Despre personalitățile exilului românesc anticomunist s-a vorbit mult în primii ani de după 1989. Dar au rămas în umbră mulți dintre oamenii de cultură care au luat atunci calea pribegiei, iar cărțile scriitorilor români exilați nu sunt suficient de cunoscute publicului de astăzi din România. Despre latura de scriitor, mai mult decât despre cea de gazetar și om de radio, a lui Virgil Ierunca (1920-2006) vorbește în acest interviu cercetătorul Dan Anghelescu.
Domnule Dan Anghelescu, împreună cu doamna Mihaela Albu, aţi publicat recent cartea „Necunoscutul scriitor Virgil Ierunca“, la editura Aius. Este accentuat în titlu cuvântul „scriitor”. Pentru cei care n-au ajuns să citească volumul, vă rog să evidenţiaţi această latură de scriitor valoros, dar necunoscut îndeajuns.
Am putea gândi că tocmai prezenţa - intens aşteptată înainte de ’89 - la microfonul Europei Libere i-a creat lui Virgil Ierunca un profil atât de pregnant încât, în rumoarea profund confuză şi îngălată a post-decembrismului nostru, imaginea de om al scrisului a fost estompată până la dispariţie şi astfel profilul de scriitor a devenit evanescent.
În momentul de faţă aş spune că, pentru a fi în măsură să percepem latura foarte reală, de scriitor a lui Virgil Ierunca ar fi suficient să-i lecturăm cu atenţie textele; şi mai ales acele texte în care Ierunca nici nu-şi pune problema dacă face sau nu literatură. În marea majoritate a scrierilor lui vom observa că el e preocupat, întâi de toate, să comunice. Să comunice tuturor, dar mai ales Occidentului, marea tragedie a ţării lui, a culturii din ţara lui şi de fapt a întregului Est al Europei. Cât priveşte latura de scriitor valoros, ea apare din forţa cu care ilustrează pe multiple - aş spune chiar polifonice - planuri, realitatea unui cataclism al istoriei pe care ţara, cultura şi spiritualitatea neamului său sunt silite să le suporte şi să le traverseze. Acesta este filonul şi totodată mesajul esenţial sub care se regăsesc, reunite laolaltă, atât în publicistica, dar şi în literatura sa. Ele îmbracă un aspect de rechizitorii şi poartă mereu vizibila amprentă a tuturor întunecărilor din acea existenţă în suspensie care a fost exilul. Din nefericire însă vom constata că textele lui Virgil Ierunca sunt destul de greu accesibile cititorilor. După perioada imediat următoare anilor ’90, scrierile lui nu au mai fost retipărite. Iar tirajele de atunci nu au fost nici pe departe generoase. O cortină vizibilă de uitare se trage peste personalitatea şi scrierile lui. Aşa se explică faptul că, de pe firmamentul librăriei din centrul oraşului Râmnicu Vâlcea, numele lui Virgil Ierunca a fost şters în favoarea celui de Humanitas. Semn că cei care se întreceau cândva să îi facă temenele, astăzi, sunt orientaţi spre alte zone de interes.
Într-o Europă mutilată de Utopii, scrierile lui Virgil Ierunca, atunci când au apărut, îl plasau pe culmile marilor disperări, alături de un Emil Cioran, ca şi alături de Ionesco, cel care, la rândul lui, aspira să readucă la suprafaţă Eu-l profund, acela a cărui extirpare totală Utopia încerca să o realizeze; acelaşi care, îmbrăcând aparenţele absurdului, tocmai îşi reclama dreptul de a-i fi recunoscute dramele dezrădăcinării şi ale excomunicărilor. De altfel, am putea să remarcăm că, prin exil, Eu-l tuturor scriitorilor români se radicaliza şi astfel intra în zodia unor noi deveniri.
Virgil Ierunca se va vădi drept unul dintre cei mai ardenţi apărători ai românităţii într-un timp dominat de anti-esenţa utopică a istoriei. Iată de ce afirmaţia din titlul cărţii realizate împreună cu Mihaela Albu se dorea de fapt o incitare la lectură. Ca autori, am considerat că Virgil Ierunca trebuie, înainte de toate, citit şi pentru că, prin scris, el oferă un alt mod de a privi, de a înţelege şi de a gândi sensul literaturii, dar nu mai puţin şi pe cel al istoriei.
Cât despre latura propriu-zisă de scriitor mă voi mulţumi să spun că atât poemele, cât şi valorosul lui jurnal (Trecut-au anii) sau eseistica frapează imediat cititorul. În ecuaţia lor există - şi oricine îl citeşte va fi atins - o doză de imprevizibil, ca şi de una de miracol şi har. Dar dincolo de autentica lor valoare literară, în ceea ce a scris descoperim actul unei fundamentale împotriviri a umanului faţă de înaintările lumii către propriile şi devastatoarele ei decăderi.
Despre poetul Virgil Ierunca aş mai spune că el se regăseşte mereu într-o continuitate şi o rezonanţă de spirit cu marile glasuri ale poeziei româneşti şi universale. Pentru cei care-l citesc pe Virgil Ierunca va fi limpede că poetul a resimţit cu o acuitate deosebită fracturile şi surpările devastatoare ce surveniseră între sensibilitatea acestui nou timp şi imaginarul perioadelor anterioare. Acestea din urmă deveniseră deja un patrimoniu pe care războiul şi schimbările apărute în lumea postbelică le îngheţaseră într-o tradiţie care intrase, vizibil, într-o rapidă şi dezesperantă disoluţie. Dar exilul era (şi totuşi, nu mai era!) doar o problemă exclusivă a celor din Est. Ar fi suficient să ne reamintim de cei ce atenţionaseră, în repetate rânduri, asupra marilor decăderi ale lumii. Să-i amintim pe Oswald Spengler şi Paul Valéry („noi, civiliaţiile, ştim acum că suntem muritoare!”); dar şi pe un Ernest Jünger cu simbolicul său personaj de roman: Waldgänger-ul, exilatul, omul condamnat să rătăcească prin păduri în căutarea unui adăpost, a unei salvări pentru sine şi pentru înseşi esenţa şi valorile umanului. Inevitabil, în acele conjuncturi, chiar şi marea poezie a lumii respira sub o întunecare a tuturor sensurilor şi rosturilor vieţuirii. Să ne reamintim că în 1942 unul dintre tulburătoarele poeme ale lui Saint-John Perse s-a intitulat Exil. În grăirea sublimă a acelui (şi el) mare exilat „nisipul, pietrele înalte în vânt, pământurile noi” deveniseră semne ale unei „lasciate ogni speranza”. Toate sunt, se spunea în poem „Portes ouvertes sur les sables, portes ouvertes sur l’exil,/…/Et, sur toutes grèves de ce monde, l’esprit du dieu fumant désertes sa couche d’amiante” (Porţi deschise înspre nisipuri, porţi deschise înspre exil,/…/ Şi, pe toate ţărmurile acestei lumi, spiritul zeului fumegând îşi părăseşte aşternutul de amiantă”). Deci nu mai era nici un loc înspre care să se mai meargă, să se mai înainteze cu înţelegerea. Şi din acest motiv cel considerat „suveranul incomparabil al poeziei” spunea: „Totul de reluat. Totul de spus din nou. Iar coasa privirii, peste tot a o fi purtat!/…/Gloria mea e pe nisipuri/../Unde merg nisipurile la cântul lor merg Prinţii exilului”.
Toate orizonturile poeziei se deschiseseră astfel către marile disonanţe apărute în lume, dat fiind că poemul de Exil al lui Saint-John Perse prefigurase în esenţă toate devastatoarele exiluri ce aveau să survină. El se vădise astfel ca poem al unei alte cunoaşteri şi al unei rătăciri prin mari solitudini. Ceea ce arată că poezia devenise o formă de revoltă împotriva acestui nou şi anti-uman destin al lumii. Poate că pe un asemenea fond ar trebui să încercăm o descifrare a semnificaţiilor profunde ale unei poetici a exilului românesc în general.
În ceea ce-l priveşte pe Virgil Ierunca şi poemele lui de exil vom observa că şi ele conţin un aproape acelaşi îndemn: „Totul de reluat. Totul de spus din nou”. Şi aici se caută o plutire suverană peste un tărâm ce aparţine lucrurilor, imanenţei sau, altfel spus, acelei pregnante forţe a palpabilului. Se resimte o gravitaţie în jurul regiunilor tenebroase ale fiinţei: „În ore anotimpurile albe, tainele toate în clipă/ Şi peste ape Diotima, risipitoarea de cărbuni./ Steaua s-a ascuns încă o dată şi numai pentru mine./ O caut mereu după ce am găsit-o aruncată în lumi./ Magii, magii, părinţii mei de noapte/
Magii, magii, fraţii mei de cruce sunt aici./ Bat îndelung la porţile de piatră - miezul pietrelor;/ - Somnul magilor, miere de haos răpus!/ Îi chem, îi chem fiecare, pe numele lui de Atunci:/ - Somnul magilor, cenuşă de stele ude” (Ştiinţă, poem publicat în Prodromos, nr. 8-9, 1968).
Poeme de exil ar putea să însemne - de aici înainte - şi Poeme în exil! Ca atare nu se va mai putea spune dacă Poemul mai este ori mai poate fi - cum spunea Valéry - o „serbare a intelectului” sau, dimpotrivă, cum îl văzuse suprarealistul Breton - o „prăbuşire a intelectului”.
Virgil Ierunca este cunoscut în ţară drept jurnalist şi publicist, dar mai ales „vocea“ de la Radio Europa Liberă, cronicarul literar pe care - pe lângă oamenii de rând - scriitorii din România anilor comunişti îl ascultau cu sufletul la gură, şi ale cărui vorbe îşi doreau enorm să fie şi despre cărţile lor, trimise prin diverse căi la Paris. Rămân valabile opiniile sale critice de atunci?
Fie că e vorba de literatură, filosofie, muzică, arte plastice sau politologie, comentariile lui Virgil Ierunca de la radio sau din revistele exilului au fost totdeauna profunde și bogate în informaţii esenţiale. Rostirile lui vor avea totdeauna o anume valoare şi pentru că au fost gândite ca esenţă în numele acelui deosebit de important „l’acte de connaître et de nommer”. Ca şi un alt mare poet al exilului, Horia Stamatu, Virgil Ierunca, fără ostentaţie, aproape cu totul dezinteresat, se complace într-o poietică aparte, a lui şi numai a lui, discretă, mereu smerită, însă vizibil marcată de grija aducerii în atenţie a valorii altor poeţi. De altfel, nici nu am putea pătrunde cu adevărat în ceea ce se vădeşte a fi gândirea lui despre fenomenul Poieticului dacă nu am urmări cu atenţie ce spune şi mai ales cum vorbeşte despre alţii, păstrându-se pe sine mereu în umbră, deşi este un poet autentic şi de-ne-confundat. Rostirile lui deţin harul unor enunţuri nu numai memorabile, ci şi somptuoase. Şi, ceea ce apare într-o anume măsură într-o ordine a firescului este tocmai consecvenţa cu care se pune mereu în situaţia de a gândi exclusiv din interiorul acelei stări - cu totul speciale - a lumii pe care o numim poezie. Gândind poezia în alţii, şi poemele lui pot fi gândite şi comentate cu atât mai adecvat apelând la un par lui même, cu aproape aceleaşi sintagme pe care le întâlnim în propriile lui comentarii faţă de alţi poeţi, unii rămaşi (la propriu, chiar, prizonieri) acasă. Confortul natural al literaturii dispăruse cu desăvârşire. Singurătatea severă cu sine, pe care el o întrezărea comentând, de pildă, poemele unui Marcel Gafton, devenise acum o „lume închisă în adânca uitare a fiinţei”, dat fiind că „lăcaşul poetului, ca şi al poemului, nu mai era posibil decât în fiinţă”.
Cum explicaţi faptul că opţiunile lui Virgil Ierunca erau de stânga înainte de a pleca din ţară, iar mai apoi a devenit un vehement critic al regimului comunist?
În ceea ce mă priveşte personal, nu m-aş aventura în explicaţii. Noi, românii, suntem mai totdeauna gata să explicăm o mulţime de lucruri care - şi mai ales când - îi privesc pe alţii. Cum spunea unul dintre autenticii gentilomi ai exilului, romancierul Theodor Cazaban, atotştiutorimea noastră e cunoscută. Nu şi onorabilă. Aşa că prefer - de fapt cel mai cinstit este - să-l las pe Ierunca să se explice singur. Într-o scrisoare către Mircea Popa (24 februarie 1998) chiar asta face, vorbindu-i despre propriile texte din tinereţe: „Multe căzuseră în uitare. Nu însă şi acelea în care mi-am prostituat scrisul făcând un pact onest cu diavolul. Onest, în măsura în care am crezut câteva luni ca troţkyst ce mă consideram. (Eram vreo trei în toată ţara!) N-am fost niciodată înscris în partidul comunist. Dar despre toate acestea m-am ironizat singur în mai multe texte publicate în exil. (...) Unele texte, cele din «Victoria», de pildă, mă dezgustă fiindcă îmi erau transformate complet de G. Ivaşcu. Am rupt relaţiile cu el când am descoperit ce făcea în calitate de secretar de redacţie. Acum, sunt convins că un autentic troţkyst sfârşeşte prin a deveni «ultimul reacţionar» aşa cum mă definesc”.
De altfel - vorbind despre stângismul lui Ierunca -, n-ar trebui să se uite că „scandalurile” provocate de el în presa acelor momente de uriaşă confuzie se ţineau lanţ şi din pricină că publicistica lui nu era decât o compromitere repetată a dogmelor sacrosancte ale stalinismului. Un exemplu devenit celebru în epocă a fost articolul lui despre Ilya Ehrenburg, unde fuseseră aduse în discuţie tocmai publicistica anarhistă din tinereţile acestuia, publicistică asupra căreia nu mai era voie să se pomenească. România Liberă, condusă pe atunci de Grigore Preoteasa (cel care se pronunţase împotriva angajării la ziar a lui Ierunca), refuzase publicarea articolului. Ion Călugăru însă îl publicase imediat în Scânteia. De unde şi scandalul ce izbucnise instantaneu. De altfel, mărturisea Monica Lovinescu mult mai târziu, „trecutul de stânga al lui Virgil Ierunca a fost foarte scurt”, datorat mai mult simpatiilor tânărului de atunci pentru suprarealism, la Universitate şi câteva luni sub dictatura comunistă. Iar mărturisirile lui Ierunca dintr-un interviu de după ’89 ne lămuresc privitor la momentul re-convertirilor sale din exil şi la cauzele directe ale acestora: „comunismul m-a făcut să mă regăsesc. Marxismul ca ideologie şi comunismul ca formă de instituţionalizare a terorii şi totalitarismului, desfiinţând nu numai condiţia dar şi natura omenească, m-au modificat profund”. Rememorându-şi începuturile, în acelaşi interviu, mărturiseşte: „Eu am plecat din România detestând-o. Mă interesa atunci numai ceea ce era occidental, ceea ce n-avea nici o legătură cu românismul. Au venit comuniştii şi am pierdut ţara. S-au întâmplat ca atare două lucruri. Marxismul m-a făcut o fiinţă morală, ceea ce nu credeam că e posibil. (…) Iar când am rămas fără România nu m-a mai interesat nimic din realităţile culturii occidentale. Asta nu înseamnă că am părăsit cultura occidentală. (….) Dar obsesia mea majoră ajunsese acum România. Imboldul acesta nu l-am avut decât după ce am cunoscut bine viaţa lui Mircea Vulcănescu. Era omul care a spus: nu-i nevoie să ai operă - el nici n-a avut timp să-şi facă o operă -, ci trebuie să răspunzi mereu la anumite urgenţe spirituale” (apud Ileana Corbea/ Nicolae Florescu, Resemnarea Cavalarilor, 2002, ed. Jurnalul Literar).
În 1948, Virgil Ierunca şi Mircea Eliade au editat la Paris revista Luceafărul, prima publicaţie a exilului românesc. Aţi scris şi o carte în colaborare cu Mihaela Albu despre aceasta. Cât de importantă a fost această publicaţie?
Desigur, într-o istorie a publicisticii din exilul românesc apariţia revistei Luceafărul a fost deosebit de importantă, fiind prima revistă a scriitorilor români din exil (1948, 1949), susţinută financiar de generalul Nicolae Rădescu. Din mărturiile lui Virgil Ierunca aflăm că, în această apariţie, Mircea Eliade a avut un rol foarte mare şi pentru că lui şi lui N.I. Herescu le-a fost încredinţată revista. În Cuvântul de început (nesemnat) se spunea că această publicaţie apare „în timpul celei mai grave crize pe care a cunoscut-o neamul românesc în lunga şi dramatica lui istorie”. Între principalii colaboratori îi întâlnim pe Alexandru Busuioceanu, N.I. Herescu, Mircea Eliade, Vintilă Horia, George Ciorănescu, Horia Stamatu, Emil Cioran (cu ultimele texte scrise de el în limba română) şi, acoperit de pseudonimul Valeriu Anghel, cu un text intitulat Adio libertăţii aparţinând lui Vasile Voiculescu.
Dan Anghelescu - scurtă biografie literară
Este poet, eseist, istoric literar, muzicolog; membru al Uniunii Scriitorilor din România, al Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, membru PEN Club și al Asociației de Literatură Generală și Comparată (ALGCR); este director (fondator) al revistei internaţionale de cultură şi spiritualitate sud-est europeană Carmina Balcanica, editor la revista Lumină lină/ Gracious Light din New York și vicepreședinte al Asociației Culturale Internaționale Carmina Balcanica. A absolvit Conservatorul de Muzică „George Enescu” din Iaşi, Facultatea Muzicologie-Compoziţie, și are doctorat în filologie. A publicat poezie, articole și cronici literare în reviste din România și din alte țări, mai multe volume de poezii, precum și prefețe și postfețe la volumele unor scriitori. Poezia sa a fost tradusă în engleză, germană, franceză, sârbă, spaniolă, arabă.
