Un român caută fosile de peşti pentru National Geographic

Cunoscut în lumea alpiniştilor ca un temerar cuceritor de vârfuri, Sorin Baciu îşi dedică o mare parte din timp şi cercetării fosilelor de peşti, domeniu în care şi-a pregătit şi teza de doctorat. Este cel de-al doilea român cu expediţii ştiinţifice finanţate de societatea americană National Geographic, în condiţiile în care, anual, se acordă doar 250 de burse de acest fel pe întreg Globul. Primul program pentru care a aplicat s-a derulat în 2002, constând în cercetări paleontologice în zona Piatra Neamţ - Gura Humorului - Suceava. Pentru 2008 a aplicat deja pentru încă o finanţare, de data aceasta pentru studii în Carpaţii Orientali şi pe Valea Rinului, în Germania.

„Eu am absolvit Liceul de Ştiinţe ale Naturii «Emil Racoviţă» din Iaşi. acolo aveam tot timpul, pe perete, fotografiile lui Racoviţă din expediţia în Antarctica. Şi tot timpul, cât am stat la liceu, am privit acele poze şi mi-am dorit să ajung şi eu ca Racoviţă, să fac

expediţii în diferite puncte ale Globului“

Sunteţi un alpinist notoriu în România, însă şi un asiduu cercetător în domeniul paleontologiei. Cum a început „dorul de ducă“ în expediţii, fie ele alpine sau ştiinţifice?

Eu am absolvit Liceul de Ştiinţe ale Naturii „Emil Racoviţă“ din Iaşi. acolo aveam tot timpul, pe perete, fotografiile lui Racoviţă din expediţia în Antarctica. Şi tot timpul, cât am stat la liceu, am privit acele poze şi mi-am dorit să ajung şi eu ca Racoviţă, să fac expediţii în diferite puncte ale Globului.

Ce face diferenţa între o expediţie alpină şi una ştiinţifică?

Expediţia alpină, ca şi cea ştiinţifică, are scop şi obiective, dar alpinistul doar merge, are vârful şi nimic nu mai contează în jurul lui. Te pregăteşti, şi aici mă refer la pregătirea fizică şi psihică, ai grijă de dotarea cu echipament, foarte importantă, mai ales pe munţii înalţi, şi porneşti spre vârf. Ai ajuns, dacă reuşeşti să te mai întorci întreg acasă, e perfect, dacă îţi mai cade un deget, o mână, asta e situaţia. Pe când expediţia ştiinţifică presupune să munceşti o anumită perioadă într-o zonă, să aduni date, probe (roci, fosile, material geologic) şi pe urmă ai câţiva ani de lucru. Şi contribui la cunoaşterea Pământului, la cunoaşterea vieţii. În alpinism, rezultatul se concretizează în performanţă: eşti primul român care a ajuns pe un vârf. Intri într-o carte de istorie, vin cei mai tineri din spate şi îşi mai aduc sau nu aminte de tine, dar expediţia ştiinţifică presupune o continuare a muncii. Plus că pu-blici foarte mult, colaborezi foarte mult şi ştii că prin materialul colectat contribui la educare, la cunoaştere.

Bursă la Washington, la Institutul Smithsonian

Când aţi început să vă dedicaţi expediţiilor ştiinţifice?

După anul 1996, profilul pe care trebuia să lucrez eu la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Piatra Neamţ mi-a permis să mă înscriu la doctorat, pe partea de Paleontologie. Şi mie nu-mi place să fac lucrurile cu jumătăţi de măsură. Pentru că nu aveam timp să mai plec în expediţii, mi-am zis că ar trebui să ma implic pe partea aceasta, a paleontologiei, s-o aduc la un nivel cât mai ridicat. Acum e de nivel mondial, dar în â96 nu mă gândeam la lucrul ăsta, ci la cum să fac cel mai bine ce trebuia făcut.

Lucrarea mea se ocupă de fosilele de peşti din Carpaţii Orientali, cu o concentrare mare în zona Piatra Neamţ. M-am apucat de teza de doctorat. Dar dacă lucrezi izolat în paleontologie, n-ai nici o şansă să faci lucrurile corect, bine, ştiinţific. Practic, eşti obligat să intri în colaborări internaţionale. Am căutat, iniţial prin corespondenţă, ulterior prin invitaţii, diferiţi cercetători, deja consacraţi în domeniul de care mă ocupam, şi i-am adus în România. În 1998 a fost marea mea şansă, James Taylor de la Institutul Smithsonian din Washington, cu care am păstrat corespondenţa şi care, ulterior, a venit la Piatra Neamţ. A stat două săptămâni în România şi mi-a propus o colaborare americano-română: eu urma să plec la Washington, printr-o bursă, la Institutul Smithsonian. În 2000 am plecat cu această bursă. Aşa a început totul.

Al doilea român finanţat de National Geographic

Sunteţi al doilea român finanţat de National Geographic pentru expediţii ştiinţifice. Cum aţi fost selectat?

La fel ca şi în expediţiile alpine, pentru noi, cercetătorii, una dintre principalele probleme o constituie sursele financiare. Discutând, la Washington, despre cum se pot obţine bani pentru cercetare, James Taylor mi-a sugerat şi m-a ajutat să ajung să dau un interviu la sediul National Geographic.

National Geographic este împărţit în trei compartimente: revista cu acelaşi nume, acum şi cu versiune în limba română, canalul de televiziune şi Societatea National Geographic. Canalul TV şi revista nu-ţi oferă nici un sprijin material; practic, ei publică rezultate din expediţiile ştiinţifice suportate financiar de Societatea National Geographic.

Am dat, aşadar, acel interviu, au fost foarte interesaţi de propunerile mele şi am primit chiar formularele pentru a completa şi a desfăşura expediţii în Carpaţii Orientali, în România. Dar existau totuşi câteva condiţii de îndeplinit: trebuia să fii doctor în ştiinţe şi să ai colaborări şi referenţi internaţionali. Lucru foarte difícil, pentru că lumea nu te cunoaşte şi, deci, nu-ţi face nimeni recomandări. Ajutat de James Taylor şi de cei de la National Geographic, în 2002 am aplicat un program pentru săpături în Carpaţii Orientali şi mi-a fost aprobat. Programele National Geographic se aprobă foarte greu. Sunt numai 250 de burse pe an.

Câte expediţii v-au fost sprijinite financiar de americani?

Până să fie aprobat programul de care vă vorbeam, am fost trimis, tot cu finanţare de la National Geographic, la Moscova, la Insitutul de Paleontologie al Academiei Ruse. Era tot o bursă, cu finanţare de la Washington şi cu muncă la Moscova. În Rusia am participat la o expediţie de descoperire a unor peşti fosili din Caucazul de Nord şi din alte părţi ale Rusiei. Am stat o lună de zile acolo, am lucrat cu Banikov, un cercetător rus, ne-am împrietenit, a venit apoi şi el în România şi am aplicat colaborare româno-rusă la noi. În 2002 a fost aprobat programul meu, iar rezultatele au fost excepţionale. Am săpat în zona Piatra-Neamţ - Gura Humorului - Suceava. Am lucrat aproape două luni de zile, iar rezultatele au fost publicate în reviste de circulaţie mondială: în Italia, în Franţa şi în Rusia, la Moscova, în Jurnalul de Paleontologie al Academiei Ruse. Apoi, în 2003 au aplicat ruşii şi m-au luat coinvestigator pentru Caucazul de Nord. După 2003 am colaborat în Germania, pe Valea Rinului. Am fost de două ori acolo, în 2004 şi în 2005. Am făcut săpături finanţate de data aceasta de Societatea Paleontologică Americană.

Supravegheaţi în permanenţă de militari la săpăturile din Caucaz

A fost dificilă expediţia din Rusia?

În Caucaz, am lucrat o lună de zile, într-o zonă dificilă. La noi, în Carpaţi, mai ai acces, mai găseşti sate, oameni. În Caucazul de Nord a fost o zonă izolată, pe un râu mare,

într-un sat de armeni şi la graniţă cu georgienii, la 60 km. Tot timpul zburau avioane pe-acolo; erau conflicte în zonă. Am fost controlaţi permanent, supravegheaţi permanent. Ne-au trebuit o tonă de hârtii. Dar nu au fost evenimente deosebite. Mai mult ne-a stat în spate grija asta, că se poate întâmpla ceva cu noi. Dar asta face parte din „farmecul expediţiei“ (zâmbeşte - n.r.). Şi acolo au fost rezultate excelente.

Şi anul acesta aţi avut o expediţie finanţată tot de National Geographic. Unde aţi făcut săpături de această dată?

Anul acesta am participat la o expediţie finanţată tot de ei, pentru care a aplicat tot prietenul meu din Rusia. Am fost pentru încă o lună de zile tot în Caucazul de Nord, tot coinvestigator. Am luat şi un coleg din România, care lucrează la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Piatra Neamţ pe colecţii de peşti fosili. Apoi am aplicat eu la National Geographic, pentru anul viitor, să săpăm două luni în Carpaţi şi alte două luni pe Valea Rinului, în Germania, lângă Frankfurt.

Cum se obţine o bursă National Geographic

Ce demersuri trebuie făcute pentru obţinerea bursei?

Pentru a aplica un program la National Geographic este destul de simplu. Ai foarte puţine hârtii de întocmit, totul este în format electronic. Există două etape: preaplicaţia şi aplicaţia propriu-zisă. La preaplicaţie trimiţi cererea cu scopul şi obiectivele expediţiei paleontologice şi colaboratorii, iar când ţi se aprobă aplicaţia, trebuie să scrii în câteva pagini ce urmează să faci, pe etape, colaborările şi, ce-i mai important, referenţii. Îţi trebuie trei referenţi, dar care să nu fie din Rusia sau din Europa de Est. Apoi ţi se aprobă programul, primeşti banii, îţi desfăşori activitatea, iar după şase luni de zile înaintezi un raport, la finalizarea proiectului, cu foarte multe imagini.

De ce aceste restricţii în cazul referenţilor?

Cadrul acesta ştiinţific se desfăşoară pe mai multe nivele. Ai nevoie de referenţi care sunt la cel mai înalt nivel posibil în domeniul în care lucrăm noi. Pentru că acei trei referenţi, care îţi dau avizul, poartă, de fapt, întreaga responsabilitate a proiectului.

Ce vă cer ei pentru banii pe care vi-i acordă?

Cer ca la publicarea lucrărilor ştiinţifice, cu rezultatele obţinute în cadrul programului pe care l-au finanţat, să fie menţionat, la capitolul „Mulţumiri“, că acestea apar ca urmare a finanţării programului respectiv de Societatea National Geographic. Asta dovedeşte că tu lucrezi la un anumit nivel, că ai valorificat banii pe care ţi i-au trimis prin descoperiri ştiinţifice şi nu numai atât. Orice fosilă, o dată descoperită, o dată scoasă dintr-o formaţiune geologică, nu reprezintă nimic, atâta timp cât nu este prelucrată ştiinţific şi publicată. Adică să intre în circuitul mondial şi să transmiţi descoperirea ta lumii întregi. Altfel, nu exişti. Şi să ştiţi că există foarte mult material neprelucrat în colecţiile muzeelor, vechi de o sută sau două sute de ani. Chiar şi la Paris am găsit. Şi, practic, National Geographic, dacă vede că propunerea ta merită, te finanţează, dar, pe parcurs, aşteaptă şi rezultate. Iar rezultatele înseamnă a publica în reviste de circulaţie mondială.

Cinci lucrări publicate, alte douăzeci îşi aşteaptă rândul

Cât durează de la săpătură până la prelucrare şi publicare?

Poate să dureze şi zece-douăzeci de ani. Depinde de ce găseşti. În paleontologie nu găseşti numai un peşte fosil, găseşti mai mulţi. Noi ştim locurile dinainte, aflorimentele în care ne desfăşurăm activitatea. Eu public un material care consider că este urgent şi de importanţă ştiinţifică mondială. Şi putem face diferenţa între o fosilă importantă, să spunem o specie nouă, şi o fosilă care a fost descoperită, spre exemplu, şi în Caucaz, şi în Germania, şi în Franţa. Şi atunci dau prioritate materialului ştiinţific nou. Acesta este cel prelucrat prima dată, în primii doi-trei ani de zile.

Câte lucrări aţi publicat până acum?

După programul din 2002 am publicat cinci lucrări. Şi mai am material fosil la Piatra Neamţ pentru încă cel puţin 20 de lucrări.

Valoarea bursei - 5.000 de dolari

Ce valoarea are bursa?

Depinde. Eu am aplicat prima dată pentru 5.000 de dolari, iar acum sper să aplicăm pentru 7.000 de dolari. Banii aceştia sunt asiguraţi numai pentru săpături paleontologice. Sigur, poţi să închiriezi echipament, să plăteşti o maşină, doi oameni. Eu prefer să iau studenţi, pe care să îi plătesc, dar care să şi înveţe ceva. Dacă se face o descoperire ştiinţifică extraordinară, atunci vine şi echipa de la National Geographic şi prelucrează în colaborare cu tine. După Caucaz, în 2003, Banikov a scris un articol, iar fotografiile mele au fost acceptate de Washington şi am publicat în revista „National Geographic“, dar versiunea rusă, la Moscova.

Filme s-au făcut?

Nu, deocamdată. În momentul în care se pune problema de a realiza un film, lucrurile durează. Până o zonă de pe Glob să devină interesantă pentru National Geographic trece o bună bucată de timp. Pentru că trebuie adunate foarte multe date, ca să poţi să faci un film. Ei nu aruncă pe piaţă informaţii „ciudate“, pentru că în paleontologie, totuşi, se poate cădea foarte uşor în ridicol.

Pentru 2008 aveţi, aşadar, proiecte tot cu National Geographic?

Da. Am săpăturile din Carpaţi şi de pe Valea Rinului. Apoi mai am un proiect de colaborare cu Parcul Naţional Hăşmaş. Şi sunt convins că o să ajung şi în Antarctica, cândva, asemeni lui Racoviţă (râde - n.r.).

▲ Sorin Baciu a cucerit Aconcagua în acest an

La 46 de ani, Sorin Baciu poate spune, fără riscul de a greşi, că ştie cum arată lumea „de sus“. Povestea „dorului de ducă“, în cazul său, a început în 1990, când a intrat în echipajul de alpinişti al celebrului Constantin (Ticu) Lăcătuşu, împreună cu care a făcut numeroase expediţii în Africa şi Asia. A escaladat trei dintre cele mai înalte vârfuri ale lumii: Elbrus (5.642 m), în Caucaz, Kilimanjaro (5.895 m), în Africa, şi Aconcagua (6.962 m), în Argentina. A străbătut şi 7.000 din cei 8.167 m ai vârfului Daulaghiri, din Himalaya, dar nu a putut atinge vârful din cauza vremii. E hotărât însă să se întoarcă acolo, convins fiind că a rămas dator muntelui. Cea mai recentă expediţie alpină a sa a fost cea din Aconcagua, în luna ianuarie a acestui an.

Sorin Baciu a fost muzeograf la Muzeul de Ştiinţele Naturii din Piatra Neamţ, iar în prezent este lector la Facultatea de Geografie şi Geologie a Universităţii „Al. I. Cuza“ din Iaşi. Ca specialist în Geologie, este al doilea român finanţat de Societatea National Geographic din SUA pentru expediţii ştiinţifice de descoperire a unor fosile de peşti.