Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Lumea rurală în dinamica socială

Lumea rurală în dinamica socială

Galerie foto (9) Galerie foto (9) Interviu
Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 08 Ian, 2019

Supus, la fel ca întreaga societate, transformărilor și adaptărilor modernității, satul românesc este afectat astăzi în principal de fenomenul migrației. Depopulată, îmbătrânită, sărăcită și debusolată, lumea ruralului și-a pierdut din rânduiala și ritmul vieții comunitare de altădată. Despre satul din Moldova de odinioară și despre zestrea de tradiții și obiceiuri pe care etnografii au reușit s-o salveze, în campaniile de cercetare din anii ´70-´80 ai secolului trecut, zestre la care ne putem raporta fără ezitări atunci când avem nevoie de argumente identitare, ne-a vorbit Lucia Cireș, fost cercetător științific la Institutul de Filologie Română „Alexandru Philippide” din Iași, autoarea unuia dintre cele mai valoroase studii despre colinda din acest spațiu.

Când a început contactul dumneavoastră cu lumea satului?

Eu n-am avut o copilărie propriu-zisă în lumea satului. Familia mea a fost refugiată din Basarabia, tata a fost preot. Din câte îmi amintesc, numai de la 5 și până la 9 ani am stat în sat. Pe urmă am locuit în orășele din Ardeal și tradiția nu-mi era foarte apropiată și nici familiară. Studentă fiind la Filologie, m-am înscris la Cercul de Folclor și, prin anul al II-lea (1965-1966), am făcut o anchetă în Bucovina. A fost primul meu contact cu lumea satului. Și a fost un miraj. Nu-mi venea să cred. Lumea încă mai umbla îmbrăcată în costumele tradiționale. Acum se îmbracă ocazional. Nu mai spun de deschiderea cu care receptau oamenii rugămințile noastre. Imediat lăsau orice treabă, se ocupau de noi cu multă solicitudine, ne răspundeau la întrebări, fără ezitări sau false modestii - boceau, cântau, povesteau. O lume deschisă și care acum mi se pare aproape ideală.

Ați făcut apoi multe deplasări. Ce însemna, la vremea aceea, cercetarea etnografică în teren?

Am mai fost, pe urmă, în următoarele veri, tot cu Cercul de Folclor, în sate din Neamț. Din 1968, am intrat la Centrul de Lingvis­tică, Istorie Literară și Folclor (așa se chema), actualul Institut de Filologie Română „Alexandru Philippide” al Academiei Române, filiala Iași. Atunci s-a înființat colectivul de folclor. Patru oameni am început: profesorul Ion H. Ciubotaru, regretata Lucia Berdan, Silvia Ciubotaru și eu. Am conceput împreună, și la sugestia profesorului care ne-a fost îndrumător, Vasile Adăscăliței, planul constituirii unei arhive de folclor pentru Moldova și Bucovina.

În Moldova, cercetările de folclor și etnografie erau destul de puține, sporadice și nesistematice. Am făcut o rețea de puncte care să acopere toată Moldova de dincoace de Prut, de la nord până la Galați, și s-a demarat o anchetă indirectă. Adică s-a trimis un chestionar în toate comunele și, prin mitropolie, preoților, apoi profesorilor pe care-i mai cunoșteam, învățătorilor, în rețeaua aceasta de intelectuali rurali.

Chestionarul a fost redactat de Ion H. Ciubotaru, cuprindea peste 1.000 de întrebări și era sistematizat pe toată viața culturală sătească: arhitectură, medicină populară, obiceiuri calendaristice, obiceiuri din viața omului (naștere, nuntă, înmormântare), folclorul literar, folclorul muzical.

N-am reușit să completăm întrebare de întrebare în fiecare localitate, pentru că nu în fiecare zonă existau fenomenele urmărite de întrebări. Dar, pe baza celor care ni s-au întors completate din teren, ne-am orientat. Spre exemplu, satele de răzeși erau sate cu tradiții vechi.

Cel mai frumos aspect al muncii de teren

Cum se desfășura, la propriu, o astfel de deplasare?

Făceam o documentare serioasă în prealabil, nu ne duceam la întâmplare. Deplasările pe teren erau foarte anevoioase. Academia nu avea decât un microbuz, care mergea când și când, pe baza unui referat și dacă se umpleau locurile; trebuiau să fie cercetători din colective mixte. Ne deplasam cum puteam, cu orice mijloc de transport - cu autobuzul, cu trenul, cu tractorul, cu căruța, inclusiv cu bicicleta.

În ce privește aparatura, am început cu un aparat foto personal, un Smena 8. Veneam cu filme muncite din teren și tehnicianul nostru, care nu era foarte priceput, ni le rata la developare sau le supraexpunea în laborator. În teren, înregistram cu magnetofoane mari, ulterior cu niște reportofoane ungurești, care aveau vreo 6 kilograme cu tot cu baterii. Nu vă spun ce rucsacuri căram - trebuia să punem aparatul foto, chestionarul, baterii de rezervă, cizme de cauciuc și ceva conserve, pentru situații de forță majoră.

Apoi, materialul cules se introducea în arhivă, se inventaria fiecare bandă magnetică - ce conține, de la cine a fost înregistrată. Sunt niște registre de inventar foarte meticulos întocmite, încât arhiva a devenit de la bun început funcțională, bine sistematizată, putând fi consultată oricând. Aveam un fișier tematic și unul geografic. Deci, dacă te interesa un sat, te duceai la materialele din satul respectiv. Întrebările la ches­tionare erau sistematizate pe mape. Și, dacă te interesa, de pildă, cum se ia zestrea la nuntă, luai mapa cu întrebarea respectivă și aflai care sunt obiceiurile legate de acest moment din Bucovina și până la Galați.

Ceea ce povestesc eu acum e legat de satul de dinainte de 1989. Ne prezentam la Consiliul Popular. De obicei, autoritățile ne comunicau oficial: „La noi nu este folclor, n-ați nimerit în zonă bună”. Și atunci trebuia să spulberăm această opinie a localnicilor, să le demonstrăm că există. Și începeam chiar cu partea materială - cine are scoarțe, cine are lăicere, cine are ștergare țesute, cine are cămăși naționale din zestre; începeam să „răscolim”. Mai aruncam și câte o întrebare: „Da´ la urat cine merge?” „Ei, moșul cutare! Când ți-a ura el, ține un ceas!” „Da´ cu capra cine merge?” „Apăi sunt băieții lu´ cutare.” Și uite-așa umblam dintr-un capăt în altul al satului.

Dacă aveam un corespondent din satul respectiv, era formula ideală. Dacă nu, cel mai mult ne erau de ajutor învățătorii mai în vârstă, care făcuseră școala normală în perioada interbelică. De altfel, cel mai frumos aspect al muncii de teren a fost cunoașterea oamenilor și sentimentul acela reconfortant când întâlnești oameni cu memorie fantastică, cu disponibilitate sufletească, cu afectivitate, oameni gospodari, oameni demni, oameni patrioți. Dragostea de neam în mic, care in extenso este dragostea de țară, era foarte vie pe atunci.

Ce zone ale Moldovei ați acoperit?

Am străbătut toate județele din Moldova. De la o vreme, am început a deprinde unele lucruri. Spre exemplu, știam că iarna îi găsesc pe oameni acasă. Dar iarna e cel mai greu să te deplasezi. Vara erau la câmp, dar îi găseam în zilele de sărbătoare, de hram, în zilele ploioase.

Apoi, satele de munte erau mai conservatoare, cele de câmpie își mai pierduseră din tradiție. Multe erau cu amestec de populație. Satele de munte, precum cele din țara Câmpulungului, ținutul Neam­țului sau chiar mai jos, în Vrancea, erau unități bine delimitate și structurate și spiritual mai unitar.

Trebuia să găsim oameni specializați pe genuri și specii, pe cei cu repertoriu vocal, spre exemplu. În sud era concepția că numai lăutarii cântă. Rugam pe câte o femeie să ne cânte din ce știa și spunea - „Da´ ci, eu îs lăutar? Cum sî cânt eu? Sî mă râdî lumea?” Pe când în Bucovina, dacă te duceai, întâlneai altă tipologie: „A, da´ eu cânt la lucru, cânt când țăs, chiui la nuntă”. Deci, altfel de manifestări, altă mentalitate.

Trebuia să căutăm oamenii care știau să cânte dintr-un instrument. Cu lăutarii lucram foarte bine. Ei știau foarte bine repertoriile din zonă, diferențierile de la comună la comună, obiceiurile.

De asemenea, căutam oamenii care știau să povestească foarte frumos. Acum, spre exemplu, a fost publicată o culegere de basme, editată de soții Silvia și Ion H. Ciubotaru. Minunate basme! Sunt basme culese de noi toți, dar ei s-au ocupat de editarea volumului.

Care au fost direcțiile de cercetare pe care le-ați urmărit?

Am urmărit în mod special obiceiul colindatului, care a fost subiectul tezei mele de doctorat. Și pentru că simțeam că cea mai amenințată cu dispariția era specia descântecului, am mers pe cercetarea descântecului, împreună cu colega mea Lucia Berdan.

„Trebuie să ne asigurăm o revendicare de la o identitate națională”

Ați valorificat mult din acest bagaj etnografic în rubrici radio care au servit publicului larg și, mai nou, în mici texte publicate online. E o „punte” pe care ați încercat mereu să o creați între lumea satului, cu ritualurile și rânduielile sale, și românii de peste tot. De ce credeți că e utilă, azi, o asemenea „punte”?

Pentru că ea constituie și o „punte” între generații. N-am mai fost de mult în sate, dar, întâmplător, am trecut prin Vicovul de Sus, prin Vicovul de Jos (n.r., sate de Bucovina) - sunt ca niște orașe. Când am fost noi, în anii ´60, erau sate tradiționale. Și, chiar dacă se mai cultivă tradiția, este ceva conservat. Atunci era ceva viu. Și pentru ca să se poată conserva, fie în muzee, fie în manifestări de spectacol, trebuie să cunoască aceste obiceiuri. Iar noi cred că am făcut această „punte” între tradiția vie și cea conservată, de astăzi.

Asistăm la o reîntoarcere vizibilă a interesului către satul de odinioară. Unii observatori susțin că privitul spre trecut e primejdios. Dumneavoastră ce cre­deți?

Nu e primejdios, dar implică un risc. Adică, dacă nu cunoști bine tradiția sau fenomenul spre care te îndrepți, poate să iasă un hibrid sau un kitsch.

Ce ar trebui să prezervăm cu grijă din satul tradi­țional?

Un om care nu are trecut cred că nu are nici viitor. Trebuie să ne asigurăm o rădăcină, o revendicare de la o spiritualitate, de la o identitate și - nu mă tem să spun - chiar națională. Pentru că, în acest proces de globalizare, în momentul în care ți-ai pierdut identitatea, te-ai pierdut pe tine însuți. Unii sunt mai receptivi la nou, alții sunt mai conservatori; nu știu cum e bine. Dar trebuie să ne păstrăm filonul nostru de identitate.