„Sută la sută am speranța că lucrurile vor merge spre bine!“

În decembrie 1989, profesorul Nicolae Constantinescu a operat 22 de răniți de la Universitate. Trei zile la rând, plus alte patru în care a rămas să vadă cum le merge. Le știe tuturor numele și soarta ulterioară! A trăit, a văzut și povestește lucruri tulburătoare, unele greu de ascultat. Este un martor extrem de prețios al Revoluției de la București. De altfel, are o geantă de documente, pe care le-a prezentat demult procurorilor, dimpreună cu mărturiile sale, deocamdată fără rezultat. Dar, lucru minunat, refuză să-și piardă speranța.

Vorbim despre o aniversare sau despre o comemorare?

În decembrie 1989, la București a fost un circ cu morți! Se trimiteau unii pe alții în diferite locuri ca să fie împușcați. Plus simulatoarele. Din păcate, s-a și murit. A fost o uriașă desconsiderare, strivire și tragere pe sfoară a poporului român. 

Dar a fost revoluție?

Nici nu se discută! Nici nu se discută că a început ca revoluție, vă vorbesc ca martor! După care, a ­doua zi a fost confiscată, după ce în Piața Palatului s-a strigat „Jos comunismul!” Revoluția de la Bucu­rești a durat 24 de ore. Până atunci, n-avea nici organizare, nici lideri, nici program. Dar când s-a strigat „Jos comunismul!”, ăsta a fost programul!

Pe 21 erați în spital.

Da, și am început să operez după 17:30. Fusesem de gardă și am rămas să operez răniții de la Universitate timp de trei zile, până duminică. La ora 12, pe 21, am văzut cum... mi se taie picioarele și acum... prin fața Bisericii Colțea a trecut un rând de oameni care strigau „Jos Ceaușescu!” Mă gândeam îngrozit ce-o să li se-ntâmple! Să strigi în România „Jos Ceaușescu!”, când abia de două săptămâni fusese preamărit la Congresul al XIV-lea! Realmente mi s-au tăiat picioarele. Înainte de contravizită, am văzut pe geam cum se strângea lumea în Piața Univer­sității și cum cordoanele de militari blocaseră toate căile de acces. La cinci și jumătate am auzit împușcă­turi, ne-am repezit iar la geamuri și am văzut un spectacol grotesc: cei din Piață se uitau în sus, după trasoare, și în timpul ăsta mai cădea câte unul jos, împuș­cat! 

Care au fost primii răniți ajunși la dumneavoastră?

Încă de la prânz mi-au venit două femei călcate în picioare în Piața Palatului, când s-a spart mitingul lui Ceaușescu. O luxație de cot și una de încheietură. Le-am tratat și le-am întrebat cum a fost. Una, se vedea că e de la țară, mi-a zis: „Știți cum e când o apucă strechea pe o vacă? Fug toate ca nebunele! Așa a fost și-acolo!” Pe la 1 și jumătate a venit un băiat care mi-a zis că l-a lovit o piatră în spate și-i curge sânge. Îl chema Marcel Roman și era profesor în Mediaș. Fusese la Timi­șoara și venise să spună bucureș­tenilor ce s-a petrecut acolo. L-am dezbrăcat și am constatat că avea ceea ce numim noi plagă în seton: orificiu de intrare și orificiu de ieșire, fără să fi intrat în cavitatea toracică, doar în peretele ei. I-am spus că a fost împușcat. Atunci a leșinat. Șeful clinicii era secretarul de partid, eram sigur că o să-l ia la întrebări, așa că după ce l-am reparat l-am întrebat pe tânăr dacă are pe cineva în Bucu­rești. 
– Da, iubita mea. 
– O suni imediat și-i spui să vină urgent și când te-ntreabă cineva spui că ai venit la logodnica ta! 
Așa a și făcut, scăpând de necazuri. 

„Eu văd în toate un semn de la Dumnezeu”

Cine a urmat?

La cinci minute după ce văzuserăm cum se trage ne-a fost adus Sorin Mihalcea, împușcat în picior. Băiat frumos! După care trăgătorii au ridicat și frecvența, și nivelul: au trecut la abdomen, apoi la torace, apoi la cap. Eu am operat atunci 22. Majoritatea erau tineri, 2 erau studenți și 20 muncitori. Vă rog să rețineți, pentru că e bine de știut cine l-a dat jos pe Ceaușescu! A urmat Dan Maftei, adus pe brațe. Era tetraplegic, adică paralizat la toate membrele. Fusese împușcat din­tr-un camion. Glonțul intrase prin dreapta, sus, și era sub piele, la mijloc, în stânga. Nu mai avusese forță să iasă, dar trecuse prin măduvă. I-am scos glonțul fără anestezie, fiindcă nu mai simțea nimic. Toți erau frumoși! Știți, eu văd în toate un semn de la Dumnezeu, este înțelepciunea pe care mi-a dat-o vârsta, și asta am văzut atunci: mieii lui Dumnezeu! Ați văzut vreodată un miel urât? Toți răniții erau frumoși, bine făcuți... (oftează adânc și face o pauză). La ora 8 și jumătate vine un băiat, Vlad Stoenescu, care fusese în fața Expres-ului de la Inter și văzuse o mașină de pompieri venind în viteză pe Batiștei, cu intenția clară să intre în plin în mulțime. A fugit și a sărit pe scara ei, cu gând să tragă de volan, dar a fost împuș­cat din spate. A și văzut de către ­cine: un civil a tras din buzunarul unui fulgarin. Și-a zis că dacă leșină nu mai pleacă viu de acolo, așa că a început să se roage „Doamne, ajută-mă să ajung până la Spitalul Colțea!”, și a venit pe picioare până la noi, cale de 450 de metri. A văzut oameni la geam, le-a făcut semn și abia atunci a leșinat. Avea explozie de splină și explozie de rinichi drept, glonțul trecuse pe lângă pancreas, ficat, intestinul gros și ieșise pe partea cealaltă. În burtă avea peste un litru și jumătate de sânge. Cu leziunile astea hipergrave, vitale, mersese pe picioarele lui. L-am întrebat cum a reușit și mi-a spus: „Domnule doctor, eu știu că am zis: «Doamne, ajută-mă!» Nu știu pe unde am mers”. Băiatul trăiește! Și el era frumos! Student.

Care a fost cel mai greu caz?

Am operat o fată, Eugenia Popa, care fusese adusă în stare de moarte clinică. Fără puls, fără tensiune. Noroc cu anestezistul nostru, un om absolut excepțional: i-a pus la gură o oglindă, care s-a aburit! Am dat imediat jos de pe masa de operație un rănit mai puțin grav și am pus-o pe ea (ne arată radiografia în care se vede limpede un glonț). Trebuie să fii doctor ca să vezi ce-i acolo, în ficat? Când am deschis-o, avea un cheag de sânge cât o minge de hand­bal și perforație de venă cavă inferioară. Norocul a fost că fratele ei și cu un prieten au adus-o foarte repede la noi, înainte de a se decerebra – când creierul rămâne fără sânge. Neuronul e atât de specializat încât nu are rezerve nutritive, depinde de oxigenul și zahărul din sânge. I-am suturat vena, i-am scos o parte din pancreas, i-am făcut re­zecție de intestin. Fata trăiește. Are și un băiat, de 21 de ani, excepțional de bine „mobilat”, acum e prin America. ­Băiat care n-ar fi existat. Fratele ei mi-a spus că s-a rugat pe drum: „Doamne, ține-o-n viață până la Colțea!”

Desfigurate, călcate cu cizmele pe ceafă

Cum a fost noaptea? Vedeați ce se-ntâmplă la baricadă?

Noi nu, că eram în sala de ope­rație, dar dimineață fata fochistului s-a uitat și a văzut vreo zece mașini care spălau sângele cu apă caldă și detergent. Nu erau pete de sânge, ci bălți! Am văzut și eu cu ochii mei, pe la 3 noaptea, pe strada cu cinematograful Luceafărul, câțiva ma­nifestanți care au spart vitrina unui magazin, ca să se refugieze înăuntru, și milițienii și-au descărcat armele în rafală după ei. Pe la 7 dimineața, cu Părintele Galeriu, manifestanții au îngenuncheat și au spus Tatăl nostru și cât a durat rugăciunea nu s-a mai tras nici un glonţ. După aceea, când au intrat tancurile și au călcat-o pe fata aceea, s-a auzit strigătul acela martiric: „Vom muri și vom fi liberi!” Zguduitor.

Au fost răniți care n-au putut fi salvați?

Doar 2 din 92, câți au fost  în tot spi­talul. Mie mi-a murit un pacient, Mândru Dumitrică, tată de trei copii, dintr-o pricină stupidă. Când l-a lovit glonțul, atât vezica urinară, cât și intestinul îi erau pline; când l-am deschis, era acolo o mizerie îngrozitoare. L-am spălat cât am putut, i-am făcut anus contra naturii, dar tot n-am putut evita infecția care a dus la cangrenă gazoasă. L-am întrebat: „Ce-ai căutat, măi băiatule, acolo?” și mi-a răspuns: „Dom’ doctor, cine putea crede că o să tragă-n noi ca-n animale!?” E îngropat în Cimitirul Eroilor, plâng și acum după el. Și a mai murit fratele Alinei Astafei, atleta. El era rugbist la Steaua.

Ați avut doar pacienți răniți de glonț?

Nu, au fost și bătuți, și înjun­ghiați. Pe 22 seara, de pildă, am ieșit dintr-o operație și m-a chemat un student într-un salon unde erau două fete ale căror fețe nu se distingeau, erau o masă de carne. Fuseseră duse de militari pe Strada 13 Decembrie, puse în genunchi pe carosabil, cu fața pe bordură, și călcate cu cizmele pe ceafă. Așa că eu pun în continuare întrebarea: Cum îi lași, domnule, pe acești oameni neidentificați și nepedepsiți!? Am plâns, după decenii de chirurgie, când am văzut un copil de 15 ani împușcat pentru că strigase „Jos Ceaușescu!” Cum să împuști un copil!? Suntem noi, românii, un asemenea popor? 

„Cine mi-a dat energia aceea dacă nu Dumnezeu?”

Aveți vreo speranță că oamenii aceștia vor fi pedepsiți?

(nici nu mă lasă să termin întrebarea) Sută la sută! Sută la sută am această speranță, pentru că eu am apucat și România normală! E o boală gravă, dar tot boală e, și se tratează. George Emil Pallade mi-a zis, la San Diego, când eu mă plângeam de toate porcăriile, „Fii pe pace!”, că el a studiat genomul românilor și poporul român renaște din propria cenușă. Am insistat și mi-a repetat: „Fii pe pace!” 

Cum au trecut acești 30 de ani?

Cu speranță. Eu nu mi-am pierdut speranța că lucrurile vor merge spre bine! Îmi spune lumea: „Măi, tu ești nebun!? Tu crezi că lucrurile se vor schimba?” Nu cred că se vor schimba, cred că voi apuca eu schimbarea! Eu, care peste trei luni fac 84 de ani. În ’89 credeați că o să cadă Ceaușescu? Am trăit atunci trei săptămâni de grație, cred că au fost cele mai extraordinare săptămâni din viața mea, era ca o stare de imponderabilitate, era atâta bucurie și atâta fericire că s-a terminat totul! Am stat atunci o săptămână în spital, până m-a scos cu forța fratele meu, să mă ducă la Televiziune, să văd și eu cum arată. Ne-am urcat în metrou. Acolo, un băiat mânca dintr-un sandvici mare cu brânză. Am înghițit în sec. Atunci el a rupt sandviciul în două și mi-a dat jumătate: „Am văzut că poftiți”. Așa era atunci și vă spun: dacă Dumnezeu n-ar fi vrut, decembrie 1989 nu s-ar fi întâmplat. Eu am fost un om și un chirurg până atunci și alt om și alt chirurg după aceea. Iar impactul cel mai puternic l-a avut pronia divină, care m-a făcut să operez trei zile încontinuu. Aveam o energie extraordinară. Cine mi-a dat-o dacă nu Dumnezeu?