Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Educaţie și Cultură Interviu Tradițiile reprezintă zestrea unui neam

Tradițiile reprezintă zestrea unui neam

Galerie foto (3) Galerie foto (3) Interviu
Un articol de: Ștefania Coșuleanu - 20 Dec, 2018

Finalul anului civil reprezintă aco perioadă aparte pentru poporul român, în care tradiţiile populare sunt de o deosebită frumuseţe. Despre unele dintre acestea şi semnificaţia lor am vorbit cu etnologul Doina Dascălu Işfănoni, istoric de artă şi cercetător ştiinţific la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti. Pentru a le putea transmite şi generaţiilor viitoare, domnia sa ne recomandă să avem dorinţa de a fi originali faţă de standardizarea propusă de societatea contemporană şi să avem conştiinţa apartenenţei la un neam.

Doamna Doina Işfănoni, ne pregătim de o perioadă încărcată cu bucurii, ce înseamnă acest popas al timpului care însumează aceste frumoase sărbători?

În calendarul popular există foarte multe asemenea popasuri, pentru că ele sunt dedicate în primul rând unei restaurări emoţionale, sufleteşti şi spirituale. În universul familiei tradiționale timpul sărbătorilor de iarnă era diferit de timpul cotidian deoarece, dincolo de mese îmbelșugate și petreceri, acest timp aduce cu sine și dimensiunea mitică a exis­tenței. Pentru acest motiv, intrarea în timpul sărbătorilor de iarnă, al celor 12 zile sacre care încep la Ajunul Crăciunului și se termi­nă la Sfântul Ioan, nu se face la întâmplare, ci conform unor rigori îndătinate. Purificarea ființei și a spațiului său vital este una dintre cerințele importante ale spi­ri­tualității tradiționale ro­mânești. Conform acesteia, la marile sărbători din an, nici un colţişor nu trebuie lăsat nerevizuit pentru că acolo se cuibăreşte răul. După cum omul se purifică prin post și rugăciune, la fel trebuie cu­rățate casa, acareturile și curtea. La interiorul locuinței, pasul în sărbătoare se face prin „îmbrăcarea casei” cu cele mai frumoase scoarţe, covoare, ştergare, piese pe care le puteai vedea doar la sărbători. În camera curată, unde se etala zestrea fetelor, se prezentau „noută­țile” fiecărei familii întrucât acolo se primeau oaspeţii şi se punea masa la Crăciun, la Anul Nou, de Bobotează și Sfântul Ioan. Tot în această încăpere se oficiau actele de consacrare a sărbătorii: la Ajun intra preotul cu icoana Nașterii Mântuitorului, erau primiți colindătorii și se cinsteau nașii și finii. Prin efortul întregii familii, la sărbătorile de iarnă, casa devenea un perimetru al memoriei în care fiecare gest, cuvânt și aliment își depășește condiția obișnuită, devenind simbol al unui limbaj metaforic, menit a crea misterul sărbătorii. În acest context, oamenii trăiesc emoția redefinirii existențiale și a renaș­terii spirituale.

De ce este nevoie de această pregătire a casei, a trupului și mai ales a sufletului?

Aceste 12 zile de sărbătoare recapitulează anul întreg. De aceea în îmbrăcăminte, gestică și urări suntem mai grijulii, pentru că tot ceea ce facem acum, în acest timp sacru, are rol augural, de menire a sănătății, belşugului și prosperității. Urările adresate familiei, prietenilor, vecinilor au forța de a le aduce în Noul An plenitudinea forţelor fizice, emoţionale şi spirituale, menite a le conferi sentimentul renaşterii. Din acest punct de vedere, timpul are valoare sacră şi cuprinde în componenţa sa tot ceea ce ne leagă de istorie, pământ, strămoşi şi de cei de lângă noi. Ceea ce pierde omul în lumea contemporană este tocmai această înţelegere nuan­țată a timpului care poate avea și o altă valoare decât aceea de a odihni trupul și de a ne oferi sa­tisfacții gastronomice. Timpul sărbătorii are capacitatea de a ne modela emoţional şi spiritual. Când vom înţelege aceste dife­rențe, vom înţelege rostul tradiţiei. Omul e o ființă socială care se validează prin ochii celuilalt și dacă nu facem acest lucru măcar din când în când, avem un sentiment de tristețe și însingurare.

Care sunt bucatele tradițio­nale pe care le găsim pe masă în perioada sărbătorilor?

La sărbătorile de Crăciun și Anul Nou, masa este plină cu bucate alese, sortimente, aș zice, unicat. Fiecare are o poveste și îndeplinește o dublă funcție; pe de o parte sunt ofrande, daruri, iar pe de altă parte, au valoare augurală, de menire a belșugului. De exemplu, carnea de porc nu o mâncăm ca în fiecare zi, ci în acest laborator al sărbătorii o transformăm în cârnați, caltaboși, tobă, friptură ori sarmale, alimente pe care oricând le putem face, dar nu au gustul și valoarea din această perioadă. Aceasta este, cum spuneau bătrânii, hrană cu suflet, pentru că atunci când se preparau cărnurile, se spunea și povestea lui Ignat și a lui Crăciun. Apoi se spunea povestea sarmalelor, care atunci când se pun la foc, trebuie fierte încet; se zice că pe măsură ce ele bolborosesc, se stinge patima bârfitului dintre neamuri. Un alt sortiment care nu trebuie să lipsească de pe masa Crăciunului este colacul. În multe zone din țară Colacul Crăciunului este un colac mare, rotund, împletit cu măiestrie, care are pe el frunze de viță, uneori cu struguri cu tot. Modelajul acestui colac este foarte spectaculos, mai ales în casele unde se află fete de măritat, deoarece astfel ele își arătau calitățile de bune gospodine. Asemenea colaci se dăruiau colindătorilor. Alături de acest colac, în unele zone, se pune pe masa de Crăciun și un alt colac numit Crăciuniță. Acesta amintește de legenda Crăciunoaiei, cea care a ajutat-o pe Maica Domnului la naștere, dar pe care Crăciun cel aprig, soțul supărat că nu i-a fost respectat cuvântul de a o alunga pe Fecioară de la casa lui, îi taie mâinile. Speriată, femeia aleargă la Sfânta Fecioară arătându-i ce a pățit. Miracolul nu întârzie să apară, Sfânta Fecioară îi pune mâinile la loc, făcându-i-le din aur. Văzându-le Crăciun, s-a cutremurat și a devenit primul creștin care aduce în dar Pruncului Sfânt merele, simbol al cunoașterii. Mâinile de aur ale Crăciunoaiei sunt puse, an de an, pe acest colac. Sub el, întruchipând ieslea boilor, se pune fânul, fie direct sub colac, fie sub fața de masă (acest fân se va da vitelor pentru sporirea turmelor). Din punct de vedere teologic, cei doi colaci atestă Taina Euharis­tiei. Preparatul acestora este iarăși mărturia/simbolul unui alt ritual extrem de complex. De la măcinatul grâului, cernutul făinii și frământat până la coptul aluatului, procesul evocă chinul grâului care anticipează ciclul patimilor Mântuitorului; fiecare bob poartă chipul lui Iisus, iar măcinatul boabelor, frământatul aluatului și coptul pâinii recapitulează anticipând o viitoare ipostază a sacrificiului. Pe acest colac se pune vasul cu grâul înverzit de la Sfântul Andrei, iar la Anul Nou i se pun alături crenguțele de măr, păr sau alt arbore roditor, care, puse în fereastră tot la Sfântul Andrei, trebuie să fi înflorit până la Sfântul Vasile. Ele vor fi sorcova copiilor care de Anul Nou urează gospodarilor „Să trăiți, să înfloriți,/ Ca merii, ca perii/ în mijlocul verii”. În zonele viticole, pe masa de Crăciun se mai punea „strugurele lui Dumnezeu”, adică strugurele păstrat pe coardă, care prin așe­z­area peste colac simbolizează Euharistia. Ceea ce trebuie să mai spunem este că această masă nu stă goală în toate cele trei zile ale Crăciunului, ea trebuie să fie mereu plină, nu pentru că am mânca mi mult, ci pentru că așa vrem să ne fie casa, îmbelșugată tot anul care vine.

Când și cum se fac Pelincile lui Iisus sau Julfa?

Când vorbim de Pelincile lui Iisus sau Julfă trebuie să precizăm că obiceiul este practicat pe un areal extracarpatic, e vorba de Moldova, unde se numește Julfă și Pelincile lui Iisus pe care le întâlnim în Muntenia și Dobrogea. Acestea anticipează sărbătoarea Crăciunului, ele se prepară în Ajunul Crăciunului, iar turtele nedospite se coc și se usucă, depinde de zonă, cu ceva timp înainte. Inițial, Julfa se făcea cu sămânță de cânepă pisată în piuă, care era umflată cu apă și amestecată cu puțină miere sau zahăr. Această umplutură se punea peste foile din aluat, în straturi suprapuse. În zona de câmpie, Pelincile lui Iisus sunt niște turtițe mai mititele, care se coc direct pe plită și care se așază pe farfurie împreună cu grâu fiert, îndulcit cu apă, cu zahăr și miere. Înainte de a se consuma în familie, aceste alimente rituale se dădeau de pomană pentru strămoși „ca să știe și ei că vine Crăciunul”; ele se numesc în tradiția românească „aburul pomenirii”. Tot în același scop la Crăciun, înainte de a mânca din bunătățile pregătite, se duceau mai întâi, parte din ele, la biserică și se împărțeau credincio­șilor: cozonac, tobă, sarmale, câr­nați etc., pentru sufletul răpo­sa­ților (hrana ofrandă). Se realiza astfel un fel de echilibru social în cadrul sărbătorii, ca tot omul să aibă ce trebuie pe masă.

Bradul este o modernitate sau o tradiție?

Depinde unde îl punem. Bradul pentru români, împodobit în aceas­tă perioadă, este o prezență târzie, din secolul al XIX-lea. În România, principele Carol împo­do­­bește primul brad la palat. În comunitățile transilvănene, ca și în Bucovina, bradul apare mai devreme datorită comunităților de sași și garnizoanelor grăni­cerești care îl împodobeau la Crăciun, fiind în mediul germanic un simbol al regenerării timpului și al existenței umane. La români bradul este considerat un simbol al tinereții fără bătrânețe, de aceea îl avem la naștere, nuntă și înmormântare. Bradul împodobit la Crăciun, tot într-un segment sacru al timpului, ajunge să fie o modă pentru familiile cu un statut economic mai bun, în casele boierești, în case de notari, primari și învățători. Asociat bradului mai apare un alt element străin spiritualității româ­nești, dar cu aceleași semnificații de belșug, putere și tinerețe: este vâscul. El vine din aceeași zonă central-europeană, cu origini celtice. Prezent tot mai mult în mediile urbane, în case și în spațiile publice, bradul împodobit cu beteală și globuri strălucitoare, substitute ale luminii solare, este un simbol al sărbătorilor de iarnă, dar să știți că el nu este prezent în fiecare casă, mai ales în mediile rurale, pentru că nu este considerat necesar.

Ce trebuie să facem noi pen­tru a păstra această tra­diție sfântă și pentru a o preda generațiilor viitoare?

Misiunea noastră este, în primul rând, să avem conștiința că timpul acesta al sfârșitului de an este diferit de tot ceea ce am trăit până acum. Apoi, să avem în noi dorința de a fi diferiți, fără să manifestăm o atitudine de semeție orgolioasă, ci să fim animați de nevoia lăuntrică de a arăta celor­lalți ceva prin care te definești pe tine ca exponent al unui neam și, implicit, al unui popor. Așadar, să fim diferiți și originali față de ceea ce societatea contemporană aduce ca standardizare a existen­ței și față de robotizarea ființei umane. Dacă avem această conș­tiință, vom ști că fiecare suntem expresia unui neam și ducem cu noi, prin tradițiile practicate, zestrea mai multor generaţii. Doar atunci vom fi mesagerii unei identități inconfundabile. Aceasta e tradi­ția, ea ne pune pe toți în armonie în asemenea răstimpuri și ne reînvață alfabetul comuniunii și al omeniei.