integral împrumuturile externe. Nici o țară nu făcuse lucrul acesta. Bățoșenia de a da și ultimul ban și de a fi gol, dar liber, a dus la dezastru. O Românie cu datorii, ca orice altă țară, într-o grilă logică a rambursării, n-ar fi avut criză alimentară. Este singura țară din Europa care a fost în situația de a suferi de foame, ca în Africa Sahariană, alimentele fiind deturnate în mod odios spre export. Acesta a fost prețul, foarte mare, care a venit pe un alt fond de frustrare, mâniind populația. În martie 1989, Ceaușescu a anunțat lichidarea datoriei externe. Prostia aceasta a fost trâmbițată ca un mare triumf. În mod natural, populația, care fusese supusă celor mai mari sacrificii din Europa de după cel de-al Doilea Război Mondial, cu rafturi goale în magazine, fără curent, în frig, aștepta un minim gest de bunăvoință, ca peste o săptămână - două să se umple rafturile. Continuarea aceleiași pauperități, la fel de agresivă, a dus la întrebări care erau deja foarte dure.
„Regimul s-a prăbușit într-un domino care a cuprins zona”
Există voci care susțin că, dacă Nicolae Ceaușescu nu s-ar fi încăpățânat să achite datoria externă, regimul comunist s-ar fi prăbușit mult mai târziu în România. Cum apreciați o astfel de ipoteză?
Sunt puține voci, dar care se ghidează după niște principii simpliste, când spun asta. Regimul Ceaușescu s-a prăbușit într-un domino care a cuprins zona. Cum să credem că totul ar fi picat în jur și că România ar fi putut rămâne? N-avea cum, pentru că era un sistem care fusese importat.
Cât de mult au contat, în grăbirea acestei prăbușiri, campaniile de rezistență civilă?
În România nu au contat prea mult. Au întreținut o speranță, dar n-au fost definitorii. A fost mișcarea Paul Goma, una interesantă, dar care n-a fost urmată decât de foarte puțină lume. Au existat apoi și alte reacții, dar individuale. Doina Cornea, spre exemplu. Dar câți au urmat-o? Pe urmă a fost Dinescu, în februarie 1989 a apărut „Scrisoarea celor şase” (Silviu Brucan, Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Constantin Pârvulescu, Grigore Răceanu), de protest al unor foști stâlpi ai nomenclaturii, de care statul nu se putea atinge. Oricine altcineva risca enorm, ca toţi cei din Grupul de la Iași, care au fost băgați în beciurile Securității.
De ce revolta din România, din decembrie 1989, a fost cea mai violentă dintre mișcările de răsturnare a regimurilor din statele socialiste est-europene?
Bună întrebare. Dar e mai ușor de spus de ce n-a fost violentă în altă parte. În Polonia sistemul a clacat pentru că a existat o presiune constantă din partea societății civile. Polonia se raporta la Biserica Catolică, îl avea pe Papa Ioan Paul al II-lea ca pe un reper călăuzitor. Când el spune la Cracovia: „Nu vă fie teamă!”, din punct de vedere moral, acele vorbe fac mai mult ca un milion de tancuri. Așadar, erau solidari la nivel moral. Dar exista și Mișcarea „Solidaritatea”, care a coagulat clasa muncitoare. În iunie 1989, deja în Polonia au avut loc primele alegeri libere, s-a permis pluripartidismul. În Germania Democrată, care era o creație de război, la Leipzig, oameni cu lumânări în mâini au demonstrat pentru libertate religioasă, o formă mai ocolită de a spune că nu sunt de acord cu regimul comunist. În Cehoslovacia a avut loc Revoluția de catifea, fără vărsare de sânge. Bulgarii îl debarcaseră pe Jivkov (Todor Jivkov, conducător al Bulgariei comuniste între 1956 și 1989, n.r.), omologul lui Ceaușescu. A fost înlăturat de comuniștii lui, la o plenară de comitet central, deci nu a fost nici măcar o revoltă populară, ci una la vârf. „Vârful” a permis „supape”. În Ungaria, în 1989, opoziția a câștigat alegerile parlamentare. L-au reînhumat pe Imre Nagy cu fast național. În Moldova sovietică, în iunie 1989, a apărut ziarul „Literatura și arta”, foarte prizabil la vremea aceea, în grafie latină: un eveniment epocal pentru ei.
Pe când în România, în noiembrie 1989, Ceaușescu organiza congresul al XIV-lea. Iar nomenclatura, deși știa ce se întâmplă afară, aplauda frenetic la congres. Nu știu să spun de ce l-au urmat până la capăt. N-a fost nici măcar o singură voce din anturajul lui care să spună nu. Lui Ceaușescu, propaganda i-a hrănit în permanență orgoliul: că a fost „cel mai deștept”, „cel mai iubit de popor” etc. Asta a dus la hiperbolizarea imaginii sale în propriii ochi. Crezându-se geniu și având o vârstă, nu accepta sfaturi. Și, deși a văzut că se prăbușesc sistemele în jurul României, a crezut că este o conspirație mondială în fața căreia trebuie să reziste. A crezut până la capăt că este un geniu chemat să apere orânduirea europeană. De altfel, a și spus că România este atacată de „agenturi”. Deci totul era citit în cheie externă. Mintea sa nu putea concepe că România nu mai crede în el.
A fost sau nu a fost revoluție ce s-a întâmplat în a doua parte a lunii decembrie 1989, în România?
Orice schimbare socială radicală majoră, care dă de pământ cu lumea veche, are două componente. Sub raport juridic, se numește lovitură de stat, pentru că se schimbă un sistem cu altul, rapid, prin îndepărtarea liderului. Sub raport istoric, se numește revoluție. Adică, este un fenomen care duce la modificarea totală a unui sistem. E tot o schimbare, însă în sensul mai deplin, pentru că participă poporul. Pot fi și lovituri de stat pe care le fac cei de la vârful puterii, fără ca poporul să fie de acord. De pildă, cea prin care a fost înlăturat mareșalul Antonescu. Abdicarea regelui, din 1947, este tot o lovitură de stat.
În cazul evenimentelor din 1989, arestarea lui Ceaușescu, judecarea la Târgoviște în regim de urgență și împușcarea sa imediat după sentință, încălcându-se chiar dreptul de atunci, arată graba rezolvării situației printr-o lovitură de stat făcută la vârf. Doar că ea are în spate totalul sprijin al masei de români. Românii au început revolta, care a zguduit sistemul, acesta a devenit fragil, iar cei care au avut pârghiile utile i-au dat ultimul bobârnac.
