„Mitropolia noastră s-a zidit pe jertfa rugăciunii, a iertării și a iubirii”

La împlinirea a 30 de ani de existență a Mitropoliei Ortodoxe Române a Germaniei, Europei Centrale și de Nord, Înaltpreasfinţitul Părinte Mitropolit Serafim a acordat un interviu pentru revista de cultură şi spiritualitate „Deisis”, nr. 32/2024, pe care îl reproducem integral.

Înaltpreasfinţia Voastră, părintele Dumitru Stăniloae mărturisește că L-a cunoscut pe Dumnezeu mai întâi în oamenii din satul natal. Dumneavoastră cum L-ați cunoscut pe Dumnezeu?

Pe vremea copilăriei mele, viața la sat avea în centru Biserica: slujbele din duminici și sărbători, tradițiile legate de botez, de cununie și înmormântări, obiceiurile de Paști, de Crăciun și de Bobotează sau pelerinajele pe jos - 30 km - la Mănăstirea Brâncoveanu de la poalele Carpaților. În sat nu se știa de oameni care să nu meargă la biserică, de înjurături, de divorțuri sau de scandaluri provocate de băutură. Viața era simplă, se muncea mult, chiar și copiii care pășteau de obicei animalele. Mai târziu mi-am dat seama că oamenii erau fericiți, cu toate greutățile vieții, pentru că erau mulțumiți cu puținul pe care-l aveau. Mi-au rămas în amintire câteva chipuri de credincioși în vârstă, mai ales femei, cu fețe luminoase, despre care se știa că se roagă mult. 

Ce v-a determinat să alegeți calea monahală, iar mai apoi să acceptați slujirea preoțească și pe cea de arhiereu? 

Copil fiind, mergeam la biserică și mă rugam din obicei, cum făceau toți copiii, fără să conștientizez importanța credinței în Dumnezeu și a rugăciunii. Pe vremea aceea, catehizația era interzisă. La vârsta de 17 ani, Dumnezeu, în marea Sa milostivire, mi-a scos în cale două surori, nepoate ale părintelui Dumitru Stăniloae (născut în Vlădeni, nu departe de satul meu natal): pe Maica Filoteia (dată afară din mănăstire, împreună cu alți peste 5.000 de călugări și călugărițe, prin decretul 510 din 1959) și pe Reveca, profesoară de matematică și fizică. Acestor două ființe le datorez totul în viața mea duhovnicească. Ele m-au luat, an de an, în pelerinaje la mănăstirile din țară. Așa i-am cunoscut pe marii noștri duhovnici din a doua jumătate a secolului 20, începând cu părinții Paisie, Cleopa și Ioanichie, de la Mănăstirea Sihăstria, apoi Iachint de la Putna, Sofian și Adrian de la Antim, Arsenie de la Techirghiol, Dometie de la Râmeț (cu a cărui binecuvântare am început teologia la Sibiu), Macarie de la Pasărea, Ilarion de la Cernica, Gamaliil de la Cozia și mulți alții. Ca să nu mai vorbesc de părinții de la Mănăstirea Brâncoveanu, Serafim și Teofil, pe care i-am cunoscut de mic. În total, peste 50! La mulți dintre ei m-am și spovedit. Toți aceștia m-au ajutat în credință și la alegerea căii slujirii lui Dumnezeu ca preot. 

După Facultatea de Teologie Ortodoxă din Sibiu ați continuat studiile la Institutul „Saint Serge” din Paris, iar apoi ați revenit în țară. V-ați gândit la întoarcerea în România că veți reveni vreodată în Occident?

La începutul anilor ’70 ai secolului trecut, Biserica a cunoscut o perioadă de oarecare libertate și a putut trimite tineri teologi în Apus cu burse oferite de Vatican și de Biserica Evanghelică din Germania. Așa am fost și eu trimis să continui studiile la Institutul „Sfântul Serghie” din Paris, unde am scris o teză despre „Tradiția isihastă în Țările Române”. Apoi mi s-a cerut să țin un curs de „Istoria Bisericilor Ortodoxe locale”. Am predat, timp de trei ani, până în 1989, când de dorul Țării, m-am întors acasă. A urmat imediat schimbarea de regim și în ianuarie 1990 am fost ales Episcop-vicar la Sibiu, însărcinat cu misiunea și cu lucrarea socială în eparhie. Paralel, am ținut și un curs de Spiritualitate la Facultatea de Teologie. Nu m-am gândit niciodată că voi reveni în Occident.

Ne-ați putea relata cum ați trăit personal evenimentele care au condus la întemeierea Mitropoliei Germaniei? 

Pe timpul dictaturii comuniste în România, a existat un exil politic în Occident și în America, format cu deosebire din intelectuali, care în mare parte au refuzat jurisdicția canonică a Patriarhiei Române pe motivul colaborării ei cu regimul comunist. Puținele parohii românești din acea vreme țineau de jurisdicțiile altor Biserici Ortodoxe. După dezghețul din anii ’70, Patriarhia a putut trimite un arhiepiscop la Paris, care a întemeiat mai multe parohii în Occident. În 1993, Sfântul Sinod a hotărât, la cererea unui grup de şase preoți din Germania, crearea unei noi eparhii cu titulatura: „Mitropolia Ortodoxă Română a Germaniei și Europei Centrale”. Și, pentru că nu se găseau candidați pentru titularul ei, la rugămintea Patriarhului de vrednică pomenire Teoctist, am acceptat să fiu ales de Consiliul eparhial al noii eparhii ca mitropolit. Am primit această alegere cu oarecare mâhnire sufletească pentru că trebuia să mă despart de Sibiul meu drag, unde am făcut teologia și unde am fost hirotonit preot și arhiereu. Dar m-am gândit că este voia lui Dumnezeu care m-a trimis la Paris pentru ca să cunosc Occidentul cu realitățile lui spirituale și să fiu de folos românilor stabiliți aici. 

Poporul român a înțeles din Legenda Meșterului Manole că nimic nu poate fi clădit fără jertfă. Care este jertfa pe care s-a întemeiat și dezvoltat Mitropolia din Germania?

Într-adevăr, nici un lucru bun nu se face fără osteneală, fără jertfă. Cu atât mai mult lucrul lui Dumnezeu, când te angajezi, dezinteresat, în slujirea Lui și a oamenilor. Un cuvânt al Părinților din Pateric spune: „Când vrei să slujești lui Dumnezeu să te aștepți la ispite”. Iar o vorbă din popor zice: „Diavolul nu face biserici, ci le distruge”. Să dai viață unei eparhii, existentă doar pe hârtie, fără nici o bază materială, pare un lucru de domeniul imaginarului sau chiar al nebuniei. Dar, uneori, trebuie să ai și o doză de nebunie pentru a porni la lucru! Iar Dumnezeu face imposibilul posibil! Jertfa mea și a celor, mulți sau puțini, pe care numai Dumnezeu îi știe, a fost în primul rând jertfa plecării genunchilor la rugăciune, căci numai rugăciunea stăruitoare ne întărește în purtarea crucii ispitelor și a necazurilor. Tot prin rugăciune am putut răbda criticile și judecățile din partea unora care n-au înțeles sinceritatea cu care ne-am angajat, eu și o mână de preoți, la o lucrare atât de sfântă, ca să adunăm „oile cele pierdute” în staulul Bisericii în care au primit Botezul. Dar nu numai să răbdăm, ci să și iertăm și să iubim. Căci numai prin iertare și iubire îi câștigăm pe oameni pentru Dumnezeu. Aș putea zice, cu toată smerenia, că mitropolia noastră s-a zidit pe jertfa rugăciunii, a iertării și a iubirii, toate daruri ale lui Dumnezeu pentru noi, nevrednicii! 

O mare contribuție au avut-o preoții din diasporă. Cunoașteți cel mai bine jertfa pe care fiecare a adus-o lui Dumnezeu. Ați putea să ne spuneți câteva gânduri legat de aceasta? 

Misiunea în diasporă este, cu adevărat, o misiune apostolică. Ca și apostolii, noi toți slujitorii mitropoliei am pornit la misiune „fără toiag, nici traistă, nici pâine, nici bani” (Luca 9, 3). La ­început, mitropolia n-a avut o biserică proprie sau un sediu episcopal, după cum nici parohiile nu aveau biserica lor sau case parohiale. Și nici salarii! Dar acest lucru s-a dovedit a fi o mare ­binecuvântare. Căci atunci când n-ai nimic, ai totul! Dumnezeu mișcă inima credincioșilor ca să-ți vină în ajutor, fie pentru plătirea chiriei ­bisericii, fie pentru înzestrarea ei cu obiectele de cult necesare sau chiar pentru a zidi sau cumpăra o biserică. De asemenea, ne-au venit în ajutor și frații noștri catolici și evanghelici.

În anul 2007 a fost înfiinţată Episcopia ­Ortodoxă Română a Europei de Nord, cu sediul la Stockholm - Suedia, ca eparhie sufragană a mitropoliei, în fruntea căreia se află din 2008 Preasfințitul Părinte ­Episcop Macarie. Care au fost elementele ce au condus la întemeierea unei noi eparhii și ce rol joacă aceasta în misiunea ­Ortodoxiei românești în Scandinavia? 

Înființarea Episcopiei Europei de Nord a fost o necesitate de mult resimțită datorită creșterii neîncetate a numărului de români care s-au stabilit în această zonă, dar nu s-a realizat decât prin venirea la cârma Bisericii Ortodoxe Române a Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, care a dat un impuls nemaicunoscut până atunci misiunii Bisericii, atât în interiorul țării, cât și în afara ei. Dacă până în 2008 am avut în Scandinavia doar opt parohii, acum, prin elanul misionar deosebit al PS Părinte Macarie, avem peste 50 și trei mănăstiri.

Pe lângă Centrul Mitropolitan de la Nürn­berg, ne bucurăm azi de existența unui foarte frumos Centru Bisericesc Românesc în München, capitala Bavariei, ridicat prin osteneala Preasfințitului Părinte Sofian Brașoveanul. Cum vedeți misiunea acestuia în contextul pastoral actual din Germania și Austria? 

Bavaria este landul cel mai religios din Germania, în sensul că bavarezii sunt foarte atașați tradiției creștine, frecventează în număr mare slujbele bisericești și respectă obiceiurile seculare. Toate acestea sunt rădăcini care îi ancorează în trecut, le dau stabilitate și siguranță pentru ­prezent și viitor. Nu-i de mirare că Bavaria este cel mai dezvoltat land. În Bavaria, românii reprezintă comunitatea etnică cea mai numeroasă. 

PS ­Părinte Sofian a reușit, cu ajutorul credincio­șilor din Germania și, în primul rând, din München, dar și cu ajutorul statului român și al Bisericilor Evanghelică și Catolică, să ridice un Centru bisericesc reprezentativ. Pe lângă slujirea liturgică în toată arhiepiscopia, Preasfinţia Sa este și președintele Asociației tinerilor ortodocși români din Germania și Austria, care desfășoară o foarte frumoasă activitate misionară, cu întâlniri locale și generale și cu angajare în lucrarea socială a arhiepiscopiei.

Care au fost cele mai dificile momente pe care le-ați trăit în istoria de 30 de ani a mitropoliei?

Acestea au fost toate de natură sufletească. Mai cu seamă în anii de început ai mitropoliei, când unii români, refugiați politic, crezând că sunt agent al Securității, trimis ca să distrug exilul românesc, s-au luptat pe toate căile să-i descurajeze pe credincioși să se apropie de parohiile noastre. Într-un moment de mare cumpănă, mă gândeam chiar să abandonez misiunea și să mă retrag într-o mănăstire. Însă duhovnicul mi-a zis: „Dacă Hristos cobora de pe Cruce, ar mai fi mântuit lumea?” După ispitele „din afară”, au început ispitele „dinăuntru”, adică din interiorul mitropoliei, prin criticile sau neascultarea unora sau altora. Acestea au fost și mai dureroase, dar ele m-au întărit în credința că numai prin ispite putem înainta în viața duhovnicească. „Ridică ispita și nu se va mai mântui nimeni”, zic Părinții. Pentru că ispitele și necazurile ne duc la rugăciune. 

O mare încercare sufletească a fost pentru mine și pentru toată mitropolia noastră trecerea la Domnul în 1998 a părintelui profesor Constantin Mihoc, parohul nostru de la Berlin, care pregătind începerea zidirii bisericii a murit într-un accident de lucru. Pe această jertfă, credincioșii din Berlin au zidit, fără nici un ajutor din afară, cea mai frumoasă biserică românească din tot Occidentul! Dureri am avut și am de fiecare dată când apar probleme în parohii, fie din cauza preotului, fie a unor credincioși. M-am convins că numai Dumnezeu le poate rezolva, cu timpul, dacă le punem înaintea Lui în rugăciune stăruitoare. 

Care au fost cele mai mari bucurii cu care Dumnezeu v-a binecuvântat în anii de ­slujire arhierească în Europa?

Bucuria procurării unui sediu propriu, la Nürn­berg, centrul geografic al arhiepiscopiei, la numai cinci ani de la întemeierea mitropoliei, și a zidirii unui Centru bisericesc, sediu pentru episcopul nostru vicar, la München; bucuria de a vedea angajarea multor preoți și credincioși pentru a-și construi sau cumpăra biserici pentru parohie; bucuria de a vedea cum se înmulțesc, an de an, parohiile noastre; bucuria de a întâlni peste tot tineri evlavioși cu familii numeroase, cu copii care zburdă prin biserică în momentul împăr­tășirii; bucuria pentru preoții care fac catehizare, dar și durerea pentru cei care nu se ocupă de copii.

Din câte ne relatați, totul a fost un plan al lui Dumnezeu, pe care v-ați luptat să îl înțelegeți și acceptați. Cum ați înțeles și simțit planul lui Dumnezeu în viața ­dumneavoastră? 

După mulți ani de slujire, am înțeles maxima Părinților tradiției ascetice a Bisericii că „totul este har”. Într-adevăr, în viața noastră, totul este har, totul este pronie divină, adică totul se petrece cu voia lui Dumnezeu, până la cele mai mici amănunte din viața de zi cu zi. „La voi și perii capului, toți sunt numărați” (Luca 12, 7). Cu alte cuvinte, în viața fiecărui om „nimic nu este întâmplător, ci totul este proniator”, pentru că Dumnezeu vrea să ne mântuiască cu orice preț. Datoria noastră este să ne încredințăm mereu voii lui Dumnezeu și să vedem în cele bune, adică în sănătate și reușitele din viață, darul exclusiv al lui Dumnezeu, fără vreun merit al nostru, iar în cele rele, în boli și necazuri de tot felul, consecința păcatelor noastre, dar nu ca pedeapsă a lui Dumnezeu, ci ca semnale de întoarcere la pocăință. Dumnezeu lucrează minunat în viața fiecărui om, iar dacă noi ne dăm seama de aceasta, nu ne vom tulbura niciodată oricât de grea ar fi crucea pe care o purtăm și nu ne vom pierde nădejdea și curajul de a ne lupta cu greutățile vieții până la capăt. Iar dacă Dumnezeu este neîncetat cu noi, și noi trebuie să fim cu El prin rugăciunea de toată vremea, la biserică, acasă, pe drum, la lucru... și mai ales prin facerea de bine semenilor noștri aflați în suferință. Numai prin rugăciune și suferință ne câștigăm o inimă bună sau o inimă compătimitoare, cum zice Sfântul Isaac Sirul. 

Ce priorități vedeți în momentul de față în pastorația românilor din Germania, ­Austria și nordul Europei?

Fiindcă numărul românilor din mitropolia noastră nu încetează să crească, întrecând acum cu mult milionul - ceea ce este o durere imensă pentru mine și pentru toți cei care simt românește, pentru că țara noastră se pustiește prin plecarea până acum a peste opt milioane de români -, prioritatea cea mai mare este înființarea de noi parohii. La ora actuală, avem, în medie, o parohie la aproximativ 8.000 de credincioși, ceea ce este cu totul insuficient. De aceea mulți credincioși trebuie să parcurgă zeci de kilometri până la parohia cea mai apropiată. O altă prioritate este îmbunătățirea cunoștințelor preoților prin cursuri de teologie și spiritualitate, ceea ce prevede Statutul Bisericii Ortodoxe Române. Apoi, grija față de copiii pe care-i botezăm și de care ne îngrijim prea puțin din motive legate, în special, de lipsa spațiilor de catehizare și activității specifice lor, dar uneori și din neglijență. De asemenea, trebuie să ne organizăm mai bine parohiile pentru ca ele să-și poată întreține preoții. Altfel, aceștia nu au timpul necesar să se îngrijească de slujire și de misiune. 

Cum credeți că noi ortodocșii ne putem integra în societatea occidentală, multiconfesională, fără să ne pierdem iden­titatea proprie?

Fiecare om aparține unui neam și are o identitate proprie, de care țin limba, cultura, religia specifice neamului său. Aceste caracteristici deosebesc neamurile care apar ca un buchet de flori de diferite culori. Frumusețea stă în diversitate, nu în monotonie. Nimeni nu poate renunța la identitatea proprie, care este înscrisă în genele sale, decât cu prețul unor suferințe adânci care ne desfigurează. De fapt, nimeni nu ne cere aceasta. Eu vorbesc mereu de identitatea deschisă, adică de o identitate care-și păstrează valorile moștenite de la înaintași, dar se deschide spre valorile celorlalți și se îmbogățește cu ele. Noi, ca români ortodocși, încercăm să ne păstrăm limba, cultura și credința oriunde am trăi în lume. Dar nu ne închidem în noi înșine, nu formăm ghetouri, ci ne integrăm în societatea în care trăim, ne îmbogățim prin limba și cultura țării respective, muncim cinstit și aducem contribuția noastră societății. 

Care credeți că poate fi aportul Ortodoxiei în Occidentul majoritar catolic sau pro­testant? 

Fiecare credincios angajat conștient în cre­dință este atașat de valorile Bisericii sale, care i-au creat ethosul sau felul de a fi și de a trăi. Există un ethos ortodox, un ethos catolic, un ­ethos protestant ș.a.m.d. Dar ethosurile sunt complementare, se pot îmbogăți unele prin altele. Spiritualitatea ortodoxă care și-a pus pecetea pe ființa noastră este o spiritualitate a inimii. Frumusețea slujbelor Bisericii, cu ritualul lor bogat în simboluri și cu un profund conținut mistic, precum și frumusețea icoanelor și a cântării corale fac ca rugăciunea să ne atingă inima în care se concentrează ca într-un focar toate puterile (energiile) noastre fizice și psihice și unde este locașul de preferință al lui Dumnezeu. Iar unde este Dumnezeu, sunt și oamenii, semenii noștri, cu necazurile și nevoile lor. Dar fără asceză, adică fără post și înfrânare de la plăcerile care ne leagă pătimaș de lumea aceasta, rugăciunea nu poate coborî în inimă ca s-o transforme din inimă de piatră în inimă de carne ­(Iezechiel 36, 26), adică o inimă sensibilă la nevoile semenilor, ci va rămâne doar o rugăciune a buzelor sau a minții reci. De aceea, Ortodoxia este o Biserică prin excelență ascetică. Singura opoziție față de societatea de consum în care trăim este asceza, înfrânarea de la mâncare și băutură, așa cum ne recomandă Biserica spre sănătatea noastră fizică și psihică. De asemenea, numai prin asceza postului ne putem păstra curăția trupului și a inimii. 

Cred, deci, că Ortodoxia poate fi un exemplu pentru creștinii din Occident în ce privește mistica rugăciunii și asceza înfrânării. Idealul nostru ­comun este „să gândim cu inima, să vorbim cu inima și să lucrăm cu inima”!