„Omul trebuie să se adune din risipirea lui”

Tehnologia îl ajută pe om, dar îl și face superficial, leneș, mai comod, afirmă actorul Dorel Vișan într-un interviu despre lumea contemporană: educație în familie, viața satului de odinioară, relația cu Dumnezeu. După ce a citit numeroase biografii „ale multor minți luminate venite de la țară”, după cum spune, și-a dat seama că toți au parcurs aceeași cărare, bunul-simț: „La țară, în afară de veșnicie, cum zice Blaga, s-a născut și bunul-simț”. Cuviința e astăzi un lucru atât de rar, încât recursul la lumea satului devine un gest obligatoriu și reparatoriu în același timp. Actorul vorbește și despre tinerii de azi, care nu vor să își activeze gândirea lăuntrică. 

Maestre Dorel Vișan, într-un interviu acordat recent, spuneați că omul modern, spre deosebire de cel de altădată, se află într-un mare pericol, pentru că nu mai știe să gândească. La ce făceați referire?

Mă refeream la tehnologia care îl ajută pe om, dar îl și face să fie mai leneș, mai comod. El apasă doar o tastă la calculator ori telefon, și internetul îi livrează tot ce are nevoie. El nu trece prin mintea lui informația, nu se străduiește s-o analizeze, ci totul se derulează la nivel pur vizual. Omul vede, dar nu mai ajunge să gândească, este superficial. Sunt surprins că școala românească de acum afirmă că memorarea, ca exercițiu al minții, este una dăunătoare copiilor. A memora nu reprezintă o greșeală, dimpotrivă, ea dezvoltă capaci­tățile cognitive ale celui care o exercită, la orice vârstă ar fi el. Oamenii vor să fie astăzi învățați, dar învățătura se dobândește greu. Aristotel spune undeva că „rădăcinile învățăturii sunt amare, dar fructele sunt dulci”. 

O altă mare gafă pe care o face românul este legată de modul defectuos de a pune problema vizavi de copiii lui. El spune: „Dacă eu am trăit mai rău, în condiții grele, măcar copilul meu s-o ducă mai bine.” Această mentalitate este una care propune copilului lipsa sensului în viață. Părintele vrea ca odrasla lui să primească totul de-a gata și-l privează pe copil de a descoperi propriul său sens în viață. Singurul sens care mai rămâne pentru cel în cauză va fi legat cel mult de înmulțirea speciei. Dar acesta este un sens fals, lipsit de orice logică. Dacă fiecare generație se sacrifică pentru generația viitoare, care la rândul ei se va sacrifica pentru cea de după ea, unde ajungem? Dacă eu, în loc să mă sacrific pentru ceva veșnic, mă jertfesc la modul absolut pentru ceva la fel de efemer ca și mine, mă aflu în eroare.

Asta lipsește generației tinerilor de astăzi. Nu-și activează gândirea lăuntrică. Cum e lumina pentru ochi și sunetul pentru ureche, așa trebuie să devină organ de simț pentru gând mintea. Atunci când în minte se naște o anume idee, dar eu nu o îndeplinesc prin voința mea, nu o transpun în faptă, ea rămâne stearpă, e ceva mort, ca o minciună. De aceea chiar și credința noastră în Dumnezeu, dacă nu se materializează în fapte, moartă este, cum spune și Sfântul Apostol Iacov în Epistola sa. 

Dacă eu mă duc duminica la biserică, la Liturghie, și ies la fel cum am intrat, nu e bine. Eu trebuie să ies cu altă percepție asupra lumii, percepție născută din întâlnirea mea cu Dumnezeu. Omul trebuie să se adune din risipirea lui și o face unind în sine gândul cu voința lui. Atunci gândirea devine percepție și percepția gândire, iar lucrarea aduce cu sine har.
Dumnezeu a lăsat legi în natură și ele dau echilibru și armonie universului. Ele nu trebuie modificate și sunt mai presus de puterea omului. Gândiți-vă la forța de atracție dintre corpurile cerești ale unei galaxii. Poate omul să schimbe mersul acestor corpuri pe bolta cerească? Nu, desigur. 

Să ne aducem aminte de ceea ce-l întreabă Dumnezeu pe Iov: „Poți tu să legi cataramele Pleiadelor sau să deznozi lanțurile Orionului? Poți tu să scoți la vreme cununa Zodiacului și vei fi tu cârmaci Carului Mare și stelelor lui? (Iov 37, 31-32)

Atunci când omul încearcă să umble la legile puse de Dumnezeu în natură, se produc catastrofe. 

Să luăm exemplu de la micile făpturi care sunt albinele. Albina niciodată nu creează dezechilibru în stup, în mediul unde își duce existența. Omul, făptură rațio­nală, nu ține seama de avertismente. Își zice: ce se poate întâmpla? 

Lucrurile merg prost pentru omenire fiindcă noi oamenii am uitat că avem suflete, că suntem suflete. Lumea satului avea suflet. Ce să facem pentru a ni-l recăpăta?

Sufletul ne deosebește radical de tot restul făpturilor din creație. Pentru că sufletul înseamnă deopotrivă libertate, conștiința libertății și nemurire, veșnicie. Dar, pentru a fi veșnic, mai trebuie încă ceva, să intri cumva în opera ta, să creezi ceva, să sădești un copac, să faci o casă, să ai un copil, să scrii o carte. Sufletul are amprentă divină. Aristotel descrie sufletul folosind un cuvânt grecesc, entelehia, astfel: sufletul este entelehia trupului. Acest termen se referă la perfecțiunea, desă­vârșirea ca scop al dezvoltării lăuntrice. Asta ne cere Dumnezeu, să fim asemenea Lui, desăvârșiți. 

Cum era satul dumneavoastră? Ce chipuri de oameni v-au marcat în copilărie? 

Tăușeni e satul unde m-am născut și am crescut. Acest sat e în agonie acum. Cel mai „tânăr” om din localitate are 75 de ani. Pe ulița unde se afla casa pă­rinților mei, care se numea Subpădure, fiind aproape de codru, erau cam 30 de locuințe. Satul nu era mare, avea cam 150 de fumuri, cum se zicea la noi, adică de case. Fiecare casă avea 1-3 copii. Să facem însă o medie. 2 copii de familie x 30 de familii rezultă 60 de copii de diferite vârste pe ulița noastră.

Ca să facem o comparație cu situația de astăzi, vă pot spune că pe întreaga uliță mai sunt acum doar trei case locuite, fiecare de câte o singură persoană, de un bătrân. Trei case din 30. Și nici un copil. Și cam asta se întâmplă în tot satul, nu doar pe ulița unde m-am născut.

De venit cineva nou în sat nici nu se pomenește. De plecat, au plecat mulți. Unii în străinătate, alții la locul de odihnă, în cimitir. 

Tăușeniul avea în trecut peste 300 de vaci, fiindcă fiecare casă deținea cel puțin două, însă majoritatea aveau patru sau șase vaci. Mai erau unii, puțini la număr, oameni bogați, care aveau și câte o pereche de boi. În proprietatea satului erau două imașuri pe care pășteau vacile separat, cele cu lapte, mai aproape de sat, și mai departe, cele sterpe.

Cireada ultimelor venea acasă doar toamna târziu. Ea stătea toată vara pe islaz. Acum cred că mai sunt două vaci în tot satul. 

Dar nu numai vaci, ci și alte animale mai creșteau sătenii din Tăușeni. Creșteau păsări, porci, de toate, pe care le vindeau la târg în Gherla sau la Cluj. Cu toate astea, oamenii mergeau și pe câmp, la lucru.

Femeile nu nășteau la oraș, ci cu ajutorul moașelor, chiar în casele lor. Nu-mi amintesc să fi murit vreun copil la naștere în timpul copilăriei mele. Moașa care a ajutat-o pe mama să mă nască mi-a spus într-o zi așa: „Măi, copile, să-i săruți picioarele maicii tale. Că s-a culcat pe fața casei ca să te poată naște. Așa de greu ai ieșit la lumină!”

Am ținut foarte mult la mama mea și ea la mine. Aș vrea să vă împărtășesc acum două învăță­turi, una de la mama și alta de la tatăl meu. Ori de câte ori plecau din sat, părinții le spuneau copiilor: „Măi, copii, să nu ne faceți de rușine!” De la mama mai am un cuvânt înțelept care este și mottoul vieții mele. El sună cam așa: „Cine nu te iu­bește nu te merită!” Iar învă­ță­tura primită de la tatăl meu spunea că „niciodată să nu alergi după căruța care nu te așteaptă!” și înseamnă să nu aștepți să-ți facă bine cineva care nu vrea sau nu-i pasă de tine.

Înțelepciunea aceasta populară i-a format pe oamenii aceia mari, gânditori și genii care s-au ridicat de la sat. Am citit multe biografii ale multor minți luminate venite de la țară. Toți au parcurs aceeași cărare a bunului-simț. La țară, în afară de veșnicie, cum zice Blaga, s-a născut și bunul-simț.

Iar bunul-simț este un lucru fundamental, și asta, mai ales, pentru un artist. Fiindcă îți fixează limitele, până unde te poți duce. Cuviința e astăzi un lucru atât de rar încât recursul la lumea satului este un gest obligatoriu și reparatoriu în același timp.

Țăranul nu-și punea ches­tiuni metafizice. Cum era raportarea lui la Dumnezeu?

Da, legătura cu Dumnezeu era directă la sat. Dumnezeu făcea parte din familie. Oamenii așa-L vedeau. Așa se și rugau Lui. Unul dintre volumele mele de poezii cu un titlu simplu, dar cât se poate de elocvent, „De vorbă cu Dumnezeu”, tocmai asta vrea să scoată în evidență, că Dumnezeu, în lumea din care mă trag eu, era intim omului care-L simțea astfel. Această legătură o subliniez și în volumul de Psalmi, o carte care e mult mai cunoscută în străinătate decât în România, fiind tradusă în 5 limbi.