Biserica nouă a Parohiei „Sfântul Nicolae” din Câmpina, pictată în frescă de către maestrul Grigore Popescu-Muscel, cuprinde într-unul din registrele picturii murale o reprezentare aparte a Sfântului Pafnutie Zugravul, cunoscut îndeosebi ca Pârvu Mutu din Muscel. Despre această icoană și personalitatea Sfântului Pafnutie Zugravul am vorbit cu pictorul Grigore Popescu-Muscel.
Cum ați primit vestea canonizării unui pictor român, Pafnutie Pârvu Mutu-Zugravul?
Am primit acest lucru ca pe un eveniment remarcabil al Bisericii Ortodoxe Române prin care s-a pus în valoare personalitatea celui ce aparține în egală măsură atât culturii, cât și Ortodoxiei românești, simțind o bucurie ce trebuie să pătrundă întreaga creștinătate, pentru că sfinții nu au un caracter local, ei intrând în sinaxarul general al întregii Ortodoxii. Treptat, treptat, consider că ne alăturăm și noi marilor popoare care au dat o mulțime de sfinți, întrucât și sfinții noștri din calendar sunt acum într-un număr apreciabil. Este o bucurie! Din punctul meu de vedere, canonizarea lui Pafnutie Pârvu Mutu-Zugravul era de mult dorită din două motive: unul este acela că eu sunt din Câmpulung-Muscel și l-am cunoscut pe Pârvu Mutu prin opera sa și, în al doilea rând, consider că el a putut să aducă o notă de înviorare a picturii și doream mult această canonizare. Chiar cu ani în urmă discutam cu personalități ale Bisericii acest demers. Se invoca adesea faptul că Pârvu Mutu nu a scris nimic, că nu există documente. Însă documentul principal pe care trebuie să îl avem în vedere și pe care să ne bazăm este cel rezultat din însăși viața continuă, neostenită a acestuia pentru a decora bisericile. El a fost dintru început hărăzit, ales de Dumnezeu să facă această lucrare atât pentru noi, cât și pentru Dumnezeu. Deci, un dar reciproc, o binecuvântare a Mântuitorului drag. Pârvu Mutu Zugravul a legat foarte bine tradiția epocii respective de noutățile pe care le aduce și le strecoară cu frumusețea omului care trăiește evenimentul. El nu forțează lucrurile; prin smerenia pe care a avut-o toată viața, însuși faptul că a trăit în mănăstire, că provine dintr-o familie de preot, că după aceea se călugărește alături de fiul său, toate acestea arată iubirea lui de Dumnezeu. El a înțeles să facă această pictură cu iubirea cea mai mare de a nu plictisi, de a nu rigidiza, de a nu merge pe lucrul convențional, fiind un trăitor de mare marcă cu care noi trebuie să ne mândrim. El a adus culorile din cer și le-a pus în bisericile noastre.
Ce v-a determinat să creați o asemenea compoziție?
Pentru că am trăit și trăiesc sub atmosfera pe care a înnobilat-o pictorul Pârvu Mutu. Un colorist excepțional ce a ales fundalul sobru pe care a așternut figuri colorate, frumoase, umanizate. Pot să spun că el a adus culorile din cer și le-a pus în bisericile noastre! Făcând o compoziție cu el nu este un lucru ușor. Viața nu ne permite să facem tot ce vrem. Dar în momentul când ajungem în fața unor evenimente prin care ni se oferă posiblitatea de a ne întâlni cu asemenea mari personalități ca Pârvu Mutu, trebuie să simțim cui i se datorează activitatea lui, viața lui, opera lui. Pe lângă talentul său incontestabil, el a fost inițiatorul unei lumi noi pentru zona de artă postbizantină. De aceea, în fresca bisericii noi a Parohiei „Sfântul Nicolae” din Câmpina, l-am așezat în legătură directă cu Mântuitorul. Se poate observa în compoziția de la Câmpina cum Mântuitorul îi binecuvântează pe toți, dar se îngrijește în special de aceia care vin cu rugăciuni și cer întărirea sufletească pentru lucrarea lor. De aceea, în respectivul registru îi avem alături pe Sfântul Pafnutie Pârvu Mutu, pe Sfântul Nicodim de la Tismana, pe Sfântul Antim Ivireanul, cei trei sfinți care la un moment dat au preluat arta românească și au reușit să semene pe pământul românesc culoarea, iubirea și dragostea de Dumnezeu. O astfel de compoziție nu poate fi realizată decât înțelegând relația între Dumnezeu și artiști. În spatele acestora trei sunt sugerați și alții care nu au fost încă descoperiți, ei mărind obștea artiștilor.
Ați mai realizat și în alte părți picturi de acest fel?
Da, pentru că mi s-au mai întâmplat astfel de minuni! Am observat că totdeauna după ce lucrurile par că sunt așezate, apar sclipiri. Așa s-a întâmplat și la Borzești și mai ales la Mănăstirea Lainici, când canonizarea Sfântului Irodion a produs o abordare marcantă similară. După ce am executat pictura în toată biserica de la Lainici, pridvorul rămăsese gol urmând să fie decorat ulterior. Am introdus ceva nou, marcat de canonizarea Sfântului Irodion, ucenicul și duhovnicul Sfântului Calinic, închegându-se astfel un program iconografic, un discurs extraordinar de interesant, ce nu reprezintă o inovație, ci o normalitate a Ortodoxiei. La Câmpina, prin voia lui Dumnezeu, ne-am dat seama că a rezultat un spațiu pe casa scărilor, prin care se face accesul la demisolul bisericii noi, un spațiu destul de generos, unde am găsit o temă generală în care oamenii se urcă la cer. Canonizarea Sfântului Pafnutie a venit pe fondul căutărilor acestei teme, considerând că și acesta prin lucrarea sa, a fost unul dintre oamenii ce s-a ridicat la cer. Am făcut acea compoziție exact unde credeam că își are locul. Nu undeva în față, pentru că el se zugrăvea smerit după ușile bisericilor. La Câmpina l-am reprezentat pe un perete generos, însă ascuns privirilor, pe o desfășurare verticală, având acea dragoste de a-l pune în valoare în chip destul de minunat.
Cum se argumentează o astfel de compoziție în linia erminiei picturii bizantine?
Noi avem o erminie ca titlu general. Există mai multe erminii. Vă ofer următorul exemplu: în momentul în care ai văzut un sat a-i zice că satul acela este centrul pământului. Dacă te-ai urca pe un deal a-i vedea și alte sate, orașe etc. Deci, cu cât vezi mai multe monumente, cu atât mai multe interpretări plastice din diferite perioade istorice, prin genul său, prin curentele, prin inteligența fiecărui creator; atunci se produce o îmbogățire. Erminia are rolul de a indica niște lucruri. Ea nu se folosește pentru a copia niște elemente, ci aceasta oferă linia directoare. Arta s-a dezvoltat în perioade diferite, în ținuturi diferite. Faptul că Pârvu Mutu este un tradiționalist, dar și un inovator, arată faptul că mișcarea plastică pentru decorarea monumentală a ansamblurilor bisericești nu este rigidă, după cum nici arhitectura acestora nu este fixă. În funcție de timpul istoric se creează și se formează concepte care vin să completeze marele ansamblu al monumentalității bizantine în arta plastică. Deci, compoziția și ideea aceasta de a-l reprezenta pe Pafnutie Pârvu Zugravul au avut menirea de a-l face pe acesta să vină la locul său, să vină acasă.
Ce așteptări aveți în legătură cu receptarea acestui registru iconografic?
Mă gândesc tot la Pârvu Mutu! El a venit cu niște lucruri extraordinare pentru vremea sa. În momentul când acesta realiza anumite registre poate că acestea nu atrăgeau atenția. De exemplu, un ansamblu de 55 de personaje, cum este regăsit în fresca bisericii prahovene de la Filipești, sau registrul de 60 de personaje în alte părți, reprezintă un lucru extraordinar, unic în artă. Tot Pârvu Mutu a înnoit concepția picturală legată de pridvor, dezvoltând abordările legate de acesta, sprijinite pe psalmii lui David. Reinterpretarea Judecății de Apoi, reprezentările din Evanghelia după Matei au devenit educative, potrivite pentru sufletul omenesc, încât ele au intrat într-un circuit al diversității minunate a artei religioase. De aceea, consider că pictura bisericească este o artă pentru că aceasta nu poate fi copiată, ci reinventată, canonul oferind posiblitatea maximă de a introduce teme noi. Aici la Câmpina, când am propus această temă, rezultatul final a fost rodul adaptării erminiei pe măsura provocărilor. Pentru întreaga iconografie îmi doresc să existe o grijă aparte, o conservare cu responsabilitate a tuturor lucrurilor de patrimoniu.
