Prin spovedanie înviem din moartea păcatului

Când ne spovedim curat, sincer şi cu toată credinţa, înviem din moartea păcatului la o viaţă cu Hristos Domnul, pentru că El se coboară în iadul sufletului nostru şi înviază cu noi. Prin dulcea sfătuire şi ascultare cu părintele duhovnic la scaunul spovedaniei, creştinul îşi spală sufletul şi trupul de păcate, învrednicindu-se să primească Sfânta Împărtăşanie. Despre acestea aflăm mai multe din interviul pe care ni l-a acordat pr. dr. Atanasie-Tănăsache Costea, parohul Bisericii „Sfântul Ilie“ - Grant din Bucureşti.

 

 

Sfânta Taină a Spovedaniei este pentru creştinul ortodox Taina Învierii. După Învierea Sa din morţi, Mântuitorul nostru Iisus Hristos S-a arătat Sfinţilor Apostoli şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (Ioan 20, 22-23). Prin aceste cuvinte a fost instituită Sfânta Taină a Spovedaniei. Atunci când ne spovedim curat, sincer şi cu toată credinţa, noi înviem din moartea păcatului la o viaţă cu Hristos Domnul. În timpul Sfintei Spovedanii, Mântuitorul Iisus Hristos se coboară în iadul sufletului nostru şi înviază cu noi. Sfânta Taină a Spovedaniei este importantă, eficientă şi necesară pentru viaţa noastră de aici, dar mai ales pentru viaţa cea veşnică. Prin Sfântul Botez noi primim iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor săvârşite până la botez. Dar aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc“ (Rom. 7, 19), noi săvârşim mereu alte păcate şi nelegiuiri pe care trebuie să le spovedim şi pentru care trebuie să ne pocăim. „Pocăiţi-vă că s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu, Împărăţia cerurilor!“ au fost primele cuvinte ale Sfântului Ioan Botezătorul, dar şi ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Prin urmare, pocăinţa este strict necesară pentru a dobândi viaţa cea veşnică. La Sfântul Botez ni se deschide uşa spre viaţa cea veşnică, iar Sfânta Spovedanie şi pocăinţa permanentă ne ajută să dobândim viaţa cea veşnică. La Sfântul Botez noi am fost însămânţaţi în Împărăţia lui Dumnezeu, rămâne ca noi să creştem prin Sfintele Taine, mai ales prin Sfânta Spovedanie, în Biserica-mamă, în comuniune şi comunitate cu toţi fraţii noştri.

 

 

Există unele îndrumare pentru Taina Sfintei Spovedanii pe care ar fi bine să le cercetăm. Dar să nu uităm că de foarte multe ori intrăm în unele lucruri mărunte şi le evităm, voit sau inconştient, pe cele grele, mari şi foarte periculoase. Trebuie să ne cercetăm sincer conştiinţa noastră, să ne îndrăgostim de Hristos Domnul, şi atunci este imposibil să nu ne spună conştiinţa noastră ce am greşit faţă de Cel iubit. Iubirea nu se trădează niciodată. Să nu uităm niciodată că Hristos Domnul este permanent prezent la Sfânta Spovedanie. Să nu schimbăm duhovnicul, pentru că Îl trădăm pe Însuşi Hristos Domnul. Ai dreptul să te mai sfătuieşti şi cu alţi învăţători, dar părinte duhovnic ai unul singur. Spune Sfântul Apostol Pavel că „avem mulţi învăţători, dar un singur părinte“. Nu trebuie să-ţi fie ruşine să spovedeşti păcatele, aşa cum nu ţi-a fost ruşine nici să le faci.

 

 

Pocăinţa şi părerea de rău sunt începutul mântuirii noastre, sunt uşa de intrare în Împărăţia lui Dumnezeu. Pocăinţa este cea mai puternică, este virtutea cea mai mare, este smerenia, mama tuturor sfintelor fapte bune. Ea trebuie să fie permanentă. Doar puţin dacă te-ai mândrit, ai şi pierdut dulceaţa pocăinţei, pentru că ai pierdut smerenia. Sectarii care se bat cu pumnul în piept că sunt pocăiţi mai bine ar zice că sunt foarte mândri, trufaşi şi plini de ei, nu de credinţă, nădejde şi dragoste creştină. Noi, creştinii ortodocşi, recunoaştem că suntem păcătoşi, ne luptăm cu ispitele, păcatele şi fărădelegile noastre şi căutăm să ne pocăim permanent. Niciodată nu suntem suficient de pocăiţi, să avem mereu părere de rău pentru păcatele noastre, dar să nu cădem în deznădejde, în depresie sau altele de felul acestora, pentru că pierdem totul. Permanent trebuie să fim în iad pentru păcatele noastre şi, totodată, permanent trebuie să fim înviaţi prin dulcea sfătuire şi ascultare cu părintele duhovnic.

 

 

Este foarte important, el începe o viaţă nouă şi numai dacă se hotărăşte să se spovedească, iar dacă începe să o şi facă deja, devine un membru al Împărăţiei lui Dumnezeu. Biserica creştină Ortodoxă lucrează cu veşnicia, cu nemurirea, cu îndumnezeirea. Prin urmare, toţi cei care sunt membrii ei (botezaţi şi unşi cu Sfântul şi Marele Mir) dobândesc prin Sfânta Taină a Spovedaniei (Pocăinţa şi smerenia permanentă) şi apoi prin Sfânta Împărtăşanie nu numai o viaţă nouă, ci şi viaţa cea veşnică, nemurirea şi îndumnezeirea. Acesta este un om împlinit: care se spovedeşte, se pocăieşte şi se împărtăşeşte.

 

 

În sfânta biserică, lângă icoana Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că El este Cel care iartă păcatele spovedite prin preotul duhovnic. Este foarte expresivă imaginea din molitfelnic, de la Sfânta Taină a Spovedaniei. Aici preotul duhovnic este îmbrăcat în veşminte, penitentul stă în genunchi, iar Mântuitorul Iisus Hristos prin icoană este prezent şi El iartă şi dezleagă păcatele spovedite, prin gura duhovnicului.

 

 

Dezlegarea (iertarea) păcatelor care se primeşte la Sfânta Taină a Spovedaniei este dată de preotul duhovnic în numele Mântuitorului Iisus Hristos. Toate Sfintele Taine le oficiază Hristos Domnul prin iconomii Lui, care sunt episcopii şi preoţii. Este elocventă şi plină de explicaţii formula folosită de preotul duhovnic: „Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu Harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (N), şi să-ţi lase ţie toate păcatele. Şi eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!“

 

 

Sunt anumite păcate care-i opresc pe creştini de la Sfânta Împărtăşanie. Nu preotul duhovnic opreşte, nu Dumnezeu opreşte. „Dumnezeu este Iubirea“, deci nu El opreşte, ci mândria, trufia şi toate păcatele cele grele, mari şi strigătoare la cer opresc de la Sfânta Împărtăşanie. Sunt creştini foarte conştienţi şi cer canon şi oprire de la Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Mântuitorului Iisus Hristos, pentru ca să nu le fie spre osândă. Pentru aceste opriri sunt anumite canoane, după greutatea păcatelor săvârşite. Pentru ca perioada să fie mai scurtă decât cea recomandată de sfintele canoane ale Sfinţilor Părinţi, şi mai ales ale sinoadelor ecumenice, se recomandă ca Sfânta Spovedanie să fie săvârşită cât mai des. Totodată, se cere o dulce sfătuire între credinciosul penitent şi duhovnicul său, urmată de ascultare. Sfătuirea şi ascultarea stau la baza spiritualităţii creştin-ortodoxe. Astăzi lumea secularizată vrea să înlocuiască sfătuirea cu consilierea, ceea ce nu este normal şi nici creştin-ortodox. În timpul opririi de la Sfânta Împărtăşanie, creştinul penitent ia de fiecare dată, după ce s-a spovedit, Agheasma cea Mare de la Bobotează, pentru a-şi spăla sufletul şi trupul de păcatele săvârşite şi apoi să se învrednicească de Sfânta Împărtăşanie. Precum o cămaşă după ce ai purtat-o mult timp fără să o speli sau ai murdărit-o cu ceva şi trebuie spălată de mai multe ori, ca să-şi redobândească albul imaculat de la început, tot aşa, atât sufletul, cât şi trupul trebuie spălate mai des pentru a putea căpăta curăţia feciorelnică, pentru a-L primi pe Mirele Hristos.

 

 

Canonul dat la scaunul Sfintei Spovedanii are rolul de medicament pentru penitent. Canonul ajută penitentul creştin să se pocăiască şi să se mântuiască. Postul; rugăciunea; milosteniile; ascultarea de părinţii şi dascălii noştri, dar mai ales de duhovnicul nostru; castitatea şi păstrarea patului neîntinat în căsniciile noastre; împăcarea cu cei consideraţi vrăjmaşi; închinăciunile; mătăniile; participarea la sfintele slujbe; pelerinajele la mormintele sfinţilor, ale moşilor şi strămoşilor noştri, ale bunilor şi străbunilor noştri, ale părinţilor şi fraţilor noştri şi toate celelalte sfinte fapte bune sunt canoane pentru noi, creştinii, care vrem să ne pocăim permanent. Canonul te păstrează mereu viu şi te ajută să ai o permanentă priveghere, isihie şi trezvie a sufletului şi trupului. Sfântul Părinte Serafim de Sarov spunea: „Bucuria sufletului meu, ceea ce tu crezi că te face viu şi te păstrează viu, aceea să faci mereu. Dacă printr-o anumită faptă bună te simţi eliberat, pe aceea s-o faci mereu“. Părintele duhovnic trebuie să se sfătuiască cu penitentul creştin ortodox, să observe ce poate el să facă şi ce poate să-l menţină viu în Hristos Domnul şi acela să-i fie canonul lui. Canonul trebuie făcut din dragoste şi pentru Dragostea şi Iubirea noastră. Cel mai mare şi mai greu canon este oprirea de la Sfânta Împărtăşanie. Sfânta noastră Biserică, prin Sfinţii Părinţi, a rânduit şi zile aliturgice (în care nu se face Sfânta Liturghie şi nu ne putem Împărtăşi cu Trupul şi Sângele lui Hristos Domnul) ca să vedem cât de greu este canonul pentru cei care nu se pot împărtăşi.

 

 

Săvârşitorii Sfintei Taine a Spovedaniei sunt episcopii, şi dintre preoţii ortodocşi, doar cei care au primit hirotesia de a fi părinte duhovnic. Părintele duhovnic, prin succesiunea apostolică, are aceeaşi putere pe care au primit-o Sfinţii Apostoli imediat după Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos din morţi. Binecuvântarea prin punerea mâinilor pe capul nostru de către părintele duhovnic, în timpul Sfintei Spovedanii, este binecuvântarea lăsată de Mântuitorul aceloraşi Sfinţi Apostoli, când se înălţa la cer. Duhul Sfânt care se coboară asupra noastră, prin dezlegarea de la Sfânta Spovedanie, este Acelaşi Duh Sfânt care s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli la Cincizecime. Atunci s-au botezat primii oameni, care au înviat, s-au luminat şi s-au îndumnezeit, prin Pogorârea Sfântului Duh şi prin Sfântul Botez.

 

Primitorii Sfintei Taine a Spovedaniei sunt toţi creştinii ortodocşi botezaţi în numele Sfintei Treimi şi unşi cu Sfântul şi Marele Mir. Adeseori trebuie să ne spovedim şi noi. Un preot duhovnic primeşte păcatele de la Sfânta Spovedanie şi le jertfeşte la Sfânta Liturghie unde ele sunt îngropate la piciorul Sfintei Mese din Sfântul Altar. Se pocăiesc şi se mântuiesc toţi prin preotul duhovnic. Preotul duhovnic, la rândul său, se mântuieşte prin spovedania şi pocăinţa lui personală.

 

 

Trebuie să ne spovedim cât mai des, dar mai ales în cele patru posturi de peste an. Să nu treacă patruzeci de zile şi să nu fii spovedit. Nu trebuie să te împărtăşeşti imediat după ce te-ai spovedit. Este bine ca să te spovedeşti cu o zi sau două mai înainte de Sfânta Împărtăşanie, pentru ca să te pregăteşti mai bine pentru a te uni cu Hristos Domnul şi a te îndumnezei.

 

 

Sfânta Spovedanie se săvârşeşte şi în capela de la spital, în paraclisul din unitatea militară, din penitenciar sau din aeroport. Şi în şcoli se poate săvârşi Sfânta Spovedanie, dar în locuri special amenajate sau chiar paraclise. Numai bolnavii care sunt imobilizaţi la pat se pot spovedi la locul de suferinţă.

 

 

Nici o Sfântă Taină nu este mai denigrată ca Sfânta Taină a Spovedaniei. Te întâlneşti pe stradă cu un tânăr sau altul, puţin stăpânit de duhul lumii secularizate, şi te întreabă: „Părinte, nu vrei să mă spovedeşti sau nu vrei să o spovedeşti pe fata aceasta?“ În cazurile acestea nu trebuie să-i îndepărtăm pe acei credincioşi creştini sau pe cei de alte nuanţe religioase, aici trebuie să apelăm la dulcea sfătuire de care vorbeam mai sus, care este foarte bine-venită.

 

Preotul duhovnic trebuie să aibă grijă să nu denigreze Sfânta Taină a Spovedaniei, pentru că aceasta este taina învierii sufletului. Să nu ne grăbim, să nu dăm canoane prea mari sau prea mici, să-i chemăm pe credincioşi mai des la o dulce sfătuire şi apoi la Sfânta Spovedanie. Noi, ca duhovnici, trebuie să-i ascultăm, să-i sfătuim, să-i catehizăm şi să-i învăţăm să se spovedească.