Trăind cu Dumnezeu în suflet și în muzică

S-a născut în Republica Moldova. A început să cânte la vioară la 6 ani. A obținut succese în toată lumea, cântând cu multe dintre cele mai mari orchestre și cu dirijori celebri. A primit numeroase premii de excelență, iar președinta Maia Sandu i-a conferit titlul de „Artist al Poporului”. Alexandra Conunova este o violonistă aclamată pe toate scenele pe care cântă. Și, ca și cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, a creat o fundație care sprijină copiii talentați. Interviul acordat Ziarului Lumina ne-a dezvăluit o tânără plină de viață, naturală, optimistă și cu umor.

Ați avut un străbunic director atât al Operei și Baletului Național, cât și al Filarmonicii Naționale. Spuneți-ne, vă rog, câteva cuvinte despre anii copilăriei dvs. muzicale.

Au fost unii dintre cei mai frumoși ani! În această parte a vieții mele, legată de străbunelul meu și de părinții mei, care și ei erau muzicieni, mi-am petrecut tot timpul pe scenă și în culise, dinainte să încep să cânt la vioară, cunoșteam fiecare membru al orchestrei, fiecare artist, trupa de balet, soliștii, cântăreții de operă, mă știau și ei, aveam voie să vin să-i văd la repetiții, la probarea costumelor, la machiaj, la încălzire, peste tot. Pentru un copil, această posibilitate de a trăi o adevărată poveste în viaţa reală este un cadou, mai ales că în anii aceia se creează și puterea imaginaţiei, și dragostea de viață, și deschiderea sufletească. A fost, ca să zic așa, un lapte maternal moldovenesc îmbibat în cultură și în artă. În acei ani, Moldova era prosperă cultural, veneau aici artiști incredibili, calitatea vieții culturale era mai bună ca acum, o spun cu părere de rău. Dar asta nu înseamnă că nu va mai fi odată la fel!

Ați putea numi un prim moment esențial al carierei, când ați simțit unde o să ajungeți?

Eu am avut cea mai bună profesoară de vioară, cunoscută și în România, doamna Galina Buinovschi, care îmi zicea tot timpul, înainte să intru în scenă: „Fii artistă! Desenează cu arcușul precum cu o pensulă!” Sincer, eu niciodată nu mi-am dorit să devin mare solistă, n-am avut ambiția să fiu desăvârșită, să fiu prima. Am avut în schimb ambiția să fiu artistă, să creez. Mi se pare că totul s-a aranjat foarte natural. În copilărie și adolescență îmi plăceau foarte mult concursurile, cred că am participat la toate concursurile posibile din România: Ploiești, Bârlad, Câmpina, Brașov, am cutreierat toată țara cu vioara, am făcut parte și dintr-o orchestră la 20 de ani, timp de 8 luni, cariera mea s-a construit puțin câte puțin, am experimentat mult înainte să mă decid să-mi consacru viața unei cariere solistice, care e o decizie care vine cu multe sacrificii! Copiilor de la fundație le spun mereu că nu trebuie să vizeze solistica, ci arta. Celebritatea, imaginile, articolele sunt doar suprafața, din afară nu se văd munca, îndoielile, sacrificiile, scările pe care le urci, câteodată în zadar!

Ați primit numeroase premii. Ce rol joacă ele, psihologic vorbind, într-o carieră muzicală?

Eu m-am născut în 1988, când se trăia într-o societate fără internet, nimeni nu-și anunța succesele pe rețelele de socializare, „Eu sunt cel mai bun!”, cum se face astăzi, chiar fără motiv... Erau doar concursurile, acolo puteai să fii văzut. Concursurile, o spun mereu ca mentor, educă forța caracterului, prin răbdare, smerenie, depășirea de sine. Astăzi, lumea s-a schimbat foarte mult, concursurile câștigate nu mai sunt obligatorii ca să faci carieră, te poți afirma și altfel.

Viața fără jeluire

Toate referirile la dvs. pomenesc neapărat Premiul I la Concursul de vioară „Joseph Joachim” de la Hanovra. De ce este atât de important?

Poate pentru că are una dintre cele mai mari recompense financiare! (râde cu poftă).

Apropo, v-ați îmbogățit din muzică?

Artiștii sunt bogați în muzică, dar nu în conturile bancare! (râde din nou). Dacă ne ducem în trecut, vedem că nu prea se vorbea despre bani și nu se cereau bani pentru artă, era ceva tabu, ceea ce a rămas în conștiința colectivă. Așa încât trebuie să ai un manager, unul bun, căci artistul n-o să-ți spună niciodată: „Am un concert, plătește-mă douăzeci de mii!” Artistul zice: „Lasă, că-ți cânt pentru suflet!”

Ați pomenit despre smerenie. În ce relație sunteți cu Dumnezeu?

(zâmbește) Mi se pare că mă iubește foarte mult... Sunt foarte credincioasă, chiar dacă nu sunt, cum se spune, creștină practicantă. Firește, am fost botezată, mi-am botezat fiul și trăiesc cu Dumnezeu în suflet și în muzică. Tot ce se-ntâmplă cu mine, fie că e bun sau mai puțin bun, o primesc cu recunoștință și smerenie. Ceea ce trăiesc, simt cu tot sufletul și cu toată ființa mea că îmi trebuie, că îmi este destinat, și niciodată nu mă jelui, cum se zice în Moldova.

Cum se numește fiul dvs. și câți ani are?

Îl cheamă Grigorie - Grișa - și are aproape 14 ani.

Aveți timp pentru el?

Îmi fac timp. Când s-a născut, eram tinerică și nu aveam cariera de azi, deci am reușit să fiu și mamă când era mititel. Astăzi, tinerii sunt mai precoci și mult mai independenți decât eram noi. În plus, e băiat, așa că-l las să-și trăiască viața!

Cât de grea este viața de muzician?

A fi muzician este ca și când ai fi un atlet: contează tot ceea ce ține de condiția fizică, plus eforturile legate de exerciții, mai contează și avansarea în vârstă, mușchii trebuie întreținuți foarte bine, pentru că rezistența pe scenă trebuie să fie susținută și de componenta fizică.

Spuneți-ne câteva cuvinte despre vioara dvs.!

Relația cu muzica este ca un refugiu, iar vioara este poate cel mai bun prieten. Vorbeam zilele astea cu părinții și le spuneam că în viața mea există foarte puțină stabilitate, sunt tot timpul pe drumuri, oameni noi, repertoriu nou, locuri noi, până și mâncăruri noi! Singurele lucruri constante sunt muzica și vioara! Nu pot descrie în cuvinte cât de importantă este!

Este o vioară din 1785, una dintre ultimele create de meșterul Giovanni Batistta Guadagnini din Torino. Dar mi-a fost confecționată și vioara „Alexandra”, de către meșterul Mihail Bârlădean din Chișinău! Mă simt binecuvântată!

„Dacă nu te asculți, n-ai cum să avansezi”

Ce ne puteți spune despre fundația de caritate „Arta Vie“?

Am fondat-o în 2016 împreună cu mama mea, pentru că am avut întotdeauna dorința să înființez ceva aici, în Moldova, la care să mă pot întoarce. Ceva ca un copil al meu! Am fost eu însămi bursieră la o fundație din Germania, așa încât știu cât contează. Fundația aduce muzica clasică în locuri în care altfel nu ajunge: am organizat, cu grupe de muzică de cameră din liceul în care am învățat și eu, „Ciprian Porumbescu”, concerte în centre oncologice, hospice-uri, închisori, orfelinate. Nu erau simple concerte: copiii noștri povesteau, prezentau instrumente, aveau un dialog cu spectatorii, adaptându-se la condiții speciale, uneori foarte speciale și foarte grele. În timpul pandemiei, fundația n-a mai putut funcționa așa, drept care ne-am decis să ne orientăm spre masterclassuri. Condițiile financiare ale copiilor care învățau în Chișinău fiind ca și inexistente, în loc să se ducă peste hotare și să caute masterclassuri cu oameni pe care nu-i cunosc și ar putea fi dezamăgiți, mai bine le aducem aici artiști care le susțin gratuit. În plus, dau și concerte, fac și sesiuni foto cu copiii, alegem câte un tânăr talentat și-i oferim o bursă.

Ați cântat alături de mari orchestre ale lumii. Ați putea spune unde v-ați simțit cel mai confortabil?

La Chișinău, pentru că aici am avut primul concert, și la București, pentru că am crescut acolo.

Cum colaborați cu orchestrele și dirijorii?

Mie îmi place să mă gândesc că oamenii sunt simpatici și binevoitori. Când lucrez cu o orchestră nouă, uneori e foarte greu (râde), pentru că ai frica asta că o să te judece și n-o să le placi. Vorbeam recent cu un coleg, un solist foarte cunoscut: „Tu îți dai seama că noi studiem șase-șapte ore pe zi, să fie totul perfect, și după aceea decizia, dacă revenim la o orchestră sau nu, este în mâna muzicienilor din orchestră? Ei votează!” Și această presiune există chiar dacă ești cel mai cool artist din lume. Încât, cu cât avansez în vârstă, cu atât pun mai mult accentul pe „Hai să facem muzică împreună!” Încă de la prima repetiție, mă întorc spre ei și-i privesc, să se simtă importanți, să vadă că știu că noi cântăm împreună și eu știu ce fac ei și mă adaptez la nevoile lor. Asta creează o coeziune omenească sinceră și luminoasă, care pune în mijloc muzica, iar egourile sunt lăsate deoparte. Sigur, nu totdeauna este posibil, dar...

Mama dvs. este pianistă și teoretician muzicolog, se întâmplă să vă critice?

Mămica!? Muzical, nu, niciodată, pentru că are încredere în gustul meu. Mă mai critică însă pentru felul în care mi-am făcut părul sau cum am vorbit pe scenă...

Înregistrările pentru CD-uri sunt pe picior de egalitate cu concertele sau absența publicului implică o scădere a emoției?

Sunt o persoană foarte sinceră și nu mă tem să spun ce gândesc: mie nu-mi plac înregistrările! Înregistrarea este o muzică oprită, ca să nu zic moartă. Cânți - te oprești - cânți, pe urmă asculți și decizi unde reiei. Nu ai o respirație continuă, se rupe firul. E o temă sensibilă pentru mine, chiar dacă peste două luni voi înregistra concertele de Sibelius și de Prokofiev. Poate, cu anii, o să-mi schimb părerea!

Când vă ascultați înregistrările, se-ntâmplă să aveți nemulțumiri?

Aaaa! Cred că nu există tortură mai mare! Pentru că noi toți avem o imagine de per­fecțiune despre noi înșine. „Vocea mea e frumoasă, eu sunt frumoasă și inteligentă...”, după care te vezi într-un interviu sau te auzi într-un concert și zici: „Doamne! Nu-i posibil! Asta nu-s eu!” Ei, poate nu chiar așa, dar e întot­deauna o suferință, însă o suferință necesară: dacă nu te înregistrezi și nu te asculți, n-ai cum să avansezi.

Succes înseamnă să fii împăcat cu tine

Vine destulă lume, azi, la concertele clasice?

Nu, nu vine. Vine doar acolo unde pasiunea pentru muzica clasică e foarte mare: Austria, Germania, Italia, Franța. În Japonia, China, Coreea - uau!, e ceva nemaipomenit! Doar tineri vin la concerte, nu mai vezi oameni în vârstă. Aici, în Europa, lipsește cultura, lipsește educația copiilor. Problema este că noi, oamenii, ne temem de necunoscut, ne temem să fim vulnerabili și ne simțim prost pentru că nu înțelegem. Ar trebui să se introducă ore de cultură, de artă. În copilăria mea, avem un concert obligatoriu pe săptămână, ne încolonam câte doi, mergeam cu troleibuzul la Filarmonică. Era concert de dimineață, da, era gălăgie, dar făceam parte din această lume. Astăzi nu există așa ceva și noi, artiștii, încercăm să găsim soluții cum să plăcem mai mult publicului, să facem programe atractive, de tip fusion, să introducem un pic de jazz, un pic de folclor, să fie interesant - e o tendință bună. Ți-e și ciudă că trăim într-o societate foarte superficială, în care se caută imaginea sclipicioasă și plăcerea rapidă. Iar când avem un program cu sonate de Mozart și Schubert, au fost concerte în care nu am fost bine primiți. Aceste momente îți pun în față o realitate
tristă, amară.

Există granițe între genurile muzicale?

Eu nu socotesc că există. Orice muzică face parte din gama Do major! N-ar trebui să despărțim prea mult genurile, oamenii, să categorisim lucrurile. Este un scenariu optimist, dar eu cred că trebuie să visăm la el.

Sunt oameni care consideră rețelele de socializare drept spații frivole, în care oamenii țin să-și dea cu părerea, inclusiv despre lucruri la care nu se pricep, pun poze cu pisici și cu mâncare etc. Știu că dvs. aveți o altă perspectivă.

Eu consider că prin orice instrument, inclusiv rețelele de socializare, cunoștințe, contacte, bani, dacă-l folosești cu cap, își poți crea un proiect, te poți prezenta, îți poți deschide uși. Dacă ești muzician, trebuie să postezi videouri de calitate din concerte, dar nu ca să zici: „Uite ce bine am cântat!”, ci cu scop educativ. Poți să pui și un video în care arăți cum nu ți-a reușit ceva, un pic de slăbiciune, de vulnerabilitate. Pe de altă parte, mulți dintre promoterii de azi și directorii de săli țin cont de prezența virtuală: am avut un proiect foarte mare, anul trecut, pentru care s-a pus întrebarea: „Dar câți followeri are Conunova?” Sunt cele două fețe ale aceleiași monede...

Ce înseamnă să ai succes?

Să fii împăcat cu tine însuți în fiecare seară când te culci, să știi că ai făcut maximum din ceea ce puteai și ai fost om. Să fii sănătos, familia să fie alături, câinele să dea din coadă cum dă acum labradorul meu... Atât!