Pe credinţa în nemurirea sufletului, în vieţuirea lui după despărţirea de trup, precum şi în Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos se întemeiază ceea ce numim în Biserica Ortodoxă cultul morţilor, adică, mai explicit, grija celor vii de a-i purta în rugăciunile lor pe cei mutaţi la Domnul, ce se regăseşte în diferite rituri şi ceremonii, dar mai ales se exprimă prin rugăciunile înălţate către Dumnezeu pentru aceştia în cadrul Sfintei Liturghii. Părintele Silviu Tudose, de la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” din Bucureşti, ne vorbeşte astăzi, în sâmbăta „Moșilor de iarnă”, despre pomenirile obștești pentru cei adormiți şi despre diferite probleme pastorale legate de acestea.
De ce este numită sâmbăta aceasta „Sâmbăta morţilor” sau „a Moşilor de iarnă”?
E bine să ştim că, în rânduiala liturgică a Bisericii, orice zi de sâmbătă, cu câteva excepţii, este consacrată pomenirii morţilor. După cum fiecare duminică este o aducere aminte şi o retrăire a Învierii Domnului, fiecare sâmbătă este o imitare a Sâmbetei Mari, în care Mântuitorul Hristos S-a aflat „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”.
Trei dintre sâmbetele din timpul unui an bisericesc sunt zile pe care le numim „de pomenire generală a morţilor” sau „Sâmbete ale morţilor”. Prima dintre ele este cea de acum, care precede Duminica Înfricoşătoarei Judecăţi, când, aşa cum spune Sinaxarul zilei, „dumnezeieştii Părinţi au hotărât pomenirea tuturor celor din veac adormiţi întru dreapta credinţă, în nădejdea învierii veşnice”. A fost rânduită comemorarea în această sâmbătă pentru că în ziua următoare este prăznuită Cea de-a Doua Venire a Domnului, când va judeca lumea. Rugăciunea pentru cei adormiţi devine, astfel, o imagine a marii adunări eshatologice care va preceda Judecata, la care sperăm să dobândim cu toţii răspuns bun.
În Biserica Ortodoxă Română, sâmbetele morţilor sunt numite ale Moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam. „Din moşi-strămoşi” este o expresie care arată vechimea necunoscută.
Mai sunt şi alte zile de pomenire generală a morţilor, în afară de sâmbetele morţilor?
Alături de sâmbetele morţilor, mai există şi alte câteva zile de pomenire generală a morţilor, care nu au aceeaşi însemnătate, dar care sunt foarte importante şi respectate cu multă evlavie de creştinii ortodocşi. Îndeosebi în perioada Postului Mare, se fac pomeniri generale ale morţilor în sâmbetele a doua, a treia şi a patra. În practică, în Postul Mare există şi rânduiala sărindarelor, adică a pomelnicelor pe care credincioşii le aduc la biserică pentru a fi pomenite timp de 40 de zile. „Dezlegarea” sau finalul acestor pomeniri se face în Sâmbăta lui Lazăr, dinaintea Duminicii Floriilor. Obiceiul de a se face ultimul parastas al sărindarelor în Joia Mare, aşa cum se întâmplă din păcate în multe parohii, este total greşit, deoarece, conform rânduielii tipiconale, după Sâmbăta lui Lazăr, până în Duminica Tomii, nu se fac parastase. Totodată, prin încălcarea rânduielii liturgice, Joia Mare se transformă într-o sâmbătă a morţilor, semnificaţia deosebită a zilei şi preocuparea noastră de a fi cu Hristos Domnul spre Răstignire fiind umbrite de pomenirile care se fac.
Pe lângă sărindare, pomeniri generale ale morţilor sunt cele de la praznicul Înălţării Domnului sau de la hramurile bisericilor. Ar mai fi de menţionat o pomenire generală a morţilor, care se numeşte puţin impropriu „Paştele blajinilor”, săvârşită luni sau marţi după Duminica Sfântului Apostol Toma. Biserica nu a acceptat-o în mod oficial, îngăduind-o numai în anumite zone.
Care este cel mai important lucru sau cea mai importantă rânduială pe care trebuie să o împlinească un creştin pentru cei dragi ai săi mutaţi la cele veşnice?
Cel mai important lucru pe care îl putem face pentru cei trecuţi la cele veşnice este pomenirea lor la Sfânta Liturghie. Fiind pomeniţi la Proscomidie, scoţându-se o miridă pentru fiecare, apoi la ectenia specială, de dinaintea Heruvicului, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este cât se poate de deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, mărturisim că cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea în Împărăţia cerurilor. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire.
Să ne gândim că, practic, în aceste sâmbete ale morţilor, cei adormiţi sunt cei care ne cheamă la biserică, la Dumnezeiasca Liturghie. Prin moartea cuiva drag, vrând-nevrând, membrii familiei sale află şi împlinesc cele ale credinţei. Mulţi dintre cei care participă la o astfel de slujbă vin foarte rar sau aproape deloc la biserică. Pentru unii, slujba pare lungă, mai ales în timpul citirii numelor celor pomeniţi. Dacă fiecare ar conştientiza că slujba respectivă este cel mai mare dar pe care îl pot face celor adormiți, că fiecare nume de pe pomelnicele citite reprezintă o viaţă de om, ar trebui ca slujba să li se pară prea scurtă. Cei răposaţi nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, sunt neputincioşi, fără trupuri, aşteptând mila celor rămaşi pe pământ, asemenea unor bolnavi care nu se pot mişca şi depind în totalitate de grija celor din jur.
Cum ar trebui pregătite darurile care se împart pentru cei adormiţi şi cui să se împartă ele?
Ar trebui să avem o grijă deosebită şi în privinţa felului în care pregătim şi împărţim pomana pentru ei. Deosebită, dar nu exclusivă! Dacă pregătim un număr de pachete sau tăvi pline cu mâncare, pe care le oferim după slujbă celor care nu ar fi avut neapărată nevoie de ele (de obicei rude, prieteni sau vecini), nu facem un lucru folositor pentru cei adormiţi. Nu ar fi rău să ştim dinainte cui şi ce oferim. Dacă ne bazăm pe faptul că la biserică vom găsi nevoiaşi, e posibil ca acest lucru să fie o înşelare. Nu de puţine ori am văzut pe acei „nevoiaşi de profesie” batjocorind milostenia primită, uneori chiar în imediata vecinătate a bisericii. Adevărata pomană sau milostenie pentru cineva drag e bine primită numai dacă naşte o bucurie în inima celui care o primeşte. Iar de acest lucru suntem responsabili în primul rând noi, cei care oferim o astfel de milostenie. Nu ar trebui să fim liniştiţi numai ştiind că am împărţit la biserică mai multe pachete cu mâncare şi ne întoarcem acasă cu coşul sau sacoşa goală. Oare ce se întâmplă cu acele daruri ulterior!?
Fără să excludem împărţitul unor daruri de mâncare şi băutură la biserică, nu e rău să luăm în considerare şi o practică întâlnită în unele parohii: enoriaşii care fac pomenirea celor adormiţi contribuie toţi pentru a cumpăra lucruri folositoare oamenilor nevoiaşi sau aflaţi în situaţii speciale (cei din spitale, cămine de bătrâni sau case de copii, familii cu greutăţi materiale). Banii pe care i-ar fi dat pe cele câteva pachete, ce ar putea ajunge la cine nu trebuie, sunt folosiţi pentru un lucru care rămâne şi bucură pentru vreme mai îndelungată pe cei care îl primesc. Vă spun aceste lucruri încercând să atrag atenţia că simpla împlinire a unor tradiţii nu este suficientă pentru a-i pomeni cum se cuvine şi eficient pe morţii noştri.
