Ziarul „Zimbrulu şi Vulturulu” apărea în Moldova la mijlocul secolului al XIX-lea, militând cu pasiune pentru unirea Principatelor Române. Întâmplarea a făcut ca unul dintre exemplare să ajungă cel mai scump ziar din lume, acest fapt datorându-se francării cu opt timbre „Cap de bour” de 5 parale, din a doua emisiune din 1858. Prima dată, ziarul „Zimbrulu şi Vulturulu” a fost prezentat în 1969, la o expoziţie mondială organizată. Ulterior, ziarul a intrat în posesia unui elveţian, de la care a fost achiziţionat, la începutul anului 2007, cu suma de 830.000 de euro, în urma unei licitaţii, de Joseph Hackmey, un cunoscut colecţionar israelian, care locuieşte la Londra. În acest an, se împlinesc 150 de ani de la prima emisiune a mărcii „Cap de bour”, primul timbru emis în Ţările Române, la 18 ani după apariţia primului timbru din lume, „Penny Black”, în Marea Britanie.
Despre povestea de acum 150 de ani a ziarului şi a timbrului am aflat mai multe amănunte de la Dan Jumară, directorul Muzeului Literaturii Române din Iaşi.
Ce fel de ziar este „cel mai scump ziar din lume”?
„Zimbrul şi Vulturul” este un titlu de gazetă foarte bine cunoscut, mai ales de cei care au studiat istoria presei româneşti sau istoria literaturii române. La vremea respectivă, multe bucăţi literare apăreau în gazete, puţine la număr. Avem privilegiul de a citi rândurile lui A.V. Urechia, binecunoscutul creator de biblioteci, al cărui nume îl poartă Biblioteca publică din Galaţi. Acesta nota într-un jurnal al său, în 1859, că „împreună cu amicul meu Iancu Codrescu, am redactat, mai mult timp ziarul unionist liberal «Zimbrul şi Vulturul», care avea în programul său cele patru puncte proclamate de Divanul ad-hoc. Apoi, am contopit acest jurnal cu «Steaua Dunării», la care lucrau Kogălniceanu şi Mălinescu. Nemuritoare va fi în istoria presei române lupta dusă de aceste jurnale pentru triumful cauzei naţionale”. De fapt, în cele câteva fraze este concretizată, sintetizată, întreaga istorie a acestei gazete.
Care au fost începuturile?
Mai întâi a apărut la Iaşi, la 3 iulie 1850, un bi-săptămânal, o gazetă politică şi literară, după cum era moda vremii, intitulată „Zimbrul”, o tribună literară şi unionistă. Gazeta a purtat această denumire simplă, doar „Zimbrul” între 3 iulie 1850 şi 21 februarie 1852, după care şi-a încetat apariţia timp de aproape trei ani, iar la începutul lui 1855 a reapărut din nou până în 10 septembrie 1856. Apoi, iarăşi până în noiembrie 1858, şi-a încetat apariţia şi a reapărut la 1 noiembrie 1858 cu titlul „Zimbrul şi Vulturul”. Chiar din simpla denumire a gazetei ne dăm seama care era orientarea sa. „Zimbrul” era stema Moldovei, iar „Vulturul” reprezenta stema Ţării Româneşti.
Alăturarea acestor două steme era foarte clară în titlul gazetei, fiind evident faptul că se făcea propagandă pentru unirea Principatelor Române, unire dorită de toţi cei care la 1848 făcuseră Revoluţia din ţările române, unire care era un deziderat bine cunoscut al intelectualităţii progresiste. Aceste două reprezentări, Zimbrul şi Vulturul, au fost şi imortalizate pe monede, ori pe timbre.
Promovarea valorilor naţionale şi a unităţii spirituale
Cine scria în această gazetă?
Pe la 1859, Mihail Kogălniceanu care, la rândul său redacta şi distribuia o gazetă intitulată „Steua Dunării”, s-a gândit să fuzioneze revista sa cu „Zimbrul şi Vulturul” şi cel mai simplu a făcut-o sub denumirea de „Steaua Dunării Zimbrul şi Vulturul”, gazetă care a continuat să mai apară câţiva ani fiind condusă de nume de notorietate din cultura română. În gazetă scriau Al. Fotino, Teodor Codrescu, Dimitrie Gusti, V. A. Urechia, Grigore Mălinescu, scriau mai toţi intelectualii progresişti ai timpului şi, evident, sub diverse forme, se făcea propagandă unionistă.
Această propagandă nu însemna neapărat „Hai să dăm mână cu mână cei cu inima română”, aşa cum avea să apară în imnul unirii lui Vasile Alecsandri în 1859, dar se făcea propagandă şi într-un fel mai subtil, şi anume, promovând în cele două principate literatura şi valorile culturii naţionale, pentru a se vedea că se constituie, de o parte şi de alta a Milcovului, o singură naţiune.
Se subliniau foarte mult rădăcinile comune şi unitatea spirituală pentru a se pune fundamentele unităţii politice. Aceasta de fapt a fost o permanenţă a istoriei noastre, înainte de 1859 cât şi după aceea, până în 1918 şi chiar după 1918, când guvernele care s-au succedat la conducerea României au avut ca principal obiectiv consolidarea unităţii spirituale, a unităţii culturale a neamului.
În fiecare număr al acestei gazete erau publicate câte un comentariu politic, o trecere în revistă a principalelor evenimente din străinătate, dar nu lipseau nici cronicile dramatice, pentru că spectacolele de teatru erau foarte la modă în vremea aceea. Se publicau versuri şi proză ale scriitorilor la modă sau traduceri ale scriitorilor mai ales de limbă franceză. Printre cei care au colaborat la această gazetă erau Matei Millo, Vasile Alecsandri, Hasdeu, Russo şi mulţi alţi, mai toţi intelectualii care trăiau în epocă şi care în zilele noastre pot fi găsiţi cu uşurinţă în dicţionarele de istoria literaturii române sau în istoriile literaturii române.
Kogălniceanu vedea ziaristica în slujba ridicării poporului
Avea răsunet în societate o astfel de gazetă? Mediile culturale erau atente la ce se scria aici?
Da, cu siguranţă. Faptul că Mihail Kogălniceanu a fost mult timp implicat în redactarea acestei forme „finale” a gazetei „Steaua Dunării Zimbrul şi Vulturul”, continuându-l pe V.A.Urechia, este o modalitate de materializare a ideilor de progres şi civilizaţie pe care le propaga Kogălniceanu. El a încercat, după cum se ştie, să democratizeze viaţa publică din România. Kogălniceanu vedea ziaristica în slujba ridicării poporului. „Învăţăturile ce ar aduce într-o stare mai bună şi înflorită”, aşa cum susţinea încă din 1840, „trebuie să fie îndeletnicirea cea mai de căpetenie a scriitorilor”. Prin scriitor, el nu se referea neapărat la omul care crea opere de ficţiune literară ci la cei care se îndeletniceau cu scrisul. Kogălniceanu a arătat, de altfel, totdeauna o preţuire deosebită faţă de publicaţiile cu caracter general, cu scopul de a informa oamenii despre mersul vieţii din lume, mersul civilizaţiei, încotro se îndreaptă omenirea, ce progrese s-au făcut. El era adeptul teoriei care susţinea că viaţa istorică, morală şi naţională a popoarelor este consecinţa stării lor economice. Este un concept modern, care era promovat la 1840 de Kogălniceanu.
Mihail Kogălniceanu s-a dovedit a fi un vizionar sau, oricum, un adept al principiilor iluminismului, un adept al ridicării stării materiale a oamenilor prin cultură. El avea convingerea că cu cât ştie omul din popor mai mult, cu atât va năzui spre mai mult şi atunci, automat, îşi va înbunătăţi şi starea economică, precum şi starea morală.
Un rol important în ziarul „Zimbrul şi Vulturul” îl aveau cronicile din străinătate.
Da, oamenii au avut întotdeauna nevoie de modele. Pentru că în Anglia, în Franţa, se înregistrau atât progrese în domeniul tehnic, cât şi progrese din punctul general al societăţii, în sensul că oamenii aveau un nivel de trai mai ridicat, evident că experienţele celor din ţările occidentale erau privite ca nişte exemple bune de urmat. Kogălniceanu spunea că „ţelul politic al «Stelei Dunării»”, gazeta pe care o făcuse el, „este de a reţine pre publicul român într-o lămurită cunoştinţă comună despre întâmplările cele mai importante ale zilei, dar şi cu spiritul şi cu tendinţele marilor luptători”, era vorba aici de luptătorii pentru libertate, să nu uităm că ne aflăm în plină epocă a cărvunarilor, carbonarilor, a garibaldiştilor, a Revoluţiei de la 1848 în întreaga Europă. Publicaţia lui Kogălniceanu nu era menită să susţină doar interese momentane, ci interese permanente ale naţiei din care făcea parte.
Acest ţel se mai regăseşte în presa de azi?
Nu aş putea să spun că sunt cel mai potrivit pentru a face astfel de caracterizări, dar, la prima vedere, deschizând cam oricare dintre publicaţiile cotidiene din ziua de astăzi, nu putem spune că ar abunda în „cunoştinţi folositoare”, cum existau pe vremea aceea. Acum s-a deplasat interesul spre altceva, către senzaţional, către evenimentul excepţional, şi mai ales către cei care mai mult sau mai puţin efemer sunt într-o anumită postură, ori de lideri politici, ori de lideri de opinie.
Era mult mai simplu ca la vremea respectivă presa să îşi impună un rol educativ, aşa cum era mult mai simplu ca un intelectual, precum Asachi, să fie un enciclopedist. La vremea aceea, un Asachi, un Kogălniceanu erau enciclopedişti. Gheorghe Asachi a fost şi primul gazetar din Moldova, în 1829, „Albina Românească”, tot el este şi primul care a înfiinţat, în Ţările Române, o gazetă economică - „Foaia sătească a Prinţipatului Moldovei”, care a apărut timp de mai bine de douăzeci de ani şi în care se publicau comunicări oficiale, dar şi îndrumare cu privire la tratarea vitelor, la felul cum se fac culturile mai bogate şi inclusiv sfaturi de medicină populară.
Gazeta era citită chiar şi la biserică
Cam câţi oameni citeau ziarul în acele timpuri?
Este greu de spus, mai ales că numărul de gazete tipărite era cu mult mai mic decât numărul de cititori. Trebuie să ţinem seama că dacă în zilele noastre o gazetă se tipăreşte în câteva zeci de mii de exemplare, la vremea aceea populaţia unui întreg oraş, cum era Iaşul, nu atingea un asemenea număr. Presupun că era vorba de câteva sute de exemplare tipărite, care erau citite de câteva mii de oameni. În primul rând că nici numărul de cititori de carte nu era foarte ridicat, dar erau unele publicaţii care erau citite în public, chiar şi la biserică, uneori, atunci când erau subiecte importante pentru oamenii respectivi din parohie.
Ziarul avea abonaţi?
De regulă, la vremea respectivă, se abonau oamenii la gazetă pentru că nu prea era obiceiul vânzării la chioşcuri, care de fapt nici nu existau.
Din redacţie, curierii luau câte o geantă de ziare şi se duceau să le distribuie pe la domiciliile oamenilor şi, uneori, unde erau stabilimente, cum li se spunea pe vremea aceea, restaurante, cofetării, gări, locuri unde oamenii mai bine situaţi erau de presupus a fi găsiţi într-un număr mai mare.
Gazeta ajungea cam în toate târgurile, pentru că nu se poate vorbi la vremea respectivă de oraşe. Erau târguri în cele 12 ţinuturi ale Moldovei. Gazeta ajungea şi în târgurile Valahiei, în pofida faptului că pe vremea aceea nu erau sisteme moderne de transmitere a informaţiilor. Se ajungea foarte bine în locuri îndepărtate cu caii de poştă. La noi nu se spunea diligenţă, ci trăsură de poştă, nişte trăsuri uşoare cu cai care nu erau de rasă, ci obişnuiţi, micuţi, dar foarte rezistenţi. Erau staţii de poştă unde erau schimbaţi caii obosiţi care abia mai suflau şi care erau lăsaţi să pască, iar în schimb erau luaţi caii odihniţi, fapt care se întâmpla la fiecare poştă. Era un sistem foarte bine pus la punct, se făceau etape care erau calculate pe distanţe mari, de la Iaşi la Bucureşti, de exemplu, fiind asiguraţi mereu caii de schimb.
Mai erau şi jafuri, dar nu chiar aşa cum se văd în filmele americane, pentru că interesele erau mai mici, iar pe de altă parte, boierii noştri erau mai conservatori şi mai orientali, în sensul că ei nu se deplasau cu trăsura de poştă, plecau ei frumos cu rădvanul şi aveau şi o gardă de arvăniţi.
„Căpăţâni de boi”
Cum a fost reprezentat un animal aproape mitologic, dispărut din Moldova?
Datorită acestei gazete „Zimbrul şi Vulturul”, dar şi datorită primelor gazete româneşti, noi românii putem figura cu un întreg poştal, un plic cu timbre ştampilate. România are cel mai scump ziar din lume, un exemplar din „Zimbrul şi Vulturul”, care are nu mai puţin de opt mărci, opt timbre, în valoare de zece parale. Cele mai celebre timbre româneşti, „Capul de bour”, sunt prezentate în cataloagele mai vechi şi sub denumirea de „Căpăţâni de boi”, deoarece graficianul care a desenat la început zimbrul nu prea mai avea ocazia să vadă în realitate un zimbru din acela păros, care de altfel este absolut identic la înfăţişare cu celebrii bizoni din Statele Unite.
În prezent, la rezervaţia de la Haţeg, precum şi cea de la Vânătorii Neamţului, avem câteva familii de zimbri. Dar la vremea respectivă, graficianul nu avea în faţă un model, a folosit ceva asemănător, bourul, care de fapt este un bou sălbatic şi se pare că ultimul dintre aceştia a dispărut pe la 1880. Timbrele „Cap de bour” au fost emise la Iaşi, primele au apărut pe la 1858, iar după aceea au continuat să apară în vremea lui Cuza, alături de zimbru fiind alăturată şi acvila valahă.
Pe la 1857 se discuta introducerea în Moldova a unor timbre „Cap de bour”, iar acum, în 2008 se împlinesc 150 de ani de la emiterea primelor mărci poştale româneşti. Este interesant că primul timbru a apărut la 1840, în Marea Britanie, se numea „Penny Black”, la o distanţă de doar 18 ani înainte de apariţia timbrului în Moldova. Astfel că în Ţările Române, la 15 iulie 1858, a apărut prima emisiune de mărci poştale româneşti. Timbrul este o reprezentare a stemei Moldovei, fiind emise patru valori, respectiv 27 de parale, 54 de parale, 81 de parale şi 108 parale.
▲ Valoarea exemplarului gazetei este dată de cele opt mărci poştale
„Cap de bour” de 5 parale, din a doua emisiune din 1858. Ziarul a fost primul dintr-un pachet expediat la Galaţi, în luna mai. Pe acest ziar s-au aplicat opt timbre din a doua emisiune „Cap de bour”, cu legenda „PORTO GAZETEI”, pe hârtie azurată, obliterate cu ştampila rotundă IASSY MOLDOVA. Este cea mai valoroasă francatură compusă, deoarece este formată din cinci mărci în ştaif, plus o pereche şi un exemplar izolat. Era o marcă specială, destinată exclusiv achitării expedierii unui ziar prin poştă.
▲ „Cap de bour”, 150 de ani de la apariţie
În România, primele mărci poştale au apărut în 1858. Mărcile „Cap de Bour” au fost primele mărci poştale gumate din sud-estul Europei. De altfel, primul timbru a fost emis în Marea Britanie în 1840, purtând denumirea de „Penny Black”. La gumare a fost utilizata „gummi arabicum”, aplicată manual.
În Grecia, primele mărci poştale au apărut abia în anul 1861, iar în Turcia în 1863, în Serbia în 1866 şi în Bulgaria în 1879. Prima marcă „Cap de Bour” a fost tipărită la 15 iulie 1858 şi a intrat în circulaţie la 22 iulie 1858 la biroul poştal din Iaşi şi la 8 august 1858 la celelalte birouri poştale moldovene, iar la 31 octombrie 1858 a fost retrasă. Emisiunea a fost tipărită la Iaşi, la tipografia „Atelia Timbrului”, de pe actualul bulevard „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, în timpul caimacamiei lui Nicolae Vogoride.
Marca poştală a constituit, în Moldova, o mare revoluţie în sistemul poştal, dar şi un gest simbolic de nesupunere politică împotriva suzeranităţii otomane. Turcii nu agreau, în Ţările Române, niciun fel de autonomie instituţională sau economică: moneda proprie, însemne, drapel etc.
Timbrul a fost creat după model austriac şi au fost folosite matriţe de oţel pentru tipărirea sa. Marca poştală a constituit o mare revoluţie în sistemul de comunicare organizat, poştal, dar şi o mişcare politică împotriva suzeranităţii otomane, care nu agrea, în Ţările Române, nici un fel de autonomie instituţională sau economică, cum ar fi moneda proprie, însemnele sau drapelul. Timbrul reproducea într-un cerc capul de bour, semn heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în cinci colţuri, legenda „porto scrisori” scrisă cu litere chirilice şi valoarea nominală a timbrului, amplasată în interiorul buclei de formă eliptică a goarnei poştale.
Cercul avea dimensiunile de 19,5 mm la valorile de 27 şi 54 de parale, 19,75 mm la valoarea de 81 parale şi 20,25 mm la valoarea de 108 parale. Prima serie de mărci poştale din spaţiul românesc era formată din patru valori: 27, 54, 81 şi 108 parale. Tirajul a fost mic: 6.000 la 27 de parale bucata, 10.000 la 54 de parale, 2.000 la 81 de parale si 6.000 la 108 parale.
Odată cu introducerea a tarifului poştal unic, a fost întreruptă circulaţia acestei prime serii de timbre şi la 1 noiembrie 1858 a fost pusă în circulaţie emisiunea a doua „Cap de bour” cu trei valori: 5 parale, 40 de parale şi 80 de parale.
Timbrul reproducea semnul heraldic de pe stema Principatului Moldovei, o goarnă poştală, o stea în şase colţuri în loc de cinci, legenda «PORTO GAZETEI» sau «PORTO SCRISOREI», iar valoarea nominală a timbrului era scrisă cu latine, alfabetul chirilic folosindu-se numai la scrierea cuvântului „PAR”. Forma rotundă a mărcilor poştale a fost înlocuită cu un dreptunghi uşor rotunjit la colţuri, cu lăţimea mai mică decât înălţimea. Imprimarea timbrelor s-a făcut tot la Atelia Timbrului din Iaşi.
Cea de-a doua emisiune a fost retrasă la 1 mai 1862, ultima dată de circulaţie cunoscută fiind 3 mai 1862 la oficiul poştal din Botoşani.
Marca poştală cu legenda «PORTO GAZETEI» era destinată francării expedierii prin poştă a ziarelor şi imprimatelor. Cu această marcă s-a realizat cea mai celebră francatură compusă, formată din cinci mărci în ştaif plus o pereche şi un exemplar izolat care au fost aplicate pe un număr din ziarul ieşean „Zimbrulu şi Vulturulu”. Gazeta este cotată printre cele mai importante rarităţi ale filateliei mondiale. Mărcile poştale „Cap de bour” au fost nedantelate şi au avut putere de circulaţie numai în Moldova. A doua emisiune a totalizat 10.001 timbre. În lume sunt monitorizate 750 de exemplare din prima emisiune dintre care aproape 50 se mai află în ţară. Cel mai scump s-a vândut la o licitaţie, cu 135.000 de franci elveţieni.
În 2008 se împlinesc 150 de ani de la emiterea primei marci poştale româneşti, celebrul „Cap de bour”. Cu aceasta ocazie, România va organiza prima Expoziţie Filatelică Mondială, sub denumirea EFIRO 2008. Pentru a promova acest eveniment filatelic major, Romfilatelia şi Compania Naţionala Poşta Română introduc în circulaţie emisiunea filatelică, Expoziţia Mondiala Filatelica EFIRO 2008.
