„Nordului Moldovei îi lipsește exercițiul lucrului împreună“

Numele Ștefan Teișanu este asociat, de mai bine de un deceniu, cu antreprenoriatul cultural în România. A înființat Asociația „Fapte”, la Cluj, organizatoare a festivalului „Jazz in the Park”, iar la Botoșani a pus bazele Asociației „Nord”, organizatoare a Festi­valului „Zilele Nordului”, al cărui epicentru este Darabani, locul său natal și cel mai nordic oraș al țării. Din 2015 este directorul Centrului Cultural Clujean. L-am provocat la o discuție despre cum este privită cultura în spațiul românesc, despre ­decalaje și impasuri, dar și despre cât de optimiști putem fi în privința articulării unor strategii culturale coerente și actuale în marile orașe.

C­um ai caracteriza fenomenul cultural în România ultimilor ani?

La fel ca în mai toate domeniile, și în cultură a fost nevoie ca sectorul privat (comercial) și sectorul independent (nonprofit) să compenseze carențele de viziune, de inițiativă și de capacitate ale statului, care se preocupă și azi aproape numai de sectorul cultural public și nici de acesta suficient de bine.

Inițiativa privată, indiferent dacă e orientată către profit sau are aspirații sociale, a ajuns să populeze, cum e și firesc, localitățile care au avut înțelepciunea de a crea cadre care să sprijine sau măcar să permită dezvoltarea ei. La Cluj, unde îmi desfășor cea mai mare parte a activității, există sute de ONG-uri active în artă și cultură, dar și câteva dintre cele mai mari companii organizatoare de evenimente culturale comerciale. Bucureștiul e încă și mai bine reprezentat la acest capitol, însă alte regiuni ale țării, inclusiv Iașiul și Moldova, în general, nu stau la fel de bine.

Sectorul cultural nu are încă destulă credibilitate, destulă forță politică la nivel local și național, dar, pentru că suficient de multă lume a început să vadă în cultură o posibilitate de a dezvolta societatea, am speranța că rolul acesteia va fi perceput în anii următori la adevărata ei importanță.

De câțiva ani ești managerul Centrului Cultural Clujean, hub ce adună laolaltă mai bine de 100 de organizații membre, axat pe dezvoltarea culturală a Clujului. Ce a însemnat pentru oraș înființarea acestui centru? 

După șase ani de pregătiri, am reușit în 2018 să lansăm organizația și să intrăm în faza de implementare a programului cultural pe care l-am pregătit. A fost un proces îndelungat, complex și care i-a implicat pe cei mai mulți dintre actorii importanți ai orașului, nu doar din cultură, ci și din mediul universitar, din societatea civilă, din sectorul de afaceri și din administrația publică.

În al treilea an de funcționare efectivă, Centrul a reușit să stabilizeze o echipă de 24 de persoane și un buget de 1,5 milioane de euro, 75% provenind din fonduri europene sau private și numai 25% din bugetul local și județean. Faptul că am reușit să consolidăm o organizație ale cărei costuri nu mai depind de finanțarea locală e un lucru important pentru noi, care arată că e posibil ca în cultură să fii pe picioarele tale, să generezi valoare și venituri și să nu depinzi exclusiv de subvenții.

Urmează noi pași: deschiderea unor spații culturale, crearea unor instituții culturale ­inovatoare în oraș și consolidarea unor mecanisme de sprijin pentru sectorul cultural și de colaborare între cultură și alte sectoare, pe care le-am pilotat și dezvoltat din 2018 încoace.

Cred că Centrul Cultural Clujean, prin ­misiunea lui, prin modelul său organizațional ­inovator și prin rolul său în localitate, regiune și societate, în general, este un model bun de urmat pentru orice oraș din România și din străinătate.

Cum este înțeles azi, în România, conceptul de management cultural? 

În înțelegerea sa largă și practică, managementul cultural este munca de administrare a unui proiect cultural, a unui program, a unei organizații sau a unei activități culturale oarecare. În înțelegerea sa juridică, managementul cultural necesită o formare specializată, pe care foarte puține instituții și universități din România o pot oferi și nu toate foarte bine. De aceea, cei mai mulți manageri culturali de la noi nu au diplome de studii de profil, ci și-au dezvoltat competențele pentru această profesie învățând-făcând sau în contexte internaționale în care au activat.

Aș zice că nu sunt mari disensiuni când e vorba de înțelegerea conceptului de management cultural, însă în societate sunt diferențe majore între modurile noastre de a înțelege și defini cultura, iar aceste diferențe de percepție se răsfrâng negativ și asupra înțelegerii rolului și impactului managerilor culturali.

Pe scurt, aș spune că prea mulți dintre noi încă vedem cultura ca pe un element care ține de timpul liber, un set de preocupări frumoase către care publicul larg se apleacă doar dacă nu are altceva mai bun de făcut. De asemenea, cultura este în mod greșit suprapusă peste artă, și încă peste arta înaltă din teatre, opere și muzee. În fapt, cultura este compusă din arte vizuale, arte performative, patrimoniu, divertisment, industrii culturale și creative și comunități care dau sensuri comune actelor sociale din interiorul lor.

De șapte ani, organizezi la Darabani Festivalul „Zilele Nordului”. Cum ai caracteriza tot parcursul acesta, într-un Nord care, la momentul în care ai început, era destul de încremenit în timp, cu destule metehne de ordin administrativ?

Nordul, ca orice comunitate și, în general, ca întreaga societate, se desțelenește greu. N-aș putea spune că acum e semnificativ mai puțin încremenit în timp sau că are mai puține metehne administrative decât în urmă cu șapte ani. Într-adevăr, în timpul festivalului sau al altor proiecte mai mari pe care le facem, comunitățile din Nord par să arate altfel: sunt mai vii, mai optimiste și au mai multă încredere în forțele proprii.

De-a lungul celor șapte ani, am reușit să angrenăm tot mai multă lume în munca aceasta. Am lucrat cu peste o mie de tineri voluntari. Lucrând în comunitate, mulți dintre ei și-au însușit obiceiuri noi, interese noi și valori noi, pe care le-am promovat întotdeauna și în care credem. Am lucrat cu oameni din administrațiile locale a circa 20 de comunități mici din regiune, ne place să credem că și pentru ei acest parteneriat a avut un impact pozitiv.

Îmi amintesc că în primul an de Nord am fost primiți cu brațele deschise și cu mult entuziasm, după câteva scurte ezitări pe care localnicii, necrezând fezabil visul nostru, le-au avut la început. Următoarele ediții au avut un efect interesant, scindând comunitatea în două: suporteri înfocați ai proiectelor noastre și oameni rămași tot mai suspicioși, cărora le e greu să înțeleagă cum e posibil ca cineva să nu-și dorească să facă profit în urma unei activități.

De ce lipsea atunci și poate mai lipsește încă, în nordul Moldovei, încrederea comu­ni­tății în sine însăși, spiritul comunitar?

Mă tem că încrederea și spiritul comunitar nu lipsesc numai în nordul Moldovei, ci în toată România. Un studiu recent al IRES spune că șase din10 români nu au încredere decât în familia lor și în prietenii apropiați, iar un alt studiu, internațional, arată că România este pe ultimul loc în Europa la încrederea pe care populația o are în conaționali.

Cultura poate face extrem de multe pentru restabilirea încrederii în interiorul societății, acționând ca loc sigur de întâlnire pentru oameni care nu s-au mai văzut sau nu au mai lucrat împreună, pentru idei noi, pentru întrebări, pentru practici noi, pentru modele noi.

Cred că nordului Moldovei îi lipsește mai mult exercițiul lucrului împreună. Tocmai de aceea facem și noi tot ce facem: pentru a construi cadre în care oamenii și instituțiile să își poată exersa încrederea unii în alții.

Una dintre mizele acestui festival a fost să puneți umărul la sprijinirea câte unui proiect cultural – ați susținut restaurarea Casei bunicilor lui Enescu, de la Mihăileni (jud. Botoșani), ați amenajat peisagistic Poiana celor Patru Stejari ai lui Ștefan cel Mare de la Teioasa-Darabani, ați sprijinit cu fonduri Școala Românească de Arte de la Cernăuți, ați înființat Muzeul Nordului, la Darabani. Anul acesta v-ați propus să începeți reconstrucția celei mai vechi școli sătești care a existat în Moldova, la Darabani. Cum se va derula acest proiect?

Proiectul, pe care noi îl numim #PrimaȘcoală, e preconizat să se întindă pe o perioadă de doi ani, timp în care vom organiza mai multe clăci pentru reconstrucția școlii, în paralel cu eforturile pe care le face Primăria Darabani de a construi un parc și un amfiteatru în imediata proximitate; toate sperăm să fie funcționale cel târziu în 2022.

Ne-am propus să o reconstruim folosind ­exclusiv tehnici și materiale tradiționale, ­organizând mai multe clăci coordonate de Ordi­nul Arhitecților din România (OAR) Filiala Nord-Est, la care vor participa studenți arhitecți, voluntari localnici și meșteri din regiune.

Când va fi gata, #PrimaȘcoală va funcționa ca secție a Muzeului Nordului, dedicată istoriei învățământului în Moldova, dar și ca loc de întâlnire pentru școlile din regiune, dedicat educației non-formale.

Tot pentru ediția din acest an ați anunțat încă o inițiativă inedită – revitalizarea urbană a Centrului Vechi al orașului Botoșani, unul dintre centrele istorice bine conservate din Moldova. Concret, ce vă propuneți?

„Noul Centru Vechi” este prima inițiativă comunitară de revitalizare urbană din Botoșani. Ne propunem ca în cel mult patru ani să schimbăm modul în care arată, funcționează și este perceput Centrul Vechi al orașului. Iar pentru aceasta implicăm în acțiunile noastre botoșăneni – riverani și din alte cartiere -, companii și organizații ­locale, dar și administrația. Mai întâi inițiem un dialog cu riveranii, proprietari sau chiriași, persoane fizice sau companii care activează în zonă. Le propunem să primească flori la ferestre și la balcoane și să le îngrijească pe toată durata anului, pentru a face din spațiul comun un loc mai frumos și mai prietenos. Vrem să aflăm ce probleme au oamenii, ce aspirații au și ce dorințe au pentru Centrul Vechi, cum și-l imaginează ei ca pe un loc în care să le placă mai mult să trăiască. Mai apoi transformăm aceste idei în mici sau mari activități culturale sau de altă natură, care vor avea loc începând cu lunile ­următoare. 

Pe termen mediu, ne dorim ca în Noul Centru Vechi al Botoșanilor să funcționeze un centru de tineret care să găzduiască asociațiile și grupurile informale de liceeni și tineri ale orașului. Avem credința că, în acest fel, tinerii vor avea în sfârșit ocazia să-și pună amprenta asupra Botoșaniului și că ei se vor dovedi decisivi inclusiv în revitalizarea Centrului Vechi.

Nordul Moldovei conservă încă, deși tot mai greu de la un an la altul, acele străduțe cu case evreiești-monolit, cu o arhitectură și un farmec aparte, pe cât de valoroase, pe atât de puțin valorizate. Cum crezi că ar putea fi integrat acest fragment de istorie urbană într-o strategie mai largă de promovare a memoriei locurilor? 

Ne-ar fi plăcut să demarăm un proiect mai amplu în acest sens chiar de la ediția din 2020 a festivalului, însă pandemia ne-a încurcat destul de mult în privința asta. Rămâne să-i readucem altădată în Nord pe urmașii evreilor din regiune, alături de care vrem să construim un proiect pentru păstrarea și promovarea memoriei evreiești. Avem în vedere un traseu al memoriei evreiești în Nord, salvarea uneia sau a mai multor case tradiționale evreiești și reabilitarea cimitirelor evreiești din zonă.

Ce reușim să facem, totuși, în acest an este să redeschidem o discuție amplă despre rolul comunităților evreiești în dezvoltarea Moldovei secolului al XIX-lea. Am comisionat o trupă independentă de teatru, „Texte bune în locuri nebune”, să pregătească un spectacol prin dramatizarea manuscrisului cărții „Procesul locuitorilor din Darabani în fața curții cu jurați din Dorohoi”, care evocă un episod important din istoria locală, simbolic însă pentru toată regiunea și chiar pentru toată lumea. La final de secol al XIX-lea, conflictul dintre evreii și românii din Darabani a degenerat într-un adevărat război civil purtat de hramul târgului, la finalul căruia Ulița Mare a fost distrusă. Așa s-a ajuns la cel mai mare proces din istoria justiției românești, episod în care personaje ca Titu Maiorescu, Mihail Kogălniceanu sau Nicolae Iorga au jucat roluri active. Cum a fost atunci și ce putem înțelege și învăța acum din asta vom vedea la premiera spectacolului „Gewalt la Darabani”, în 30 august, la „Zilele Nordului”.

În ce măsură reușim să ne dezlipim, în spațiul cultural românesc, de festivismul moștenit din anii de dinainte de 1989?

Nu prea reușim. Proasta înțelegere a culturii despre care vorbeam, împreună cu politizarea ei excesivă, sunt principalele piedici în depășirea situației nefericite în care ne aflăm. „Vatra multimilenară de cultură” la care tot facem referire cu mândrie în discursul oficial e ceva distant, neactualizat în noi și pentru care generațiile prezentului nu au nici un merit.
Avem nevoie să ne gândim care e contribuția noastră, a celor de azi, în cultura română. Cred că avem posibilitatea, dar și responsabilitatea, de a privi către rădăcini înainte să mergem ­înainte. Și de a ne întreba cum se poate transforma astăzi seva lor în cultură vie, contemporană, ancorată în realitățile timpului nostru.

Cum crezi că poate fi depășită, în domeniul culturii, etapa clișeelor și a proiectelor valabile doar pe hârtie?

Cred că vom putea depăși această etapă atunci când cultura va dobândi mai multă forță în interiorul societății și mai multă putere politică. Deocamdată stăm foarte rău la aceste capitole: cultura e greșit înțeleasă în societate, lipsește un recensământ real al sectorului cultural (doar cel public fiind în prezent recenzat, în timp ce despre sectoarele privat și independent nu avem informații), legile culturii au lacune mari, mai ales în privința cadrelor de finanțare, bugetele publice și private alocate culturii sunt absolut minore, infrastructura culturală e învechită și firavă, iar oamenii de cultură nu fac politică, nu își asumă roluri semnificative în viața orașelor și a țării.

Sunt multe de îmbunătățit drastic, după cum se vede. Dar cred că ne bate chiar acum la ușă o mare oportunitate pentru a face schimbări semnificative. Noul cadru de finanțare european (2021-2027) are cinci priorități, dintre care în cel puțin patru cultura poate juca un rol major în atragerea de fonduri și în a genera valoare socială și chiar economică.

Acum e o ocazie rară să facem strategii culturale coerente în orașe, pe care să le aliniem cu prioritățile europene și pe baza cărora să dăm mai multă putere culturii din orașele românești.