Părinte pentru o sută de bunici

Căminul de bătrâni „Sf. Constantin şi Elena” din cartierul ieşean Bucium este în acest moment „acasă” pentru aproximativ 100 de bătrâni proveniţi din toate păturile sociale. De şase ani, cel care se îngrijeşte zi şi noapte de îndrumarea duhovnicească a bunicilor este părintele Eduard Florin Munteanu sau „tăticul nostru”, cum este alintat de către vârstnici. În cadrul interviului pe care ni l-a acordat părintele Munteanu, am discutat despre responsabilitatea păstoririi persoanelor care au trăit cu o viaţă mai mult ca alţii, despre zilele ce se scurg într-un astfel de aşezământ, dar şi despre prejudecăţi.

Părinte, de cât timp păstoriţi sufletele bunicilor din acest aşezământ? Cu ce e diferită „parohia” aceasta faţă de cea pe care o aveaţi înainte?

Am venit aici în urmă cu şase ani, când erau aproximativ 140 de beneficiari, însă din păcate după pandemie au mai rămas în jur de 100 de bunici. Au fost zile foarte grele, vârstnicii cu multe şi diferite boli cronice au trecut cu greu peste acea perioadă. Diferenţe sunt şi nu prea. Eu am fost timp de 16 ani paroh în satul Lungani, comuna Voineşti, o parohie cu aproximativ 130 de familii. În primii ani de pastoraţie erau familii întregi cu părinţi, copii şi bunici, însă cu timpul au rămas tot mai mulţi bunici singuri deoarece familiile tinere plecau în străinătate, mai întâi tatăl sau mama, apoi îşi luau şi copiii şi se mutau cu totul în alte ţări. Rămâneau în urma lor bătrânii. Ca şi aici.

Ce face preotul într-un ­cămin de bătrâni?

Are un program de opt ore pe zi, însă fişa postului, dacă vreţi să-i spunem aşa, este cu timp şi fără timp, deoarece oricând poate fi sunat, uneori în toiul nopţii, pentru cineva care necesită îngrijire spirituală, necesită mângâiere şi tămăduire prin apropierea de Sfintele Taine. Pot să spun că toţi cei lucizi s-au dus la Domnul spovediţi şi împărtăşiţi, iar asta mă face mulţumit; mai departe... mila Domnului.

În fiecare zi interacţionez cu bătrânii, atât eu, cât şi ceilalţi colegi ai mei. Eu, bineînţeles, pe partea aceasta spirituală; avem o reţea de sonorizare, în dormitoare, utilă mai ales pentru cei care nu sunt deplasabili, citesc un acatist, un paraclis, anumite rugăciuni în biserică şi apoi merg la patul lor să văd cum se simt în ziua respectivă, dacă au vreo nevoie. Uneori simplul fapt că are cine să-i ţină de mână e o bucurie imensă pentru ei.

Vara sau la marile sărbători organizăm şi pelerinaje pentru ei la mănăstiri sau alte obiective istorice, convorbiri duhovniceşti, mai invităm câte un părinte, ne uităm împreună la filme creştine, discutăm apoi pe marginea istorioarelor duhovniceşti. Avem invitaţi şi liceeni, cu diferite ocazii, pentru a crea punţi de legătură, colaborăm şi cu ASCOR, cu Asociaţia Studenţilor Medicinişti ai căror membri nu vin doar să îi colinde, ci să-i şi consulte.

Bineînţeles că duminica şi de sărbători săvârşim Sfânta ­Liturghie, iar o bătrână de aici, de 70 şi un pic de ani, care are o voce frumoasă, este „cântăreţul” nostru de la strană.

Aţi valorizat, iată, un vârst­nic datorită talentului pe care îl are...

Da, doamna Lucia a fost profesoară de limba şi literatura română şi am remarcat-o la slujbă, cânta cu sfială undeva mai în spatele capelei. Are o dicţie ­impecabilă, o voce frumoasă şi un chip luminos, încă de mică era apropiată de Biserică, am încurajat-o, iar această trăire este benefică şi pentru ea, şi pentru mine, ca preot, deoarece am în ea un sprijin de nădejde. E o bucurie nu doar pentru mine, ci şi pentru colegii ei.

Încercăm să îi valorizăm pe toţi cei care se pot deplasa: încondeiază ouă de Paşti, unele bătrâne cos, împletesc, realizează mănuşi şi ciorapi pentru copii din centrele de protecţie, terapie ocupaţională se numeşte.

Şi ca să revin la întrebarea precedentă, pot spune că ocu­pația mea este să le fac terapia spirituală și să încerc să îi țin cât mai treji duhovnicește. Cu ocazia aceasta și eu mă retrezesc, mă revalorific, încep să fiu mai prezent, să îmi așez în gând rugăciunea curată și să mă rog cum se cuvine pentru bunicii noștri, pentru familiile noastre, pentru colegii noștri de aici.

Părinte, la noi există această prejudecată că bătrânii sunt duşi la cămin, la azil, ca să scape familia de o povară. Oare aşa să fie?

Într-adevăr, faţă de alte societăţi, unde mersul la un centru de îngrijire după o anumită vârstă e o chestiune ce ţine de siguranţa fizică a persoanei, de trăirea cu demnitate a unei perioade din viaţa lor, noi ne lovim de această prejudecată. Însă, să ştiţi că aici, cum vă spuneam, bătrânii care mai au copii, nepoţi, sunt sunaţi, primesc vizite, pachete chiar şi din străinătate, cei care sunt mai sprinteni merg şi îşi vizitează rudele, cunoştinţele sau foşti colegi de serviciu.

Unii vin aici pentru că au rămas singuri pe lume, au rămas fără soţie, soţ, alţii pentru că au copiii sau nepoţii plecaţi departe.

În momentul în care sunt acceptate, persoanele vârstnice de peste 65 de ani primesc găzduire pe perioadă nedeterminată, hrană, asistenţă socială şi îngrijire medicală, consiliere psihologică, consiliere spiritual-religioasă. Totodată, angajaţii de aici desfăşoară cu bătrânii diferite activităţi şi ateliere de socializare şi petrecere a timpului liber. E un lucru benefic pentru persoanele singure să fie asimilate într-o comunitate.

Beneficiarii au libertate de mişcare, cei deplasabili desigur, şi pot circula mereu înspre oraş şi înapoi; avem mijloace de transport care aduc angajații, îi preiau pe cei care doresc să meargă în oraş să-şi facă anumite cumpărături sau care merg în vizită la familie ori cunoştinţe şi se întorc după-amiaza, când se schimbă tura angajaţilor din centru. Ei socializează şi nu se mai simt singuri.

Sunt şi persoane nedeplasabile, persoane care nu mai aud, care au o vârstă foarte înaintată, de 80, 90 şi ceva de ani, cu multiple afecţiuni şi care necesită îngrijire permanentă, dar care îşi trăiesc aici ultimii ani din viaţă cu demnitate.

În general, pe bătrânii noştri cel mai tare îi apasă bolile şi singurătatea, însă aici având colegi de cameră, având persoane care îi îngrijesc, au rămas doar cu ­bolile.

Cum se raportează bunicii la dumneavoastră? În unele cazuri există o diferenţă destul de mare, de câteva zeci de ani, poate chiar dublul vârstei dumneavoastră...

Bunicii sunt ca şi copiii noștri aici. Stau și mă minunez şi eu, fiind mult mai tânăr, poate cu încă o viață faţă de unii dintre ei, când mi se adresează cu apelativul „tăticul meu”, iar lucrul acesta mă responsabilizează şi mai mult.

Din Sfinţii Părinţi, din Psaltire, aflăm că importantă este atitudinea pe care o ai tu ca om, dar mai ales ca preot, ca îndrumător duhovnicesc, în relaţia cu bunicii deoarece chiar dacă nu mai au rude în viaţă, ei sunt ai noştri. Şi astfel, pentru a fi cât mai convingător în ceea ce fac, în ceea ce propovăduiesc, îmi deschid sufletul în faţa lor, iar familia mea de acasă e prezentă duminica la Sfânta ­Liturghie în această micuţă capelă tocmai pentru a consolida relaţia cu bunicii.

Eu învăţ câte ceva de la fiecare, iar cea mai mare bucurie a mea este că îi simt împăcaţi sufletește în primul rând, sunt orientaţi înspre fapte bune din dragoste pentru semenii lor chiar dacă acest lucru înseamnă să ducă o cană cu apă colegei care stă în pat pentru că nu se simte bine într-o zi sau că împarte o prăjitură sau altceva ori că îşi împrumută telefonul, căştile sau alte obiecte personale.

Nu mai spun de faptul că se aduc unii pe alţii la biserică... ştiţi, nu putem să insistăm să intrăm cu bocancii în intimitatea sufletului lor, însă unii ajung să creadă şi să vină la biserică datorită colegilor de cameră care îi conving că timpul pentru ei e de-acum scurt şi trebuie să profite de el. Iar dacă în tinereţe nu prea găseau timp, acum au tot timpul din lume să ajungă la biserică, să asculte o rugăciune. Îmi zice una dintre bătrâne: „Părinte, de când i-am dat colegei căştile mele şi ascultă rugăciunea parcă e mai liniştită, îşi mai face şi Sfânta Cruce, am auzit-o şi mulţumind lui Dumnezeu”. Vă daţi seama ce bucurie! Simt că mi-am găsit locul aici, cu ei.

Cum se adaptează aici bătrânii? Mă gândesc la faptul că îşi lasă casa, locurile în care au trăit, amintirile...

Fiecăruia dintre noi, când schimbăm locul, ne trebuie un timp până să ne adaptăm, însă aici, când există şi puterea exemplului celui de lângă ei, care s-au obişnuit, când văd că toate sunt la locul şi timpul potrivit, hrana, medicamentele, îngrijirea etc., totul vine de la sine. Îmi spuneau câteva bunicuţe: „Părinte, mi-a fost greu să-mi las casa, dar m-am gândit că sunt oameni care să aibă grijă de mine când voi pica şi asta îmi dă o stare de ­linişte, de siguranţă...”. Unde mai punem că aici se regăsesc colegi de serviciu, deapănă amintiri, joacă şah, table, ies la plimbare în poieniţă... deci nu cred să fie persoane care să nu se adapteze, mai devreme sau mai târziu toţi o fac.

Fiind însă un centru rezidenţial aflat sub tutela Primăriei, primim aici nu doar persoanele care sunt aduse de familii sau vin din proprie iniţiativă pentru că au rămas singuri, ci preluăm vârstnici şi de la adăpostul de noapte, oameni ai străzii, persoane foarte, foarte vulnerabile. Acest loc reprezintă un colac de salvare pentru aceştia.

Spuneaţi că învăţaţi câte ceva de la fiecare. Cred că aflaţi poveşti de viaţă dintre cele mai interesante...

Da, sunt martori ai unor alte vremuri, bătrâni de 90 şi ceva de ani, lucizi, care îşi povestesc viaţa trăită printre obuze, pe linia frontului, viaţa la cozile din comunism, la treburile câmpului din copilărie. Şi vorbesc cu seninătate, cu credinţa omului că aşa a fost menit să fie, să treacă prin atâtea încercări pentru ca în final să iasă învingători. O bătrână m-a întrebat într-o zi: „Părinte, tot aud peste tot despre depresie, ce e aia?”, şi a trebuit să îi explic. Iar ea îmi răspunde: „Deci depresia era când știam, fiind la mama și la tata acasă, că avem ogorul cutare cu porumb de prăşit azi pentru că altfel mâine nu vom avea ce mânca. Sau când tata mă trimitea cu oile la păscut și nu le aduceam sătule, mâncau fânul tatei de acasă, iar eu eram îngrijorată că voi primi o papară zdravănă. Sau când şuierau gloanţele pe deasupra capului, dar totuşi încercam, aşa mică, cum eram, să-i apăr pe fraţii mei...”. Deci cam aceasta e percepţia asupra vieţii.

Cât de traumatizantă este pentru vârstnicii de aici mutarea la Domnul a unuia dintre colegii de cameră, de pavilion?

Bunicii de aici locuiesc câte trei sau patru într-o cameră, iar atunci când se mai îmbolnăvește un coleg şi este transferat la spital sau când se mută la Domnul rămâne un gol în sufletul lor... Ei vorbesc, se sfătuiesc împreună, își dau un pahar cu apă unul celuilalt, când unul dintre ei nu se simte bine, celălalt anunţă personalul medical, infirmierii, mă anunţă pe mine. Şi dincolo de animozităţile inerente, pentru că sunt ca nişte copii şi ei şi se mai supără, sunt ca într-o familie, suferă unul pentru celălalt, se roagă unul pentru celălalt.