Părintele Ghelasie Popescu, isihastul de la Frăsinei

Există o legătură de ­suflet între cei care trec pragul Sfintei Mănăstiri Frăsinei şi părinţii care, din rânduiala lui Dumnezeu, au vieţuit, s-au ­nevoit şi s-au rugat în aceste locuri. La loc de mare cinste între urmaşii Sfântului Calinic, iubitori ai rugăciunii isihaste, se găseşte negreşit părintele ieromonah Ghelasie Popescu. Om al Duhului, părintele Ghelasie a avut darul împărtăşirilor patericale, făcându-se viu şi lucrător cu povaţa în inimile a sute de ucenici. Între ei se numără şi domnul Florin Caragiu, distins teolog, om de cultură şi director al Editurii Platytera, care ne va lămuri în cele de mai jos câteva dintre ­aspectele generale ­legate de viaţa şi lucrarea părintelui Ghelasie de la Frăsinei.

Stimate domnule Florin Caragiu, cum l-aţi cunoscut pe părintele Ghelasie, ca părinte duhovnicesc şi teolog mistic scriitor?

În anul 1991 am găsit la o tarabă din Piața Universității primul volum publicat de părintele Ghelasie, intitulat Memoriile unui isihast. Mi-a apărut ca o scriere de o mare adâncime și densitate dogmatică și mistică, provenită dintr-o experiență vie a trăirii cu Dumnezeu, ce m-a cucerit și m-a făcut să-mi întorc, în miezul unei vieți cuprinse de haos și rătăciri, gândul inimii spre cele sfinte și spre o schimbare în profunzime a vieții mele în Hristos și în Biserică.

Curând am plecat spre Frăsinei, ca să-l cunosc pe autor. Întâlnirea cu părintele Ghelasie a fost pentru mine ca o „întoarcere acasă”. Era un părinte precum cei din vechime, ascetic, plin de duhul blândeții, de o smerenie neprefăcută, cu un cuvânt plin de putere și adevăr și cu o grijă părintească ce nu căuta la fața omului, ci se apleca și spre cei mai rătăciți și înstrăinați de cele sfinte, trezind în ei dorul de Dum­nezeu. Avea și o vastă cu­noaștere cu privire la rătăcirile omului contemporan, putând să arate celor ce veneau la dânsul cu multe întrebări, confuzii și nelămuriri, în mod convingător și cu discernământ duhovnicesc, adevărul unic al credinței creștine.

Din primul moment l-am îm­bră­țișat în sufletul meu pe părintele Ghelasie ca pe părintele meu duhovnicesc. Vedea în sufletul meu, spunându-mi, spre folos, lucruri pe care eu însumi le uitasem despre mine sau pe care nu avea de unde să le știe în mod normal, ci doar prin harul lui Dumnezeu ce-l locuia. De fiecare dată când ajungeam la dânsul, veneam plin de grijile și tulburările cotidiene și plecam despovărat, plin de o bucurie li­niștită, cu încredințare în pro­vidența dumnezeiască. Părintele Ghelasie era în lumea aceasta, dar totodată nu din lumea aceasta, trăind cu duhul la hotarul de taină dintre lumea noastră și cea dumnezeiască și veșnică.

Îndată ce soseam la mănăstire, ne rânduia o cameră și ne trimitea la masă și la slujba din biserică. Apoi, trecuți prin focul ospeției și al slujbei ecleziale, venea în cameră să discute cu noi despre toate câte ne frământau cugetul. Ne uimea cu puterea sa de pătrundere pe subiecte dintre cele mai diverse. Nu monopoliza discuția, ascultându-ne atent și adunându-ne atenția spre miezul duhovnicesc al problemelor. Abia după aceea ne spovedea. 

Confruntarea creşti­nis­mului cu religiile antice

Scrierile lui reflectă această experiență profundă a sfințeniei dumnezeiești, în care sunt ancorate. Ele transmit o viziune tradițională creștină și răspund unor nevoi și urgențe actuale pe calea vieții duhovnicești, ferindu-ne de rătăciri prin zugrăvirea specificului inconfundabil al Revelației creștine. Una dintre provocările presante ale vremii, la care părintele Ghelasie a răspuns, a fost confruntarea crești­nis­mului cu religiile antice și, în particular, orientale, dezvoltând apologetic argumentele sale în favoarea creștinismului.

Un aspect foarte important al scrierilor sale este dat de o continuă împletire între aspectul dogmatic, cel mistic și cel ascetic, astfel încât cuvântul să aibă în mod constant o deschidere spre purificarea proprie și rodirea în viață, viața să se deschidă curățirii și să fie străluminată de Revelația dumnezeiască, iar despătimirea să fie săvârșită întru cuvântul și lumina prezenței lui Hristos. Contribuțiile teologico-mistice ale părintelui Ghelasie sunt inestimabile, fiind precizate în numeroase articole, volume de studii și cărți ce au apărut în ultimii ani.

„Rugăciunea este o litur­ghisire, în sens larg, a ­darului dumnezeiesc” 

Fiind anul omagial al rugăciunii, aş dori, de asemenea, să vă întreb care era viziunea părintelui Ghelasie despre rugăciunea isihastă şi cum se regăsea această rugăciune în pravila sa zilnică?

Părintele Ghelasie observa că rugăciunea isihastă a apărut din dorința de a prelungi pe tot parcursul zilei rodul trăirii litur­gic-euharistice din Biserică. Rugăciunea este o liturghisire, în sens larg, a darului dumnezeiesc, pe care îl întorci lui Dumnezeu în gest de închinare, ca o dăruire de sine și a lumii lui Dumnezeu. Rugăciunea particulară nu substituie rugăciunea liturgică-sacramentală a Bisericii, ci având-o ca temelie, se hrănește din ea, fiind o continuă pregătire pentru liturghisirea eclezială și o rodire a acesteia. Darul, închinarea și răspunsul către Dumnezeu doar unite cu rugăciunea euharistică a Bisericii sunt adevărata rugăciune mistică de chip creștin. Părintele Ghelasie spunea că rugăciunea creştină este, în esenţă, asemenea unui legământ de taină pe care-l faci cu Dumnezeu, pe Care Îl recunoşti mai presus de toate şi Căruia Îi închini totul, dovedind prin această închinare că I te închini şi tu însuți ca persoană. În același timp, este o liturghisire, după modelul eclezial, care introduce prin dar lumea în Dumnezeu, ca să se împlinească o paradoxală întrupare a lumii în Dumnezeu, după cum şi El S-a întrupat în creație. Rugăciunea isihastă a gestului iconic de dă­ruire/în­chinare are ca model rugăciunea liturgică eclezială, aceasta fiind, după părintele Ghelasie, sămânța rugăciunii iconice particulare. Numai prin alipirea de Trupul lui Hristos rugăciunea noastră poate să aibă seva vieții veșnice, a dragostei dumnezeiești care lucrează în noi. Prin rugăciune, omul se întoarce cu fața spre Dumnezeu, având ­înaintea sa pururea chipul Întrupării dum­nezeiești, prin care își regăsește, în Biserică-Trupul lui Hristos, adevărata sa identitate, de fiu al lui Dumnezeu. Astfel, el poate sluji, în Hristos și Duhul Sfânt, unificării prin legătura dragostei a întregii creații, ce poartă pecetea logosică a actului creator divin, împlinindu-și menirea prin părtășia la slava fiilor lui Dumnezeu, în taina filiației dumne­zeiești. Părintele Ghelasie practica el însuşi gestul iconic prin rugăciunea isihastă tradițională, dar și prin orice gest, orice suflare și orice mișcare, prin care se dăruia pe sine lui Dumnezeu în chip neadormit.

„Rugăciunea isihastă are ca temelie de nezdrun­ci­nat gestul iconic” 

Ce sfaturi dădea în legătură cu rugăciunea isihastă?

Unul dintre cele mai importante sfaturi era acela ca rugăciunea pomenirii numelui lui Iisus să fie unită cu gestul de așezare înaintea lui Dumnezeu cu conștiința stării în închinare, prin care ne dăruim lui Dumnezeu din întreaga ființă, ca pe un altar tainic, ca El să ne prefacă după cum Însuși știe, pe noi și toate ale noastre. Gestul de închinare înaintea lui Dumnezeu, săvârșit tainic sau în mod văzut, este fondul rugăciunii, cel care susține trezvia și smerenia minții. Prin gestul de închinare a minții în inimă ne recunoaștem condiția creaturală și originea noastră în dragostea lui Dumnezeu, Care ne-a creat din nimic, pecetluind în ființa noastră chipul Său. De asemenea, răspundem ființial afirmativ iubirii Sfintei Treimi care ne cheamă să fim altare ale Întrupării dum­nezeiești, după asemănarea răspunsului dat Îngerului Gabriel de Preasfânta Fecioară Maria la Buna Vestire. Rugăciunea isihastă are ca temelie de nezdruncinat gestul iconic, conștiința stării înaintea lui Dumnezeu în gest de închinare, pe care isihastul se nevoiește s-o țină trează în toate împrejurările vieții ca pe însuși chipul dragostei filiale.

„Sănătatea corpului este în sănătatea minții”

Vorbiţi-ne despre perspectivele medicinii isihaste la părintele Ghelasie şi care ar fi folosul lor psihosomatic pentru omul modern?

Alimentația isihastă la părintele Ghelasie urmează un model al pustnicilor din vechime, făcut accesibil oamenilor de azi printr-o diversificare a moda­li­tăților de hrănire, în același duh de înfrânare duhovnicească și de reverență față de viață ca dar al lui Dumnezeu. În modelul terapeutic isihast terapia de suflet are loc prin reintrarea în unirea cu Dumnezeu, iar terapia de corp-energii prin reintrarea în armonie cu sufletul, care mai înainte a făcut reunirea cu Dumnezeu. Hrana nu înseamnă simplul consum, ci capătă la părintele Ghelasie înțelesul unor comunicări de memorialuri, în contextul dialogului de taină cu Dumnezeu și cu întreaga creație. Sănătatea corpului este în sănătatea minții, simțirii și funcțiu­nilor corpului, iar sănătatea sufletului este în ordinea sacră a iubirii, dragostei și dăruirii conștiinței. De aceea, în boli, arată isihastul de la Frăsinei, e nevoie de o reapropiere a sufletului de Dumnezeu și a corpului de suflet, ca să se reordoneze armonios mișcările dereglate de boală.

Ca editor al operei sale, cum vă poziţionaţi faţă de această mare şi nepreţuită comoară teologică?

Opera părintelui Ghelasie este una dintre marile sinteze teologico-mistice ale Ortodoxiei Răsăritene. Răspunsurile date multor provocări contemporane se dovedesc a fi deosebit de fertile, aducând în actualitate bogăția Tra­diției patristice și conectând-o la contemporaneitate. Isihasmul de model iconic și liturgic deschide calea spre o renaștere a omului contemporan, căci toate erorile dogmatice și de transpunere în viață a învățăturii creștine pleacă de la o neînțele­gere, sub o formă sau alta, a identității sale iconice, celei după chipul lui Dumnezeu, și a menirii sale liturgice şi a creșterii duhovnicești după asemănarea Lui și în unire cu El.

„Scrierile părintelui ­Ghelasie se situează în miezul Ortodoxiei”

Există o perspectivă de receptare a scrierilor părintelui în spaţiul teologic românesc actual?

Receptarea scrierilor părintelui a fost întârziată de anumite etichete pripite și false, cauzate de neînțelegerea de către unii a modului său apologetic de confruntare cu religiile orientale. Acesta nu este unul al blamării, ci al punerii față în față și al clarificării insuficiențelor acestor filosofii și religii antice, care nu L-au cunoscut pe Hristos și care au fost marcate de tot felul de confuzii și deformări în raportarea lor la Dumnezeu. Prin temeiul iconic și liturgic al creației pe care-l reliefează din diverse perspective, scrierile părintelui Ghelasie se situează în miezul Ortodoxiei. Ierarhi, teologi și oameni de cultură și-au manifestat deja aprecierea față de adâncimea și puterea de pătrundere a scrierilor sale, în autentic duh creștin. Zugrăvirile relației dintre duhovnic și ucenic pe care ni le-a transmis sunt neprețuite pentru înțelegerea modelului dinamic al paternității și filiației duhovnicești în Ortodoxie. Legătura ne­des­părțită dintre trăirea mistică, cea dogmatică și cea eclezială este ­subliniată pe tot parcursul scrierilor sale. Patericul Carpatin îl arată ca pe un mare duhovnic ce a lucrat necontenit, în duh jertfelnic, la zidirea în Hristos și în Biserică a ucenicilor. La fel ca la alți Părinți ai Bisericii Ortodoxe, scrierile mistice ale părintelui Ghelasie cuprind și locuri grele, ce necesită o tâlcuire care să respecte sensul contextual al cuvintelor sale. Credem că, odată cu publicarea operei sale complete și odată cu apariția unei tot mai bogate literaturi secundare care să arate, din diverse perspective, bogăția și coerența scrierilor și vieții sale, odată cu fundamentarea lor în Tradiția patristică, receptarea scrierilor părintelui Ghelasie va căpăta amploarea cuvenită unui mare teolog mistic isihast și purtător de Dumnezeu al Bisericii noastre. 

Vorbiţi-ne despre providenţa chipului iconic al isihastului în tumultul societăţii actuale. Cât de mult înseamnă el în iconomia unei mântuiri tot mai greu câştigată astăzi?

Creația a fost grav afectată de logica antagonistă a afirmării de sine egoiste, în detrimentul comuniunii. Isihastul este un chip al păcii lăuntrice, izvorâtă de Logosul iubirii dumnezeiești, întru discernământ și întru refacerea legăturii dragostei rupte de păcat. S-a văzut, de-a lungul secolelor, cum rațiunea oarbă, autonomă, ruptă de iubirea dumnezeiască, a putut fi folosită abuziv în direcția unei adânciri tot mai mari a traumelor și neîmplinirilor umanității. Pacea sau isihia dumnezeiască readuce rațiunea sub acoperământul conștiinței iubitoare de Dumnezeu și de semeni, răsturnând perspectiva luptei pentru dominare și întâietate într-o perspectivă a jertfei de sine pentru învierea în plinătatea dragostei Sfintei Treimi. Prin rugăciune și închinare-dăruire de sine lui Dumnezeu, omul se adâncește în taina iubirii divine celei mai presus de fire. Așa, voia lui ajunge să nu mai fie rezistentă conștiinței și opacă iconomiei divine, ci urmează lui Hristos în chip mai presus de gând și ajută și pe alții s-o facă, cu ajutorul lui Dumnezeu, Care lucrează în noi cele spre mântuire.

Repere biografice

Florin Caragiu este absolvent al Facultăţii de Matematică şi al Facultăţii de Teologie Ortodoxă, Universitatea din Bucureşti, directorul Editurii Platytera din Bucureşti, editor şi coordonator împreună cu pr. Neofit Linte şi maestrul Dan Puric al revistei „Sinapsa”, ­autor al volumelor: Cuviosul Ghelasie Isihastul (Platytera, 2004), Antropologia Iconică (Sophia, 2008), Catacombe. Aici totul e viu (Vinea, 2008), SENTIC (Vinea, 2009). Co-autor la volumul Repere Patristice în Dialogul dintre Teologie şi Ştiinţă.