30 de ani. Ce-ar trebui făcut?

August 1989. Contrar tuturor precedentelor, Ceauşescu insistă ca defilarea de 23 august să aibă loc prin faţa clădirii uriaşe care urmează să devină „Muzeul Recunoştinţei Naţionale”. Recunoştinţă faţă de Ceauşescu, desigur. Construcţia, la care se lucrează de mult şi a înghiţit enorm de multe resurse, nu e gata, aşa că se improvizează o butaforie. Nimeni nu pare să sesizeze ironia: în loc de Sud-Nord, ca până atunci, manifestanţii se vor mişca de la Est la Vest… Ceea ce aveau să facă şi peste câteva luni.

Iunie 2019. După 30 de ani, clădirea e tot acolo, doar că parţial decupată şi profund degradată. Dacă păstrarea ei ar fi fost intenţionată, ar fi fost ca „Domul Atomic” din Hiroşima. Dar nu e decât urmarea a trei decenii de incapacitate crasă, juridică şi inginerească, de a se face ceva cu monstrul. Eventual să fie demolat şi să reconstituie Hipodromul Bucureşti!

La treizeci de ani de la Revoluţie şi aproape douăzeci din mileniul al treilea după Hristos, Capitala României - şi nu numai ea - e punctată de asemenea relicve, plus foste superbe clădiri interbelice, lăsate să se demoleze singure (şi uneori incendiate discret, în acelaşi scop), plus şantiere de clădiri noi, abandonate când s-au terminat banii… 

Nu-i mai puţin adevărat că alte construcţii s-au renovat impecabil - centrul Oradei, de pildă, sau superba cetate Alba Carolina! De asemenea, să recunoaştem, s-au construit şi clădiri, mai mici sau mai mari, în majoritatea lor destinate firmelor, care nu arată rău deloc.

Ceea ce arată rău este ansamblul celor de mai sus, alăturarea fără nici o noimă, al cărei simbol reprezentativ e cilindrul rece şi urât al secţiei de poliţie de pe bd. Lascăr Catargiu, înfipt contra naturii între casele frumoase care au supravieţuit acolo aproape miraculos.

Cam aşa arată cu totul România acestor 30 de ani... Zgârie-nori sclipitori, străduţe patriarhale şi aproape o treime dintre români care trăiesc cu toaleta săpată în curte şi se spală la lighean. Sclipitoare rezultate la olimpiadele şcolare şi catastrofale rezultate la simulări, evaluări, bacalaureat. Un milion de cărţi la Bookest 2019, dar numai 4 din 10 români au citit vreo carte în ultimul an. Cea mai mare cerere din Europa de Est (sau chiar din tot continentul) când o firmă de maşini ultra-scumpe lansează un nou model, inclusiv în ediţie redusă, în ţara cu cei mai puţini kilometri de autostradă raportat la populaţie.

Mă grăbesc însă să spun: asta NU înseamnă că „e la fel ca înainte”, necum că ar fi chiar mai rău, aşa cum propovăduiesc cei fără de memorie, dar şi copiii lor (într-un sondaj de acum câţiva ani, 60% dintre cei născuţi după 1989 susţineau că era mai bine înainte!). Nu. Asta este o minciună şi, în acelaşi timp, o impietate faţă de cei care, în Decembrie 1989, dar şi înainte, au fost ucişi, răniţi, încarceraţi, torturaţi, bătuţi, urmăriţi, hăituiţi pentru ca noi, acum, în libertate, să putem strâmba din nas afirmând public că era mai bine înainte!

Înainte a fost infernul. Cine nu e de acord cu asta fie e amnezic, fie a fost un privilegiat al sistemului comunist, fie e rău intenţionat. Avem dreptul să criticăm - şi chiar criticăm - orice din România de azi, să ne exprimăm deziluzia că nu se află acolo unde putea să ajungă în trei decenii.

Dar dacă ne facem că uităm că n-aveam mâncare, cozile interminabile la orice (puţinul orice care se găsea din când în când), creveţii şi vinul spumos care ajunseseră singurele exponate din alimentare, ba şi din aprozare, cele două ore zilnice de TV (de fapt, de Ceauşescu la TV) pe un singur canal, lipsa căldurii în case, a apei calde, a curentului electric de multe ori, propaganda îndobitocitoare, falsele raportări ale falselor succese economice, încarcerarea colectivă între graniţele ţării, dar mai ales frica de a spune ceea ce gândeşti, atunci e ceva foarte în neregulă cu noi.

România este astăzi cu totul alta decât cea din 1989 şi marea majoritate a schimbărilor sunt înspre bine, înspre firesc, înspre normalitate, înspre spiritul şi tradiţiile naţionale şi europene. Sunt incomparabil mai puţine aspectele despre care am putea spune că s-au schimbat în rău decât cele relativ la care ne putem plânge că nu s-au schimbat destul - sau destul de repede.

Sunt aproape 30 de ani. Îi vom celebra în decembrie. Fără a renunţa să criticăm ceea ce considerăm că merită criticat, haideţi să ne gândim puţin, cu toţii, cum vom pomeni Decembrie 1989. Haideţi să nu lăsăm totul în grija autorităţilor, căci am văzut anul trecut ce s-a întâmplat cu Centenarul statului român modern, unitar…