Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Pandemia, „o trambulină pentru o educație și o lume mai bune”

Pandemia, „o trambulină pentru o educație și o lume mai bune”

Un articol de: Otilia Bălinișteanu - 31 Mai, 2020

Situația epidemiologică înregistrată la nivel mondial în ultimele luni a dus la schimbări majore în relația școală-elev, universitate-student. Închiderea bruscă și pe o durată ­nedefinită a instituțiilor ­de învățământ a cerut o orientare rapidă și, uneori, soluții de provizorat în privința continuării cursurilor. Școala online a fost, deși nu era deloc pregătită pentru acest rol, unica alternativă posibilă. Cât de viabilă s-a dovedit și cum va trebui redimensionată în viitor? Sunt ­câteva dintre direcțiile dialogului pe care l-am purtat cu prof. univ. dr. Constantin Cucoș, directorul Departamentului pentru Pregătirea Personalului Didactic din cadrul Facultății de Psihologie și Științe ale Educației a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. 

Domnule profesor, după prima decadă a lunii martie din acest an, sistemul românesc de educație, atât partea din preuniversitar, cât și cea de învățământ superior, a experimentat un nou tip de relație profesor-elev, cea mediată de tehnologia digitală. În ce măsură s-a putut plia școala online pe necesi­tă­țile de învățare ale elevilor/studenților, dar și pe modul de lucru al profesorilor români?

Da, este adevărat, a fost și încă mai este o provocare din multe puncte de vedere. Plierea a fost posibilă datorită preexistenței unei oarece experiențe în acest sens - mă gândesc la echipamente, activități deja derulate în această direcție, competențe digitale ale profesorilor și elevilor. Noutatea și, aș spune, sfidarea au constat în trecerea în totalitate a procesului învățării din starea normală în cea adăpostită de mediul online. O astfel de „cotitură” a creat dificultăți, chiar piedici. Pentru că sistemul de învă­ță­mânt, ca atare, era gândit și proiectat, sub aspectul conți­nuturilor de predat, al strategiilor didactice, al relaționărilor și comunicării didactice, al procedurilor de evaluare, pentru o situație normală. Pe când noul context presupune schimbări notabile la nivelul ­tuturor acestor componente. Și, dintr-odată, profesorii, dar și elevii au fost „comutați” la un alt fel de formare, care era doar în parte pregătită, exersată, utilizată.

Cum ați perceput dumneavoastră, ca profesor, această relație a cărei interfață a fost tehnologia IT?

Recunosc că, la început, am trecut printr-un anumit blocaj. Ca universitar, până în acest moment, am realizat, ca să zic așa, doar activități pre-, peri- sau postdidactice - comunicări cu studenții legate de gestionarea învățării, consemne de ­lucru, teme pentru acasă, coordonări la distanță ale lucrărilor de licență, disertație, doctorat, interpelări cu caracter administrativ. Experiența predatului online devine stresantă, energofagă, iar din punct de vedere relațional, uman, rămâne sărăcăcioasă, anonimă, anodină, chiar bulversantă. Predatul se rezumă, uneori, la a vorbi în fața unui ecran pe care nu percep decât nume, etichete, semne iconice, rareori fețe; ce să mai spun despre sufletele persoanelor... De aceea, de multe ori, îmi întrerupeam discursul pentru a obține un feedback explicit; voiam să știu dacă sunt auzit, văzut, înțeles. E un mod oarecum impersonal de a te adresa, fără a avea sentimentul că vorbești cuiva, într-un anumit loc, într-un anumit fel, la un moment dat. ­Desigur, poate fi un mod productiv de a transmite informații, dar e foarte puțin permeabil în a statornici stări, a deschide fante spirituale, a fi în comuniune de idei cu semenii tăi.

Într-un articol pe care l-ați publicat pe site-ul dumneavoastră, intitulat „Internet și învățare”, mi-a atras atenția o remarcă. Anume că școala (recte profesorul) are un soi de datorie profesională de a-l învăța pe elev/student, citez, „să locuiască” în mediul virtual, în sensul de a domina acest mediu și nu a se lăsa dominat de el. Cum poate face școala acest lucru?

Cred că e firesc acest îndemn, pentru că mediul virtual a devenit o „realitate”, adică s-a adăugat peste existența deja cunoscută, face parte din viața noastră de zi cu zi. Până nu de mult, prezența sau coabitarea cu aceste instrumente (device-uri), în spațiul școlar sau domestic, era destul de criticată, chiar contestată (igienic, moral, spiritual). Iată că, în perioade de excepție, astfel de întrebuințări sau relaționări se justifică în raport cu anumite țeluri - de formare, de comunicare, de administrare. Cu alte cuvinte, instrumentul în sine e neutral valoric, în sensul că nu putem spune a priori că e bun sau rău; uzanța sa, într-un anumit context, îl poate, cu adevărat, aureola valoric. Dacă printr-un chat online pot ajuta sau consilia un semen, pe care îl cunosc sau nu, nu mai contează mijlocul, ci scopul, ținta, eventualul rezultat benefic. Așadar, e de dorit, pe viitor, ca telefoanele, tabletele să devină instrumente admise, permise și utilizate în clasă în scop formativ. Nu ca un substitut, ci ca o comple­tare, o promisiune ce presupune noi și incitante căi de accedere către cunoaștere, către lume, ­către valori. 

Mediul online „uită umanul, interioritatea, particularitatea persoanei” 

Tot în articolul menționat anterior ați vorbit despre „îmblânzirea” și „umanizarea” acestui mediu virtual. Mi-a plăcut mult această perspectivă, de îmblânzire a online-ului, în procesul de educație. Ce ținte trebuie să aibă un profesor pentru a reuși asta?

Mediul virtual este un rezultat remarcabil al informatizării și algoritmizării gândirii și practicilor umane. Extrage din noi fața strict rațională, eficiența unei raportări exacte, precise, mașinale. Are efecte extraordinare în planul sistematicității, logicității, randamentului, eficienței materiale. Dar pare că uită umanul, interioritatea, particularitatea persoanei. Nu reușește să faciliteze întâlnirea intersubiectivă. Chemarea mea este ca această tehnologie să conserve dimensiunea „personalistă”, umanizatoare, să se integreze organic în orizontul valoric, să stimuleze nevoia firească de coabitare sau comuniune sporitoare dintre om și mașină. Nu sunt de dorit excluziunile, distanțările, opozițiile. Dacă până acum consemnele erau să-l ținem pe copil la distanță față de telefon sau calculator, e nevoie pe viitor să stimulăm o coexistență armonioasă. Asta înseamnă o nouă atitudine față de device-uri, dar și o „informare” a instrumentului în raport cu umanul, prin valorizarea persoanei, a relațiilor umane, a ceea ce este cu adevărat important și constant.

Ministrul educației, Monica Anisie, a declarat că, după încheierea acestui an școlar, profesorii vor participa obligatoriu la cursuri de formare pentru „a lucra mai ușor cu elevii” în sistem online. Ca director al unui departament de pregătire a personalului didactic, considerați suficiente aceste cursuri de formare, de scurtă durată?

Inițiativa este bună, dar trebuie completată și cu alte lucruri. Presupun că aceste cursuri se vor derula „în prezență”, având drept scop extinderea competențelor digitale primare, pe care profesorii le posedă deja, dar, de această dată, e de acționat într-o direcție mai aplicată. În același timp, ar trebui lucrat și la curriculum, dat fiind că acesta a fost proiectat inițial pentru o predare clasică. Or, mutarea predării și învățării în mediul online presupune operații și intervenții complicate, de transcodare didactică, acțiune ce obligă la un efort colaborativ dintre didactician, informatician, web-designer, psiholog. Totodată, se impun măsuri de echipare a elevilor și școlilor cu instrumente sau rețele informatice corespunzătoare, dar și facilități privind asigurarea conectivității, a unui acces ușor, ieftin, chiar gratuit, pentru elevi, pentru profesori. 

Există multe voci care afirmă că pentru a putea face cu succes învățământ online este nevoie de adaptarea conținuturilor, a programelor, de elaborarea de manuale digitale. Ce orizont de timp estimați pentru a putea fi realizate aceste reconfigurări?

E nevoie de transformări substanțiale, de reconstrucții ale conținuturilor în raport cu noile cadre de transmitere. Mediul tehnologic actual atrage după sine și constrângeri de ocultare sau, dimpotrivă, de potențare a unor dimensiuni ale conținuturilor clasice. Trebuie să fim atenți la faptul că nu tot ce face sistemul normal de educație poate fi transmis prin învățământul online. Instruim, adică putem transmite cunoștințe, dar nu formăm și conștiințe, adică atitudini, atașa­mente, comportamente, valori. Cam tot cadrajul tematic trebuie revizuit, pornind de la sistematicitate, conexiunea ideatică, relevanța aplicațiilor, cogenerarea cunoașterii, evaluarea cunoș­tințelor, eșafodajul metodic explicativ. Dacă pentru stabilirea conținuturilor clasice se întâmpinau probleme (să ne amintim de discuțiile pe marginea unor programe, manuale școlare, ghiduri), în noul context provocările sunt și mai mari. Probabil că vom parcurge mai multe etape. Oricum, primele produse, perfectibile după aceea, sunt de așteptat în doi-trei ani. 

Concret, cum ar trebui regândite programele, manualele, metodele de lucru, în funcție de ce condiții?

Nu aș vrea să intru în prea multe amănunte tehnice, dar câteva condiții trebuie enumerate: granularitatea şi secvenţialitatea cunoaşterii vehiculate, modularitatea, respectiv proprietatea asigurării unei articulări globale a elementelor de conţinut, flexibilitatea conţinuturilor, adică dimensionarea acestora pe „măsura” educaţilor, progresivitatea în accesarea valorilor cunoașterii, caracterul autostructurant al conţinutului. Normal, se va începe cu programa școlară, mai ușor de structurat, și apoi se va lucra la corelatul sau prelungirea acesteia, manualul digital, o provocare pentru educația din deceniile următoare. Cred că, pe viitor, programa școlară va indica nu numai ceea ce se cere ca prefigurat „în pre­zență”, dar și mediat, online, prin in­termediul dispozitivelor digitale.

Soluții utile - programele de tip teleșcoală, de la TVR și TRINITAS TV

Problema evaluărilor și examenelor de final de semestru, dar și de licență sau master, desfășurate în sistem online, a suscitat numeroase polemici în spațiul public. Cât de viabile consi­de­rați că sunt examinările în sistem online?

Evaluarea online, cel puțin pentru învățământul preuniversitar, ridică numeroase probleme. Dacă avem în vedere evaluarea formativă, de zi cu zi, cu scop motivațional, nu ar fi mari probleme. Dacă vizăm examene cu funcție selectivă, de decizie privind rangul sau ierarhizarea unui elev pe o anumită scară, unde măsurarea obiectivă și discriminarea valorică trebuie asigurate, lucrurile devin mai complicate.

Evaluarea pe bază de computer, prin administrarea unor teste tip grilă, nu este relevantă pentru toate contextele de evaluare a competențelor. Creativitatea, apli­cativitatea cunoașterii, procesarea sau interpretarea unor idei nu pot fi acoperite sau vizate de astfel de instrumente. O modificare semnificativă ar putea surveni în ce privește procesul de testare sau de evaluare în învățământul liceal sau superior. Aceasta nu va viza atât cunoștințe declarative, care se presupun a fi încorporate - date exacte, factuale, idei depozitate în manual, ci, mai degrabă, cunoștințe procedurale, felul cum sunt utilizate și aplicate cunoștințele, care este sensul lor, puterea de a ajunge la alte informații, la alte modalități de valorificare sau întrebuințare a acestora. La acest nivel, putem viza și metacunoștințele, respectiv cunoștințe despre strategiile de a genera cunoaștere. Totul depinde de obiectivele evaluării, treapta de învățământ, creativitatea profesorului în a identifica întrebări productive, „inteligente” didactic, adecvate materiilor de studiu sau particularizate în raport cu competențele elevilor, studenților. 

Când considerați că vom putea evalua rezultatele învățării online din perioada pandemiei? Altfel spus, când vor fi vizibile efectele acestui tip de școală?

Deja sunt vizibile, și nu toate dovedesc reușite, deocamdată, dat fiind că pandemia de care vorbiți ne-a luat pe toți prin surprindere. În intervalul menționat, s-a manifestat o pluralitate de expe­riențe didactice online sau la distanță, de la soluții ad-hoc până la cele profesioniste, de la un eclectism operațional până la unitate de viziune, acoperind în parte exigențele unei formări de această natură. Printre experiențele de acest tip se remarcă și programul gen Teleșcoală, ce s-a dovedit o soluție bună, implementată rapid, focalizată pe nevoile elevilor din clasele gimnaziului și liceului, și care înregistrează un așteptat trend calitativ - la TVR, pentru mai multe discipline științifice sau umaniste, și la TRINITAS TV, pentru religie.

Trebuie spus că, indiferent de performanțele cadrului tehnic, de abilitățile profesorilor, de gradul de adaptare a conținuturilor la noul context, procesul de pre­dare/învățare/evaluare este diminuat, pierde din consistență, calitate, naturalitate. O astfel de variantă se impune doar în situații-limită sau ca un „acompaniament” sau complement la ceea ce se face în sala de clasă; în rest, e bine să mergem pe un partaj în care predarea normală să prevaleze. Peste ani, proporțiile acestei coabitări vor fi, cu sigu­ranță, mereu regândite. 

„Sistemul trebuie îmbunătățit în puncte esențiale”

Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai dure efecte pe care pandemia le are, în momentul de față, asupra școlii românești, în ansamblu?

Poate pierderea sau recuperarea parțială a unor cunoștințe ce puteau fi încorporate în această perioadă. Sau lipsa socializării și a unei comunități autentice de învățare. Ori faptul că în acest interval s-au mărit decalajele între elevii cu posibilități - materiale, intelectuale, culturale și cei cu posibilități mai mici. Însă un efect „dur”, dar - aș zice - benefic este cel de deșteptare, de realizare a faptului că sistemul trebuie îmbunătățit în puncte esențiale cum sunt pregătirea corpului profesoral, asigurarea unei infra­structuri corespunzătoare, adaptabilitatea și flexibilitatea curriculară, renovarea strategiilor de predare-învățare. În această perioadă s-au developat diferite fațete ale învățământului românesc: și bune, și mai puțin bune. Avem de a face cu un punct de inflexiune, nodal, de cotitură, de regândire. Expe­riența actuală, cu toate vicisitudinile ei, poate fi o trambulină, chiar o promisiune, pentru o educație și o lume mai bune.

În final, ținând cont și de experiențele din ultimele luni, vă invit la un exercițiu de imaginație. Cum credeți că va arăta școala românească a viitorului?

Va fi o școală deschisă spre valori, înrădăcinată în experiențele frumoase ale trecutului, dar previzionară în raport cu ceea ce urmează, îmbinând armonios valorile comunității de bază cu cele general-umane, mai atentă la persoane și vremuri, la constant și durabilitate, deschisă și adaptabilă în raport cu provocări de tot felul.

Citeşte mai multe despre:   pandemie  -   online