Părintele Serafim Man, „stâlpul de foc al Rohiei”

Părintele Serafim Man, blând și smerit slujitor al lui Dumnezeu și al oamenilor, a rămas adânc în memoria noastră. Despre personalitatea sfinției sale ne-a vorbit părintele arhimandrit Macarie Motogna, starețul Mănăstirii Rohia: „Fața lui exprima totdeauna blândețea, iar ochii lui care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără vicleșuguri, îți inspirau încredere să-ți dezvălui greutatea de pe inimă”.

Părinte arhimandrit Macarie Motogna, ce a reprezentat pentru Rohia prezența statornică a părintelui Serafim Man în acest așezământ monahal?

Părintele Serafim s-a format la școala uceniciei starețului Justinian Chira și a urmat în scaunul stăre­țesc după acesta, continuând linia duhovnicească creată de înaintașul său, dar pe lângă activitățile administrative a dinamizat și înmulțit programul liturgic. Astfel, a introdus slujba Miezonopticii, a rânduit ca în fiecare vineri să se oficieze Taina Sfântului Maslu și în fiecare sâmbătă dimineața Parastasul pentru cei adormiți. A introdus ca în fiecare seară peste săptămână din Postul Mare să se săvârșească Liturghia Darurilor înainte sfințite. Cu multă dragoste și evlavie slujea Sfânta Liturghie și era nelipsit de la Taina Sfântului Maslu.

O activitate social-filantropică pe care a inițiat-o părintele Serafim a fost ca la fiecare sărbătoare mai importantă, de la Buna Vestire și până la Înălțarea Sfintei Cruci, credincioșii din parohiile învecinate mănăstirii și cele în care a slujit el ca preot paroh să ofere tuturor celor prezenți la slujba din ziua respectivă câte o masă caldă. Această frumoasă rânduială se păstrează până în prezent.

În perioada cât a stărețit părintele Serafim și până în anii ʼ90, autoritățile ateo-comuniste nu acceptau să intre tineri în mănăstire. Cu toate acestea, starețul Serafim Man a primit mulți tineri care munceau la mănăstire în vacanțe și pe care îi susținea la studii, și astăzi unii dintre ei sunt profesori universitari, preoți de vocație în parohii și care au dus duhul Rohiei mai departe. Cu toate interdicțiile, părintele Serafim s-a îngrijit ca mănăstirea să aibă viețuitori buni și pregătiți. L-a primit în obștea mănăstirii pe omul de cultură Nicolae Steinhardt și a avut curajul să-l tundă în monahism. Un alt ucenic al părintelui Serafim este actualul Episcop al Maramu­re­șu­lui și Sătmarului, Preasfințitul Părinte Iustin, pe care l-a primit în obștea mănăstirii în anul 1976 și s-a îngrijit să urmeze școlile teologice. Părintele a avut mulți ucenici care s-au format la Rohia și care, în prezent, se află la diferite mănăstiri din întreaga țară și chiar în Muntele Athos.

Care au fost valorile pe care s-a axat și pe care le-a promovat părintele Serafim Man?

Una dintre virtuțile cele mai importante ale unui monah este smerenia, calitate ce l-a caracterizat și pe starețul Serafim Man. A realizat importante lucrări atât în plan administrativ-gospodăresc, cât și duhovnicesc. Era tot timpul prezent în mijlocul credincioșilor, primul la biserică, cel dintâi la muncă și la rugăciune, și-a iubit mănăstirea mai mult decât orice altceva. Pentru toate realizările materiale și duhovnicești, la propunerea Arhi­episcopului Teofil Herineanu al Vadului, Feleacului și Clujului și a Episcopului-vicar Justinian Chira, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ridicat la rangul de arhimandrit în anul 1982.

Părintele Serafim a primit și supranumele de „stâlpul de foc al Rohiei“. Care au fost argumentele pentru care oamenii l-au numit astfel?

Preasfințitul Părinte Episcop Iustin i-a dat pe bună dreptate acest supranume. Pentru că, cel puțin în ultimii 30 de ani de viață, a fost ca o lumânare ce ardea permanent, ca o flacără prin rugăciune se înălța către Dumnezeu. Programul de rugăciune al părintelui Serafim începea dimineața la ora 4:30 și se termina pe la ora 12 noaptea. Rugăciunea părintelui Serafim a fost atât de pătrunzătoare și expresivă, încât îi contamina pe cei din jur și-L făcea milostiv pe Dumnezeu și Maica Domnului pentru cererile sale. Bucuros, cu fața veselă și cu brațele deschise, te primea la orice oră. Niciodată nu spunea că este obosit, că n-are timp. Răspundea prezent întotdeauna când era rugat să predice, să stea de vorbă cu credin­cio­șii la birou, să mărturisească, să înlocuiască pe cineva la Sfântul Altar. A slujit lui Dumnezeu și oamenilor prin cuvânt, faptă, viețui­re și mărturisire cu multă râvnă și iubire, dar tăcut și liniștit, smerit și blând.

Râvna pentru ajutorarea tuturor celor care-i călcau pragul, dragostea și înflăcărarea cu care le vorbea despre mântuirea sufletului și Dumnezeu arătau că într-adevăr părintele își merită numele Serafim. Multe suflete și-au găsit în chilia părintelui liman de mângâiere, mulți L-au descoperit cu adevărat pe Dumnezeu prin vorbele și trăirea părintelui. Fața lui exprima totdeauna blândețea, iar ochii lui care te priveau cu toată sinceritatea, dezvăluind un suflet fără vicleșuguri, îți inspirau încredere să-ți dezvălui greutatea de pe inimă, chiar dacă nu erai la scaunul de spovedanie. Oameni de toate categoriile sociale, de la președintele țării până la un simplu credincios, îl căutau pentru sfat și pentru a-i încredința un pomelnic.

Cu multă râvnă era primul la biserică, chiar la bătrânețe, se închina cu multă evlavie și bucurie la toate icoanele, apoi intra în Sfântul Altar și ajuta la citirea pomelnicelor. Rugăciunea din chilia plină de icoane a fost o altă dragoste a părintelui, mult îndeletnicindu-se cu ea ziua și noaptea. Încă nu am văzut până acum un monah rugându-se atât de mult, având atâta evlavie și încredere în ajutorul și ocrotirea Maicii Domnului. Psaltirea și Acatistierul erau nelipsite de lângă el. Un mod normal de viețuire pentru un monah, dar la el rugăciunea și credința erau impregnate în ființa sa și iradiau spre folosul tuturor.

Ce relație a avut cu credincioșii cât timp a fost slujitor la parohii din zona Lăpușului?

Părintele Serafim Man era numit duhovnicul credincioșilor, pentru că timp de 12 ani a trăit ca preot la parohie. Din cauza Decretului 410/1959, prin care monahii au fost alungați din mănăstiri, părintele Serafim Man a fost numit preot la Parohia Cupșeni, Protopopiatul Lăpuș. Înțelegând timpurile în care trăiește, el s-a îngrijit pe mai departe de îndeplinirea pravilei călugărești și de împlinirea voturilor monahale asumate până la moarte. La parohie a început să slujească Sfânta Liturghie și peste săptămână (luni, miercuri și vineri), precum și Vecernia. Și nu este puțin lucru ceea ce a realizat părintele la o parohie nu foarte mare cum e Cupșeniul. Datorită lucrării duhovnicești și misionare a Mănăstirii Rohia, prin vrednicul de pomenire Justinian Arhiepiscopul, pe când era starețul mănăstirii, a părintelui Serafim și a celor de după, în toată Țara Lăpușului, în perioada Postului Mare se simte o atmosferă de mănăstire prin slujbele ce se fac.

Ca paroh, părintele a fost și un bun administrator?

Pe lângă zidirile sufletești, părintele Serafim s-a îngrijit și de buna chivernisire a bisericii de zid pe care a restaurat-o în totalitate, a pictat-o și a construit o casă parohială. Începând cu data de 1 iulie 1967 a fost transferat ca preot paroh la Băiuț, având și filie Poiana Botizii. Deloc ușoară i-a fost misiunea în această localitate în care mare parte a localnicilor erau maghiari. Părintele și-a înțeles pe deplin misiunea preoțească și aici a aplicat același program liturgic ca în parohia anterioară, încât și credin­cioșii romano-catolici, văzând slujirea și atitudinea pe care a avut-o, veneau și participau la sfintele slujbe. Timp de doi ani cât a păstorit la Băiuț, până la 1 martie 1969, a sporit mult patrimoniul material și liturgic al acestei parohii. De la Băiuț, ieromonahul Serafim a fost mutat la Parohia Costeni având filie Dobricul Lăpușului, începând cu data de 1 martie 1969. Fiind un părinte harnic și cu dăruire, a fost mutat în această parohie deoarece starea bisericilor și a cimitirelor era jalnică și acum el avea să se ocupe de toate, punându-le în bună rânduială. Toată dăruirea cu care a lucrat pentru casa lui Dumnezeu, dar și pentru buna sporire a credin­cioșilor în cele du­hovnicești, i-a făcut pe sătenii din Costeni și Dobric să-l îndrăgească, să-l vadă ca pe un trimis de sus pentru salvarea parohiei. Bucuria credincioșilor însă nu a ținut decât până în 1 februarie 1971, când prin decizia nr. 189/1971 a Arhiepiscopiei Clujului, părintele ieromonah Serafim Man a fost transferat, de fapt a revenit ca viețuitor al mănăstirii de metanie - Rohia. A muncit și a trăit pentru Biserică și credincioși! Dar și după ce a fost chemat la mănăstirea de metanie a știut să fie duhovnicul și părintele monahilor și al credin­cioșilor.

A ajutat părintele Serafim și alte mănăstiri din zona Lăpu­șu­lui?

Până în anul 1990, părintele Serafim și-a desfășurat activitatea duhovnicească numai în interiorul Mănăstirii Rohia. După anul 1990, când a fost reînființată Episcopia Maramureșului și Sătmarului, au fost înființate mai multe mănăstiri și schituri în zonă. Atunci părintele Serafim, cu binecuvântarea părintelui stareț Iustin Hodea, între 1991 şi 1992, a slujit la Mănăstirea Cășiel la toate praznicele mari și de patru-cinci ori pe an. Apoi, în anii 1993-1994, a slujit frecvent la Mănăstirea Breaza după care, în anul 1994, rectitorindu-se din temelii Mănăstirea Lăpușul Românesc sau „Ruoaia”, a început slujirea acolo ca duhovnic al obștii și slujitor la Sfântul Altar. A avut un rol important pentru obștea de la Lăpuș, unde a contribuit și financiar foarte mult pentru dezvoltarea acestei mănăstiri. El a ajutat financiar mai multe mănăstiri: Lă­puș, Dealul Mare sau Rohița, fiindcă erau la început de drum. Părintele Serafim Man de la Rohia la un moment dat era duhovnicul pentru foarte multe obști monahale, mai ales cele de maici, cum ar fi: Lăpuș, Breaza, Cășiel, Bârsana, Habra, Lunca Apei, Dobric, dar și pentru mulți monahi de la Rohița și Nicula. A fost și duhovnicul vrednicului de pomenire Justinian Arhiepiscopul și al zecilor de mii de credincioși.

În ce a constat puterea cuvântului rostit de părintele Serafim?

Dragostea și râvna pentru mântuirea și buna sporire în virtute a monahilor și credincioșilor, rugăciunile de zi și de noapte, precum și munca efectivă depuse de părintele Serafim l-au făcut cu adevărat un părinte duhovnicesc și misionar, mai ales după trecerea prin sufe­rință și boală. Predicile lui nu erau cu graiuri meșteșugite, ci porneau din inimă, pe înțelesul tuturor, pentru catehizarea și adâncirea lor în învățătura și trăirea Bisericii. Cuvântul părintelui întotdeauna era bine argumentat biblic, cu citate din Sfinții Părinți, dar și cu multe exemple din natură sau din viața de zi cu zi. Dar a mai avut o calitate, și anume aceea a scrisului. A publicat mai multe cărți: Mănăstirea Rohia (prima ediție în 1982 și cea de-a doua în 1989), Livada duhovnicească (prima ediție în 1990, iar ediţia a doua în 2010), Adevăruri trăite, Învăţături folositoare (1993), Un buchet de pilde şi învăţături creştine pentru tineri (1995), Crâmpeie de propovăduire din amvonul Rohiei (1996), Meditaţii duhovniceşti (2002), Viaţa şi Acatistul Sfântului Serafim de Sarov (2004), Rugăciunea domnească Tatăl nostru - tâlcuire (2007). De asemenea, a publicat multe predici și omilii în reviste teologice.
 
Cum au fost ultimii ani din viața părintelui?

Părintele Serafim a fost un monah smerit care nu a căutat niciodată onoruri și ranguri. Drept recu­noștință pentru întreaga activitate pusă în slujba oamenilor și a so­cie­tății, la propunerea noastră, la 27 noiembrie 2010, când părintele Serafim a împlinit 75 de ani de via­ță, a primit din partea primăriei ora­șului Târgu Lăpuș titlul de cetățean de onoare. La 27 decembrie 2012, Preasfințitul Părinte Episcop Iustin i-a acordat, în semn de pre­țuire și respect, „Crucea Voievodală Mara­mu­reșea­nă”. Această zi de 27 decembrie 2012, când este prăznuit Sfân­tului Mucenic și Arhidiacon Ște­fan, ocrotitorul pe care l-a primit la Botez, a reprezentat pentru părintele Serafim slujirea ultimei Sfinte Liturghii, fiind împărtășit de către Preasfințitul Părinte Episcop Iustin, ucenicul său.

Viața Părintelui Serafim a curs lin, a trăit pentru Hristos și oameni, a ars neîncetat ca o lumânare. La vârsta de 45 de ani, lumânarea era pe terminate și aproape să se stingă, dar pentru că a umplut candela vie­ții cu multă credință, rugăciune și nădejde Dumnezeu a completat-o cu untdelemnul faptelor sale de curaj, hărnicie și de toate zidirile materiale și sufletești pe care le-a făcut și astfel s-a reaprins lumina vieții sale. Trăirea părintelui nu a fost una tumultuoasă, de aceea și sfâr­șitul vieții pământești a fost lin, fără durere și trăind conștient până ce și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu, în ziua de 12 februarie 2013.