La umbra sfinților contemporani

Pentru maica Febe, Franța și România nu au fost două lumi, ci două drumuri unite în Hristos. Convertită la Ortodoxie, ea a cunoscut marii părinți ai României comuniste, dintre care unii sunt astăzi canonizați, alături de Sfântul Sofronie de la Essex. Își amintește cu emoție zâmbetul Părintelui Cleopa, tăcerea adâncă a Părintelui Paisie și forța teologică a Părintelui Stăniloae. Dar, mai presus de toți, părintele Iachint de la Putna - duhovnicul ei timp de aproape două decenii - rămâne lumina și reperul vieții sale.

Ați întâlnit o parte din generația de aur a părinților români din perioada comunistă. Unii dintre ei sunt astăzi în calendar, recunoscuţi în rândul sfinților. Povestiți-ne ce sfinți români ați cunoscut.

L-am cunoscut pe Părintele Dumitru Stăniloae prin prisma colaborării dumnealui cu Institutul „Saint Serge”. Avea o relație frumoasă cu Olivier Clément și, mai mult, îl vedeam ori de câte ori veneam în România. Aduceam cărți, înscrisuri de corespondență dintre cei doi, dar mai aduceam și conserve de pește, cafea, medicamente sau ce se găsea mai greu în România pe atunci. Veneam cu de toate. Și pe doamna Maria, soția lui, am cunoscut-o. De foarte multe ori părintele îmi spunea: „Dacă nu era ea alături de mine, nu reușeam să fac ceea ce am făcut”. O vedea responsabilă pentru o parte din munca lui. Știți cât de mult a pătimit cât a fost el în închisoare? I-au murit doi copii. A fost o familie sfântă. Nu se putea să trăiești lângă părintele fără să se reverse ceva și peste tine. Cu excepția perioadei în care părintele a fost în închisoare, au fost nedespărțiți. De aceea, eu cred că și în sfințenie trebuie să fie împreună. Sfântul Dumitru Stăniloae și doamna Maria sunt un model minunat pentru familia creștină.

Am ajuns să îl cunosc și pe Părintele Sofian. Cred că am vorbit de câteva ori cu dânsul, având nevoie de sfaturi. Râdea împreună cu Părintele Dumitru Stăniloae, povestindu-mi cum erau confundați în tinerețe unul cu celălalt, căci semănau destul de bine. Se iubeau și se prețuiau unul pe celălalt foarte mult. Și pe Părintele Paisie Olaru l-am văzut. Am mers împreună cu părintele Iachint și alți câțiva părinți din Putna la Mănăstirea Sihăstria. Doream să vorbim cu Părintele Cleopa, dar am ajuns până la urmă și la chilia Părintelui Paisie. Ne-am așezat în jurul patului său, căci era deja la pat, și ne-a citit rugăciuni, apoi ne-a binecuvântat și am plecat. Dar pe Părintele Cleopa l-am cunoscut mai bine. Veneam adesea cu turiștii mei francezi și le vorbea.

Părintele Cleopa a avut mereu un mesaj foarte duhovnicesc. Cum primeau francezii acest mesaj?

Stăteau cu gura căscată, erau fascinați de el. Doar să te uiți la el era ceva extraordinar. Îl priveau așa, în cojocul lui, cu barba mare și grai puternic! Francezii mei nu erau obișnuiți să vadă așa ceva, mai ales când ne primea afară, pe băncile de sub copac. Era bucuros când mă vedea, și striga: „Franța asta - căci mă chema France - este pe jumătate România!” Râdea, căci îi plăcea foarte mult Franța. Îmi amintesc că am nimerit la Sihăstria tocmai după călugăria Preafericitului Părinte Daniel. Era încă îmbrăcat cu mantia de călugărie și nu mai țin minte cine ne-a așezat pe o bancă: proaspăt călugăritul Părinte Daniel, părintele Galeriu, Părintele Cleopa și eu, pentru o fotografie. Ce vremuri frumoase!

Pe Sfântul Sofronie în ce context l-ați cunoscut?

Am fost în Anglia la Essex și știa de mine de la părinții din mănăstire care au studiat la Saint Serge. M-a îmbrățișat, mi-a luat capul și l-a pus pe umărul lui. Nu voi uita niciodată acea îmbrățișare pentru că m-a uimit. Însă pentru mine nimeni nu e ca părintele Iachint.

Părintele Iachint, lumina Bucovinei

Cum a fost părintele Iachint? V-a fost duhovnic vreme de 19 ani.

Vedeți, în Bucovina părintele este considerat foarte mare. În satul Putna i se spunea Iachint, voce de argint. Toți oamenii îl iubeau, aveau un respect pentru părintele Iachint, ceva de necrezut. Iar părintele dăruia enorm. Spovedea ore în șir. Uneori rândul la spovedanie se întindea pe câteva zeci de metri, până la chilia lui. Sute de oameni. Atunci când spovedea ore în șir, venea la o bucătărie mică pentru a mânca ceva. Și când pleca părintele Anatolie de la ­arhondaric mai ajutam eu. Odată era seară și a venit părintele Iachint, mergând mai greu, și l-am întrebat ce s-a întâmplat. Îmi zice: „Am tot ascultat oamenii și am stat atât de mult încât nu mă mai puteam ridica”. De dimineață nu mâncase nimic. Când ieșeai de la el, te simțeai bine, erai alt om. Când veneam din Franța și mă apropiam de el, de la trei metri simțeam că am dat jos două valize de câte 30 de kg. Așa o pace și o ușurare primeam când eram în preajma lui. Nu era un om care să ajute interesat sau să aibă alte gânduri față de cei din jur. Să vă spun, când dădea o binecuvântare, când punea mâna lui pe capul meu, simțeam că binecuvântarea aceea se duce până în vârful picioarelor și intră în pământ. Au simțit și alte persoane așa ceva.

Ce a însemnat părintele Iachint pentru dumneavoastră?

Era un om foarte smerit. Nu știu cum, dar o dată l-am văzut în lumină. Era un 5 ianuarie și mă aflam în biserică. Părinții erau plecați în sat cu Boboteaza. Părintele Iachint se afla în Altar împreună cu părintele Chesarie, pentru că slujise. Mai încolo, în biserică, alte câteva femei. Și la un moment dat, două dintre ele au venit spre catapeteasmă. Eu eram în prima strană, aproape de catapeteasmă. Au bătut la ușa diaconească și a venit părintele Chesarie care a spus: „Ce vreți, părintele Iachint a ieșit, nu mai este aici”. Au plecat femeile, iar eu am gândit: nu l-am văzut ieșind. De obicei luam micul dejun împreună și nu înțelegeam cum să fi plecat fără să știu. Am rămas la locul meu citind rugăciunile de mulțumire pentru Sfânta Împărtășanie. Stăteam cu ochii închiși și la un moment dat aud vocea părintelui Iachint. Deschid ochii și ce să văd? De la culion până sub nas, era doar o lumină. Fața îi era ca o lumină, scăldată în lumină. Cred că am făcut ochii mari și el a început să râdă. Am gândit atunci - e părintele Iachint, îl știu, așa că voi lua acest fapt așa cum e. Și am mers la chiliile noastre, apoi am luat micul dejun împreună. Totul era firesc cu el.

În ce fel a schimbat părintele Iachint viața dumneavoastră?

M-a ținut aproape de el și a avut grijă să îmi ofere și să mă învețe tot ce ține de rânduiala călugărească. Știa că vin în România doar atunci când timpul sau serviciul îmi permit și a avut grijă să mă crească duhovnicește așa cum trebuia. Nu era nevoie să spună multe, trebuia doar să-i fiu aproape și să urmez exemplul său, căci avea o ascultare și o smerenie desăvărșite. Alături de el era raiul pe pământ, mai ales când zâmbea.

În anul 1998, părintele Iachint a plecat la Domnul. Cum a fost pentru dumneavoastră despărțirea de el?

Știți cum a murit? De mai multe ori mi-a povestit cum i-a murit tatăl. Era în livada lui la coasă și la un moment dat nu s-a simțit prea bine. A pus coasa pe un trunchi de copac, s-a așezat jos, și-a sprijinit spatele de același copac și a murit. Și părintele Iachint îmi spunea adesea că vrea să moară la fel, să nu fie povară pentru careva. În 23 iunie 1998, era în chilia sa, deja în vârstă și bolnav. A spovedit pe cineva, după care a venit părintele Ioasaf, care l-a ajutat să-și dea veșmântul jos. A mai venit și o femeie care avea grijă de casa lui și au făcut un ceai. S-au așezat toţi trei la ceai, pentru a vorbi puțin. La un moment dat, în timpul discuției, părintele Iachint nu a mai răspuns. Stătea în scaunul lui, dar nu răspundea, pentru că nu mai era cu ei. I-au desfăcut dulama puțin și au văzut că inima nu mai bătea. S-a dus imediat părintele Ioasaf, a luat un aparat și a imortalizat momentul. Așa că noi, ucenicii lui, avem o poză cu părintele Iachint mort în scaun, pe care o păstrăm cu toții la colțul de rugăciune, alături de icoane.

Vă este dor de el?

Nu, pentru că îl simt prezent în viața mea. M-ar bucura să îl mai văd, dar știu că nu ar face nimic în plus. Îmi dau seama că am avut parte de un tratament deosebit, îi mulțumesc pentru tot ce a făcut pentru mine, dar mulțumesc și lui Dumnezeu. Așa cum am trăit să îi văd canonizați pe Părintele Dumitru Stăniloae, pe cuvioşii Sofian, Cleopa și Paisie, sper să ajung și momentul în care părintele Iachint va fi canonizat. Pentru Bucovina va fi o sărbătoare uriașă, pentru că a fost inima Bucovinei.