„Poezia? Adevărul în care suferinţa devine cânt”

Cartea de vizită a poetei Paula Romanescu impune admirație și respect oricui studiază cu atenție literatura română contemporană. Este membră a Uniunii Scriitorilor din țara noastră, traducătoare în limba franceză a mai multor poeți români de seamă, distinsă cu Meritul Cultural în grad de Cavaler al Academiei Europene de Științe, Litere și Arte. „Fiecare carte este un mesaj al vremii noastre către timpul de mâine”, afirma într-un interviu scriitoarea. La fel, și discuția purtată cu domnia sa ne amintește despre ceea ce trebuie să transmitem urmașilor, identitatea de credință și neam într-o lume care se reinventează la nesfârșit.

Doamnă profesoară Paula Romanescu, sunteţi una dintre poetele cu operă impresionantă. Poet te naşti sau devii? Cât e har, cât e muncă în a scrie poezie?

Ca români, coborâtori din genialul poet anonim care a creat Mioriţa, acel cânt de viaţă cu moarte însemnată din cuvânt românesc împletit cu firul ierbii şi smălţuit cu stele, şi raze de lună, şi sori, ca mai apoi, tot el să zidească „mânăstire’naltă cum n-a mai fost altă”, s-ar spune că poet te naşti.

Ce este copilul, de nu acel „le dernier poète du monde, qui s’entête à vouloir devenir grand” („Ultimul poet din lume, care se încăpăţânează să vrea s-ajungă mare”), cum o spune un poet-compozitor şi interpret de excepţie, pe numele său Jacques Brel (1929-1978)!

Ce este firava făptură abia ivită în lumină, de nu sâmbure cu miez bun universului şi înveliş firav, şi adăpost, şi rost nimicului!… Altfel, de unde distihul acela care mi-a fost dictat într-o zi (din care ceruri, de care glas?): „- Eram copil, o, Doamne, sub cerul Tău înaltul. / - La fel şi-a­cum, doar învelişul altul”.

Şi totuşi, poet devii din chiar neostoita nevoie a raţiunii de a cunoaşte. Dar cum şi „ inima are raţiuni de care raţiunea n-are ştire”, singurul mod de a le împăca pe-aceste două mari necunoscute rămâne armonia din cuvânt. Cuvântul ne-a fost lăsat în dar de Cel care este deopotrivă Lumină, Adevăr şi Viaţă. Cum folosim acest dar ţine de fărâma de dumnezeire din noi spre a-l preschimba în har. Fără de muncă însă, în poezie vom „înşira (doar) cuvinte goale ce din coadă au să sune”…

În regatul poeziei se intră cu sfială, cu sufletul în palmă, gata de a se deschide în lumina cuvântului cântător. Este hotărâtor rolul adultului - părinte, bunic, învăţător - de a-l familiariza pe copil cu poveştile (prima formă poetică a limbajului), cu versul istorisitor de frânturi de poveste menite să dea neînţelesului culoare, zâmbetului căldură, lacrimii formă şi tăcerii tainic înţeles. Apoi lecturile fiecăruia vor contribui la rândul lor la alcătuirea bogăţiei spirituale de care nimeni, niciodată nu ne poate jefui decât îmbogăţind la rându-i zestrea de comori a timpului pe care-l traversăm în viaţa niciodată muritoare în care omul doar învaţă de la frunză cum (când) trebuie să cadă.

Abia după ce vei fi trecut prin „nebănuitele trepte” ale marii poezii din graiul tău, din alte graiuri, poţi să-ţi deschizi cărare către propriul cânt. Altfel nu vom face decât să sporim prin vorbărie neînţelesul. Poezia este (trebuie să fie!) ecou fără de sfârşit la marele cântec al lumii, ecou care să se răsfrângă în sufletul celor care o vor descoperi la rândul lor, cu o lumină nouă.

De ce ai nevoie pentru a scrie poezie? De cunoaştere şi de iubire. De răbdare, de şlefuire a cuvântului aşa cum un Brâncuşi a făcut să se oglindească universul cel văzut în luciul păsării măiestre şi, cel nevăzut, în oglin­da-suflet care-şi aminteşte de „glasul de nisip” din care şi-a luat cândva alcătuire.

Desigur, de poezia bună vorbesc. Cea ne-bună s-ar împăuna zadarnic cu numele de poezie. Iar despre ea, de ce am pierde vremea să ne ocupăm?

Cât despre „opera impresionantă” pe care mi-o atribuiţi dintru început, este din partea dumneavoastră o generoasă şi elegantă figură de stil la care îmi îngădui să adaug precizarea că sunt încă pe drumul „spre”, şi nicidecum la capăt, sperând ca timpul să aibă răbdare şi cu mine…

Se spune că poeţii şi sfinţii sunt cel mai aproape de Dumnezeu. De ce credeţi că primii sunt puşi alături de această categorie spre care toţi tânjim, dar atât de greu accesibilă, sfinţii?

Poeţii şi sfinţii sunt singurii care înţeleg taina închisă în cuvânt şi, prin cuvânt, dau neînţelesului contur de lumină în care umbra îşi află alcătuire. Pe poeţi îi înţeleg uşor. Cu sfinţii însă, am încă destulă nevoie de a căuta răspunsuri la întrebări pe care nu le-am pus…

Dacă tânjesc să devin sfântă, nu ştiu. O, de-aş ajunge măcar om întreg în lumea asta ca o pajişte de fiare, în care mă simt uneori încolţită de dileme, de neiubire, de nesiguranţă, lume căreia îi sunt deopotrivă chip şi răsfrângere când zâmbetul e tremur şi lacrima-i pe-aproape.

Cum credeţi că ar arăta o lume de sfinţi după ce omul izgonit din rai se va fi înstăpânit (cum crede el!) pe pământul din care a fost creat? Am rămas odată uluită în faţa unui lan de floarea-soarelui şi am îngânat: „Atâtea aureole, Doamne, şi sfinţi - nicăieri!” Sau poate ochii mei nu prea ştiau să vadă… Se ştie doar (tot un poet a spus-o sub formă de poveste, şi i-a dat numele «Micul Prinţ», de care fiece trecător prin şcoală ar cam trebui să fi aflat) că „nu vedem cu adevărat decât cu sufletul; esenţialul rămâne invizibil ochilor”.

Dar câţi oameni-sfinţi nu vor fi fost (şi sunt!) pe lângă noi, neştiuţi, nevăzuţi, fiinţe de azur şi lut, crucificaţi de mii de ori pe crucea care li se va fi fost lăsat s-o poarte, încovoiaţi sub greul întrebării: „Mai este, Doamne, pân’ la cer? Mai este?”

Mi se pare sau chiar recunosc începutul unei poezii din antologia bilingvă „Unde sunt cei care nu mai sunt?” / „Où sont-ils ceux qui n’existent plus” - poezie întemniţată dintr-un timp sinonim cu ura omului faţă de om, antologie în care aţi inclus 89 de poeţi şi la care aţi lucrat, cum mărturiseaţi într-o emisiune televizată din vara acestui an - 2016 -, nu mai puţin de 17 ani? Vorbiţi despre lumea pe care aţi descoperit-o când aţi pornit acest demers şi despre bogăţia ei spirituală.

Cu ce să încep? Da, aţi recunoscut bine versul acesta tulburător. Este de Demostene Andronescu şi cu el începe poemul „Îndoiala”, dedicat fratelui de suferinţă Vasile Voiculescu - seraficul „poet al îngerilor”.

Că am lucrat la această antologie nişte ani, lucrul are prea puţină importanţă. Trecătorii prin temniţele comuniste au suferit acolo cu mult mai mulţi ani, unii mutându-se la cer de pe pământul unde nu li se lăsase nici măcar loc de mormânt.

Că am ales doar 89 dintre ei ţine de intenţia de a aminti anul ’89 al iernii învrăjbirii noastre, de la care ne-am ales cu regăsirea gustului libertăţii cuvântului (între alte libertăţi şi libertinaje).

Când am descoperit acest univers al unei de nedescris suferinţe a neamului nostru, primul sentiment a fost de năucire, de neputinţă de a înţelege că acel lucru chiar fusese posibil. Apoi de infinită revoltă. Mi se părea prea neînsemnată şi aceasta. Trebuia să fac mai mult! Trebuia să fac să se ştie la noi şi în lumea toată despre aceste cumplite grozăvii. România devenise în 1993 ţară francofonă cu drepturi depline. Francofilă era România de veacuri, de când cu domnii fanarioţi vag ştiutori de carte, dar foarte pricepuţi în agoniseli de aur şi arginţi cu sunet ademenitor, care îşi angajau secretari din ţara lui Voltaire.

Profesoară de franceză fiind, la rugămintea regretatului Constantin Aurel Dragodan, am început prin a traduce unele dintre poeziile nou descoperite de mine, reunite de acesta în nişte culegeri umile editorial, dar extrem de bogate în conţinut. Încet-încet, cumplita „Siberie a urii” s-a preschimbat prin „poezia în cătuşe” într-un unic şi înalt cânt de iubire-credinţă-sperare din chiar disperarea şi gemetele celor condamnaţi la a nu mai fi, batjocoriţi de călăii care purtau fraudulos chip de om şi grai articulat, străin de limba dorului.

Am trecut astfel (doar tălmăcindu-le poezia) prin infernul acela de teroare şi oroare, infern pe care ei - martirizaţii noştri vinovaţi fără vină, l-au preschimbat în catedrale-academii în care şi-au zidit trupurile spre a lăsa sufletului întreaga lumină întru înălţare. Ei sunt cohortele noastre de sfinţi de după cel de-al Doilea Război Mondial, care vor fi fost atât de aproape de Dumnezeu încât chiar Iisus le-a intrat în celulă.

Câtă splendoare în credinţa lor, câtă iubire în netrăitele lor iubiri, câtă sperare în venirea zilei în care se vor întoarce printre noi „cum apele se torc din nori”!

Şi ziua a venit. Cum să ne prefacem că n-am băgat de seamă, rămânând şi surzi, şi orbi, şi infirmi sufleteşte, ignorându-le mesajul transmis de data aceasta nu doar printr-un cuvânt scrijelit cu unghia pe o cojiţă de săpun, ci printr-un mare şi sfâşietor cânt cum altul nu-i în toată literatura lumii de când e lumea lume!

Cui îi e frică de aceşti mărturisitori şi de ce?

Dintotdeauna călăii au deprins ştiinţa de a poza în victime neînţelese. De aici teama acestora de a fi confruntaţi nu cu vorbele (că la vorbe se întâmplă să fie meşteri), ci cu faptele lor. Iar cum timpul, acest mare mincinos „domn de seamă şi pungaş de soi”, aşterne uitare în mintea prea grăbitelor trestii (ne)gânditoare dintr-un prezent în continuă prefacere, cei care ar trebui să dea seamă de trecutul lor vor să nu li se tulbure auzul cu adevăruri incomode şi astfel ei (tot ei?!) ne fac alte legi şi… „ne vorbesc filosofie”.

Dar poezia ce vină are? Ea nu-i decât adevărul cel de toate nuanţele în care, iată, până şi suferinţa devine cânt. Cine să se teamă de cânt? Chiar fiarele pădurii s-au îmblânzit la cântecul de liră al lui Orfeu. Să fie omul fiară de neîmblânzit?

Necunoaşterea adevărului falsifică până la anulare dreptul nostru de a ne numi oameni. Cât va mai trebui să aşteptăm până când această literatură va fi studiată în manualele şcolare? Cine ar trebui să propună măsura introducerii ei pentru studiu în gimnaziu şi liceu?

Dacă cei care au responsabilitatea educației la noi nu socotesc să găsească firesc a vrea să ne cunoaştem istoria cu bunele şi relele ei, dispunând studierea şi includerea în manualele şcolare şi a acestui florilegiu de poezie a suferinţei neamului nostru, mai lămuritoare decât toate tratatele searbăde şi pline de meandre dialectice - labirinturi în care să te tot pierzi căutându-te, atunci să li se amintească de dreptul nostru de a ne numi oameni şi de a cunoaşte şi rosti răspicat adevărul despre toate câte-au fost.

Iar dacă s-ar întâmpla să nu ştim cum s-o facem, să luăm exemplu de la înţeleptul popor evreu, care, spre a nu îngădui uitării să se înstăpânească peste memoria omenirii, a inclus terifiantul fenomen care a fost Holocaustul ca studiu obligatoriu al istoriei omenirii (şi nu doar în limba lui Solomon!).

Cine ar trebui să propună introducerea acestui corpus literar în manuale, vă întrebaţi? Cum cine?! Dar noi ce alta facem? Este însă obligaţia celor aleşi prin votul nostru să ne reprezinte, să răspundă imperativelor neamului românesc prin acte şi fapte, iar cea a criticilor literari trăitori în chiar timpul pe care-l traversăm, să includă în ale lor istorii capitolul acesta rămas încă pagină nescrisă.

Cu doi ani în urmă aţi reeditat volumul „La Roumanie vue par les Français d’autrefois” (România văzută de francezii de altădată), apărut la Editura Institutului Cultural Român și prezentat la Salon du Livre de la Paris. Cum ne văd străinii, cei de ieri şi mai ales cei de azi?

Cum ne văd străinii, nu mai ştiu. Măcar noi să încercăm să ne vedem cu obiectivitate. De altfel, „lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”. Nici mai buni, nici mai răi decât alţii.

Francezii de ieri, de alaltăieri ne vedeau cu ochi de pasăre cântătoare deprinsă cu temeneaua şi rostirea meşteşugită până se aciuiau în colivia de aur (şi cu uşiţa mereu deschisă) care ne era ţara. Aici găseau de toate şi se bucurau de toate bunurile pe care românii, de a căror ospitalitate se dusese vestea, li le ofereau cu dărnicie.

Dar tot francezii ne-au lăsat cele mai savuroase relatări despre viaţa la curte a celor aruncaţi din voia sorţii din Fanarul lor în scaunul domnesc din Moldova şi Ţara Românească, despre starea drumurilor, despre tradiţiile, obiceiurile şi portul naţional, despre începuturile teatrului românesc, despre poeţii şi scriitorii care au dat strălucire limbii române, despre eroismul cu care au luptat ostașii noştri în Războiul de Independenţă, în Primul Război Mondial.

Dintre ei să-i amintim doar pe Jules Michelet, Edgar Quinet, Clémenceau, Napoleon al III-lea, generalul Berthelot (pe al cărui nepot l-am cunoscut la Paris şi mi-a propus să-l ajut să se descurce în vraful de documente de arhivă pe care le deţine ca moştenitor al ilustrului său bunic şi să alcătuim împreună un volum cu referire la România), Paul Morand, Pierre Loti - autorul romanului „Doamna Crizantemă” după care Puccini a compus minunea aceea muzicală „Madama Butterfly”.

Au mai scris trecătorii prin România şi despre frumuseţea munţilor noştri, despre Transilvania, despre Ferdinand Întregitorul şi frumoasa Maria Regina, despre mănăstirile din Moldova cu inegalabila lor sfântă lumină topită în culoare de zugravii ştiuţi şi neştiuţi de sub cerul care se oglindeşte în albastrul de Voroneţ, despre arhitectura care a făcut din Bucureştiul nostru Micul Paris, despre alte câte toate.
Aţi remarcat poate că am asemuit România văzută de francezii de altădată cu o colivie de aur.

Cuvântul „cage” din limba franceză se traduce prin „colivie”/„carceră”.

De la acest cuvânt am început prezentarea cărţilor mele la amintitul Salon du Livre. Mai precis, de la poemul lui Prévert „Pour faire le portrait d’un oiseau” - „Ca să faci portretul unei păsări/ pictează mai întâi o colivie cu o uşă deschisă […] Aşteaptă ca pasărea să vină şi/ dacă prinde să cânte e semn bun […]”. Cam aşa este, simplificând poetic, „La Roumanie vue par les Français d’autrefois”.

Dar România aceea - colivie aurită - a devenit după instaurarea ciumei comuniste carceră. În ea nu mai intrau „păsări cântătoare” să ciugulească hrană; în ea fuseseră puşi sub zăvoare grele fiii cei mai luminaţi ai ţării. Şi, după ani lungi de chinuri şi suferinţe, ei, martirii noştri cu trup de umbră (sau ajunşi umbră!), au înălţat cânt luminii şi credinţei, ba ne-au mai lăsat şi poruncă de iubire: „Să nu ne răzbunaţi!” Ştiau prea bine că ura şi răzbunarea nu fac decât să perpetueze nebunia, şi păcatul, şi crima. Nu ne-au poruncit să şi uităm de ei. Deci, să n-o facem!