Deși nu a avut o copilărie ușoară, iar ca adult a trăit experiențe grele, între care prizonieratul în Primul Război, Nicolae Tonitza și-a păstrat sufletul de copil, fiind toată viața fascinat de inocența, entuziasmul și altruismul celor mici. Tema copilului și a copilăriei avea să îl urmărească obsesiv în arta sa. Despre personalitatea complexă a artistului, care a fost și jurnalist, pedagog, ilustrator de cărți pentru copii, zugrav de biserici, denunțător al sărăciei și, deasupra tuturor, un tată exemplar, am vorbit cu Andra Tonitza, strănepoata și ultima descendentă directă a familiei pictorului.
Într-o succintă genealogie a familiei Tonitza, unde te regăsești tu?
Străbunicul meu, Nicolae Tonitza, a fost căsătorit cu Ecaterina, care provenea din neamul Climescu-Gusti din Iași și cu care a avut trei copii: Catrina, Petre și Irina. Ulterior au înfiat o fetiță din familia Ecaterinei, pe Nineta Gusti. Așadar, erau patru copii. Petre a avut o primă căsătorie, din care s-a născut Mihaela Tonitza-Iordache, apoi a divorțat și a cunoscut-o pe bunica mea. Din această a doua căsătorie s-au născut doi copii, Nicolae, tatăl meu, și Petru. Din păcate, amândoi au murit. Nici Mihaela, nici primele două fete, Catrina și Irina, nu au avut copii, așa că eu sunt ultima descendentă directă a lui Nicolae Tonitza, la acest moment.
De când locuiești la Paris și de ce te-ai întors în România?
Am plecat din România cu familia când aveam 5 ani. Bunica mea a fost ajutată de Eugen Ionesco pentru a ne muta în Franța. Cumva, i-am împlinit visul lui Tonitza, acela ca toată familia să locuiască acolo. Străbunicul meu a avut marele regret că nu a stat mai mult la Paris. A locuit acolo doar doi ani. Însă, prin preocupările mele față de arta și viața sa, pentru că nu a fost doar pictor, ci și jurnalist, critic de artă, pedagog, caricaturist, și prin studiile pe care le-am urmat și pe care intenționez să le continui, încerc să duc mai departe spiritul lui. În Franța, am studiat la Institutul de Cariere Artistice (ICART), unde am susținut lucrarea de licență sub îndrumarea strănepotului lui Monet, care mi-a fost profesor coordonator și care era fascinat de Tonitza. I-a plăcut stilul lui, dar și faptul că nu s-a rezumat doar la pictură, a și scris, ceea ce arăta că avea un spirit foarte deschis. Din acest motiv, îl considera original. Apoi am venit în România, unde am urmat un master la Facultatea de Istorie din Sibiu și am făcut o disertație pe tema „Primul Război Mondial văzut prin ochii lui Nicolae Tonitza”. În continuare, aș vrea să urmez o școală doctorală și să aprofundez latura jurnalistică a sa.
Se cunoaște prea puțin faptul că străbunicul tău a fost și un talentat jurnalist, semnatar de editoriale, cronici de teatru, critici de artă, critici sociale etc. Ce articole semnate de el te-au impresionat mai mult?
Mă preocupă toată activitatea sa jurnalistică: articolele referitoare la mersul razboiului din perioada 1915-1916, cele de critică de artă, de teatru, literatură, analizele privind societatea de atunci și cele despre copilărie și, în general, articolele scrise în perioada neutralității. A publicat în „Iașiul”, „Cuvântul liber”, „Adevărul”, „Rampa”. Era un vehement critic al capitalismului sălbatic, al lăcomiei și un denunțător al sărăciei, gândire pe care și-a format-o la Paris. Era foarte atras de spiritul și intelectualitatea franceză, de aceea a și regretat că nu a stat acolo mai mult. Asemenea înaintașului său Ștefan Luchian, Tonitza avea o acută conștiință a marginalității, era solidar cu dezrădăcinații și victimele societății. Cât a fost prizonier într-un lagăr din Bulgaria a scos o revistă, care conținea desene și articole de educație artistică scrise cu umor. Scopul era să îndulcească viața oamenilor în acele clipe groaznice de război. Un coleg de lagăr spunea că Tonitza a fost o pildă de confort și demnitate. A putut picta ca prizonier și a putut „edita” acea revistă grație unui ofițer bulgar care vorbea franceza și care era atras de stilul boem al acestui popor.
Tonitza a ilustrat cărți pentru copii și organiza concursuri de desen pentru ei. Ce ne poți spune despre această preocupare constantă a sa?
Puțini știu că Tonitza a ilustrat cărți pentru copii, dintre care una îndrăgită este „Fram, ursul polar” de Cezar Petrescu. De asemenea, a creat, împreună cu Păstorel Teodoreanu, un alfabet destinat învățării mai ușoare și mai creative a literelor, și anume „Desenul alfabetului viu”. Totodată, a organizat trei concursuri pentru copii, la nivel național, cu intenția de a oferi un model școlii, pe care o critica adesea. Așa cum Păstorel Teodoreanu adoptă perspective ale copilului în unele dintre romanele sale, Tonitza încearcă în numeroasele scrieri publicate în presă („Din scrisorile unui copil”, Din jurnalul unui copil sau „Carnetul unui liceean”) să intre în pielea copiilor și adolescenților, încercând să privească lumea adulților cu ochii copiilor.
Ca pedagog și părinte, ce viziune avea Tonitza asupra educației copiilor?
Picta în mijlocul copiilor săi, al surorilor lui și al prietenilor. Era înconjurat de copii și se juca cu ei. Pe lângă cei patru copii ai săi, dacă o includem și pe Nina, înfiată, Tonitza se preocupa și de educația nepoților săi. Avea două surori, văduve de război, una avea trei copii și cealaltă patru. Era foarte prezent în viața acestora. Tonitza îi educa, stabilindu-le îndatoriri, printre care aceea de a-i poza. Copiii erau, totodată, îndemnați să deseneze zilnic, liber sau după natură. Le organiza expoziții, iar părinții alcătuiau juriul, dar erau și cumpărători. La rândul lor, copiii erau primul juriu care examina lucrările lui Tonitza, joc la care acesta se preta cu toată seriozitatea.
Obișnuia să ceară copiilor să alcătuiască fraze cu ritm și rimă, ca o poezie. Era un joc intelectual. Soția sa era responsabilă cu disciplina, în sensul că îi punea să vorbească în franceză. Tonitza îi educa pentru o cultură proprie. El a pledat pentru un tip de educație care să îi protejeze pe copii de intervențiile neavenite ale părinților și profesorilor în dezvoltarea lor firească. Considera un lucru greșit faptul că sunt obligați la precocitate de către educatori opaci. Tabloul intitulat „Muza pamfletarului” înfățișează o fetiță în haine scumpe, care întruchipează copii hrăniți cu îmbelșugare și rafinament, încurajați de permanente atenții și dezmierdări, perfect sănătoși, dar în sufletul cărora dospeau dureri înăbușie și înspăimântătoare agonii, după cum spune chiar Tonitza.
Nici unul dintre copiii săi nu a devenit pictor. Doar Catrina a pictat, dar discret, nu pentru faimă. Un altul, Petre, bunicul meu, a devenit chirurg.
Cum a ajuns Tonitza la tematica artistică, atât de complexă, a copilului? De unde pasiunea pentru vârsta copilăriei, care i-a și atras supranumele de „pictorul copiilor”?
Străbunicul meu era profund interesat de practica pedagogiei, de învățământ, de aceea interesul său pentru vârsta copilăriei are o dimensiune explicit pedagogică. Avea convingerea că educația schimbă lumea, că o face mai bună și mai dreaptă. Susținea că educația prin desen a copilului nu are rostul de a-l face artist, ci să-i dezvolte sensibilitatea, iar un om sensibil este un om mai bun. Figura copilului devine obsesiv prezentă în toată opera lui. Expresia vizuală inocentă, nealterată de educație, a copilului, a amatorului neinstruit îl atrage și îl surprinde pe Tonitza.
În tinerețe a studiat la Școala de Arte Frumoase din Iași, pe care a abandonat-o pentru a pleca în străinătate. Cum a fost contactul cu arta germană și franceză?
Străbunicul meu era un spirit liber. Încă de la vârsta de 3-4 ani fugea de acasă să picteze. Nu a avut o copilărie ușoară. Era primul copil din șase frați. A învățat singur să deseneze și a exersat foarte mult. În tinerețe a studiat la Școala de Arte Frumoase din Iași la clasa profesorului Gheorghe Popovici, dar atmosfera închistată din Academie l-a făcut să o abandoneze. Spunea că academismul înseamnă renunțarea la natură, la observația directă a vieții. În 1907, pleacă la München, unde se afirma tânăra generație în tot felul de experimente ale artei moderne. Studiază la Academia Regală cu profesorul Habermann. La sfârșitul lui 1909, ajunge la Paris, unde ia contact cu stilul francez mai degajat, cu impresionismul, cu care cochetează puțin timp. Întorcându-se din Franța, și-a finalizat studiile la Școala de Arte Frumoase din Iași și începe să picteze biserici, participă la expoziții, colaborează la diverse reviste și ziare cu reportaje, cronici teatrale și artistice, interviuri și note. Din motive materiale, a plecat la Vălenii de Munte, unde a stat din 1921 până în 1924, când s-a mutat la București. Și aici continuă să fie inspirat de atmosfera căminului, astfel că ilustrează, în desene și picturi, intimitatea familiei. Toți membrii familiei - Ecaterina, soția sa, Catrina, Petre și Irina - apar sub diverse aspecte ale vieții lor cotidiene sau uneori ca modele pentru personaje imaginate de artist. Din 1933, odată cu moartea bunului său prieten Ștefan Dimitrescu, Tonitza se întoarce la Iași și preia postul liber la Catedra de pictură a Academiei de Arte Frumoase, devenind și rector.
Unde a avut Tonitza cea mai prolifică activitate artistică?
La München, a înregistrat primul său succes ca pictor, apoi la Paris s-a bucurat de recunoaștere încă din timpul vieții. La început s-a făcut cunoscut prin grafica sa incisivă, polemică la adresa realităților politice și sociale, ajungând prețuit de critică și de colecționari. Însă, una dintre cele mai fecunde perioade artistice, când opera lui se împlinește în culoare și forme și capătă noi valențe în profunzimea expresiei, este cea de la Vălenii de Munte. Aici pictează foarte multe portrete ale copiilor săi, Catrina, Petre și Irina, și ale soției în diverse ipostaze casnice. Subiectul inocenței îl va urmări, aproape obsesiv, până spre sfârșitul vieții. Toate tablourile realizate la Vălenii de Munte sunt o mărturie prețioasă a vieții sale de familie. Adesea, copiii nu-și dădeau seama că sunt modele pentru desene și picturi, tatăl lor observându-i zi și noapte, participând la educația și jocurile lor. Această perioadă a fost foarte frumos ilustrată în cadrul expoziției, excelent organizată, în prima jumătate a anului 2019, de Muzeul de Artă din Târgu Mureș și intitulată „Tonitza. Imagini ale copilăriei”.
Cât de cunoscut este astăzi Nicolae Tonitza în Franța?
În mediile specializate de la Paris este cunoscut. La Școala de Artă unde am studiat, „L’école de médiation culturelle et du marché de l’art”, am aflat că este cunoscut, mai cu seamă, în rândul galeriștilor, nu și de către publicul larg. În perioada cât scriam lucrarea de licență, profesorul meu era foarte interesat de activitatea scriitoricească a lui Tonitza. Acest lucru l-a surprins, zicea că e foarte rar ca un artist să fie așa de complex: și pictor, și scriitor, și critic de artă.
Anul trecut ai înființat asociația „Copiii lui Tonitza”, care este scopul acesteia?
Am lansat această asociație la Sibiu și are trei direcții de activitate: cunoașterea operei lui Nicolae Tonitza, susținerea tinerilor care vor să se evidențieze prin artă și evoluția artistică a copiilor. În curând urmează să lansăm un proiect în cadrul căruia vom organiza ateliere pentru copii, concursuri pentru desen, expoziții, dezvoltare artistică. Ducem mai departe ideea lui Tonitza, aceea de a te cunoaște mai bine prin artă, să te dezvolți echilibrat, să vezi lumea mai frumos. Pentru copii este foarte important să realizeze ceva cu mâinile lor, să creeze fără să fie criticați permanent, să fie lăsați să se exprime liber prin desen, așa cum făcea și străbunicul meu. Un alt proiect al asociației este continuarea restaurării Bisericii „Sfântul Gheorghe” din Constanța, al cărei interior a fost pictat de străbunicul meu, în perioda 1927-1931. Fondul albastru ales de artist este o nuanță apropiată de celebrul albastru de la Voroneț.
Un inovator în pictura bisericească
Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1886, la Bârlad, și era primul copil din cei șase ai Anastasiei şi Neculai Toniţă.
Ca pictor a excelat în portrete de copii, în timp ce în pictura bisericească a fost un inovator. Ca formă de exprimare a credinței în Dumnezeu și apartenenței la credința creștin-ortodoxă, Tonitza a pictat biserica Mănăstirii din Durău, în tehnica picturii în ceară. În total, a pictat în jur de 10 biserici, alături de studenţii săi, între care Corneliu Baba şi Petru Hîrtopeanu.
A scris aproape 800 de articole, cele mai multe culturale şi sociale, precum cele pe tema Răscoalei de la 1907. A făcut caricaturi, desene, grafică despre țăranii săraci. S-a remarcat și prin critici de artă și cronici de teatru. A făcut, de asemenea, reportaje, interviuri, editoriale.
Avea simțul umorului şi era impunător. Traducea din Baudelaire şi era preocupat de estetica hegeliană.
Devine un apropiat al lui Ștefan Luchian. Descrie impresionant ultima vizită pe care i-a făcut-o: „I-am legat pensula de antebraţul mâinii drepte, căci boala i-a luat vigoarea degetelor, şi mâna lui începe să se zbată nervos şi stângaci pe suprafaţa pânzei şi faţa lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricoşător… Rezonanţele nebănuit de adânci ale unui suflet, încă viu, m-au impresionat până la laşitate. Am fugit din faţa acelei schingiuiri voite şi, într-o cameră alăturată, în urma perdelelor groase, am plâns, plânsul sec al neputinţei mele detestabile”. Luchian a fost un model pentru Tonitza, ca artist și ca om. Influența lui Luchian se vedea în culorile și căldura picturilor lui Tonitza. Când a murit Luchian, Tonitza a fost foarte trist.
Sărac și bolnav, moare în 1940, în seara zilei de 26 februarie, la București, la vârsta de 54 de ani. Adesea, prietenii îl găseau într-un fotoliu sărăcăcios cu pensula legată de mâini ca, altădată, prietenul său Luchian.
