„Drumul nostru, pe unde ar lua-o, trebuie să ajungă la Dumnezeu”

Poeta Monica Pillat, fiica lui Dinu și a Corneliei Pillat, povestește despre suferințele îndurate în comunism de familia sa și despre bucuria de a vedea sublimată amintirea tatălui său ca scriitor, dar și ca om al lui Dumnezeu.

Ați crescut în vremurile când comunismul se instala cu putere în țara noastră. Cum ați resimțit acest lucru în copilărie?
Am crescut într-o casă bătrânească din vechiul București, pe o stradă în pantă care dădea în Calea Rahovei, strada Ion Țăranu, care astăzi nu mai există, era o stradă foarte liniștită, cu multe grădini, cu case scunde, străjuite de copaci, și am avut norocul să copilăresc
într-o curte umbrită de trei castani. Locuiam într-o casă tip vagon, eram trei familii, eram eu cu părinții, bunicile mele - văduve amândouă - și niște chiriași.
Când eram mică, nu-mi dădeam prea bine seama de epoca în care trăiam. Eram fericită că tata nu avea serviciu și se juca cu mine. Mama era singura care lucra, bunicile nu aveau pensie, ne era foarte greu. Asta era înainte de închisoarea tatei. El fusese dat afară în 1948 de la Catedra de literatură a lui George Călinescu, unde lucrase doi ani ca asistent al lui. A devenit după aceea, printr-o relație, pontator la o fabrică de praf de sânge. S-a îmbolnăvit foarte grav de plămâni și mult timp a stat acasă sau prin spital. Și-a găsit din nou serviciu în 1957, când George Călinescu l-a luat cercetător la institutul lui. Până să fie tata arestat, în 1959, n-am simțit apăsarea vremurilor. Poate doar iernile când nu aveam lemne și ne încălzeam toți într-o cameră la un arzător...

Ați fost martoră la arestarea tatălui?
Da. Aveam 11 ani, iar copilăria mea s-a terminat atunci când l-au arestat pe tata. Ne-am trezit noaptea cu niște indivizi îmbrăcați în negru care au răvășit toată casa, toată biblioteca, au tras de sertare, au creat un haos imens, în căutare de dovezi. Au luat cărți și manuscrise ale tatei. A fost cea mai cumplită noapte din viața mea, iar la școală nu puteam să arăt nimic din ce se întâmplase. Mama s-a dus a doua zi la serviciu extrem de elegantă, era felul ei de a lupta și a nu se lăsa compătimită.

Vorbeați în casă despre ce se întâmplase?
Bineînțeles. Dar mama nu-mi spusese la câți ani fusese tata condamnat și eram frământată. Într-o noapte am visat că întrebam pe cineva la câți ani a fost tata condamnat și
mi-a răspuns că la 25 de ani și i-am spus mamei a doua zi, iar ea s-a mirat foarte tare. În casă trăiam mereu cu certitudinea că tata se va întoarce.

Cum a fost ziua în care s-a întors?
Nu eram acasă, mama mă trimisese la Văratec cu bunica maternă, pentru că nu știa cât de traumatizat va veni tata. Într-adevăr, a venit foarte schimbat... Când a sosit acasă, i-a spus mamei că nu mai vrea să aibă de-a face cu cărțile, ci ar vrea să devină paznicul unei grădini publice. Dar de ce vă spun acest lucru: în vara asta s-a întâmplat ceva extraordinar. Pictorul Ștefan Câlția a vrut să mă cunoască și m-a invitat la atelierul său să-mi arate ce a pictat. Am fost acolo și mi-a arătat 16 tablouri pe hârtie japoneză în tuș: Grădini pentru Dinu Pillat. Nu l-a cunoscut pe tatăl meu, dar a aflat dintr-o carte ce spusese referitor la dorința lui. A imaginat grădinile pe care ar fi putut tata să le păzească: grădini de aripi, de ochi, de pești, de flori, de ape, de îngeri... Mi s-a părut că am o revelație mistică, omul acesta îmi povestea cum era tata, deși nu-l cunoscuse. „Dar noi ne-am întâlnit în aceste grădini...”, mi-a spus. Îmi venea să îngenunchez în acel atelier, dar mă gândeam să nu fie un gest ridicol, însă atelierul devenise ca o biserică în care se întâmpla o minune. Domnul Câlția vorbea cu mine ca și cum m-ar fi cunoscut dintotdeauna, cu o simplitate și spiritualitate profundă. Sunt lucruri care par neverosimile.

Maria Pillat, bunica paternă, este descrisă de mama dumneavoastră în memorii ca fiind o persoană extrem de interesantă. Povestiți-ne despre ea.
În 1949, a fost arestată ca fostă moșiereasă, a stat o lună la un penitenciar din Botoșani, iar între 1950 şi 1955 a avut domiciliul forțat la Miercurea-Ciuc. Am avut voie la un moment dat s-o vizităm. Cum nu aveam bani să ne petrecem vacanțele în altă parte, mergeam la ea vara și locuiam împreună într-o cameră de trecere. Ea-și făcuse din acest domiciliu forțat un mic refugiu, fiind pictoriță, a umplut casele oamenilor din jur cu flori, portrete, peisaje, acuarele, în felul acesta câștiga și un ban, dar a supraviețuit și spiritual. Spunea că parcă viața ei de dinainte i se părea ireală: fusese fiică de primar al Bucureștiului (n.r. - Ion Procopie-Dumitrescu), era descendentă din Brătieni, cu frații și sora ei fuseseră crescuți cu profesori acasă, răsfățați, fusese soția poetului Ion Pillat... Cunoscuse extremele. Pe lângă traumatismul acestor schimbări, ea a câștigat - vorbim de încercările pe care ți le trimite Dumnezeu. Era foarte credincioasă, aceasta a ținut-o, aproape în fiecare seară citea din Biblie și găsea acolo un mare sprijin. În tablourile ei există o spiritualitate de dincolo de chipuri, de flori și peisaje. În timpul vieții nu a avut voie să expună nicăieri, era pe lista neagră. Însă, după 1990, Ruxandra Garofeanu m-a mobilizat să-i facem o retrospectivă și am putut să văd efectul tablourilor ei asupra privitorilor, am văzut cum oamenii rămâneau așa, într-o stare de visare. Chiar o doamnă foarte drăguță, bolnavă de cancer, m-a implorat să-i vând un tablou, iar soțul ei mi-a povestit că până în ultimul moment l-a privit bucurându-se ca de o terapie.

Vă povestea despre bunicul dumneavoastră, poetul Ion Pillat?
Îmi povestea, dar mai ales îmi citea din „Povestea Maicii Domnului”, un ciclu de poeme închinat vieții Fecioarei Maria, dar dintr-o perspectivă autohtonă, el își imaginează că Iisus s-a născut într-un sat de munte de la noi, iar bunica a imaginat grafic aceste poeme, îmbrăcând-o într-un costum popular și găsind în atmosfera locului elemente autohtone. Îmi citea mai ales o poezie, „Bocetul”, în care Maica Domnului își plânge Fiul aflat între străini. Era poezia pe care mi-o citea când tata era închis, ea găsea o similitudine cu suferințele prin care treceau ea și fiul ei.

Cealaltă bunică, dinspre mamă, cum era?
Cealaltă bunică, Ecaterina, trăise și ea o dramă îngrozitoare pentru că bunicul meu matern, Gheorghe Ene-Filipescu, fusese social-democrat, dar nu pactizase cu comuniștii, deci era din aripa Titel Petrescu, a murit în închisoare la Târgu-Ocna, în 1952. Amândouă bunicile era văduve, dar măcar Ion Pillat avusese norocul să moară înainte de dezastrul comunist. Amândouă bunicile erau extrem de devotate familiei, curajoase, au luat viața așa cum a fost, fără să se plângă, și pentru mine acesta a fost un model bun de foarte timpuriu: să suporți greutățile vieții și suferința fără să te vaiți.

Mama dumneavoastră, Cornelia Pillat, cum a trecut prin toate întâmplările acestea triste ale familiei?
Mama mea avea o demnitate extraordinară, nu voia să știe nimeni prin ce trece, nu se plângea deloc. Dorina, soția lui Sergiu Al. George, condamnat și el, a povestit în cartea „Șocul amintirilor” că soțiile celor condamnați au fost chemate la un ghișeu să ia lucrurile care le aparțineau. Mama s-a dus și ea, era de față doamna Dorina, și funcționarul de acolo a întrebat: „Ei, doamna Pillat, ce-o să faceți acum că soțul dvs. a fost condamnat la 25 de ani?”, iar ea a spus simplu: „Așa cum l-am așteptat doi ani, o să-l mai aștept 23 de ani”. Câți dintre noi am fi putut răspunde așa? Mama era extrem de frumoasă, se îngrijea, se purta cu multă atenție, se îmbrăca elegant, curat, încât de multe ori o întrebam de ce, iar ea îmi spunea: „Mă pregătesc pentru venirea lui”. După moartea tatei i-a venit foarte greu. A simțit că i se furase viața, chiar dacă au avut zece ani după ce el s-a întors din închisoare, tot a fost prea puțin. Avea 54 de ani când a murit tata. A intrat într-un întuneric al suferinței în care se zbătea neînțelegând de ce Dumnezeu o pedepsește așa de tare, iar atunci sora tatei a sfătuit-o să-și scrie amintirile ca să înțeleagă ce i s-a întâmplat. A strâns amintirile într-un volum, „Eterna întoarcere”, și a spus când a încheiat scrisul: „Acum am înțeles!” Revizuindu-și trecutul, a înțeles, a fost ca o vindecare pentru ea. Apoi a mai adăugat o sută de pagini și a publicat ediția a doua sub titlul „Ofrande”. A ajuns astfel la Iisus prin scris, pentru că la sfârșitul cărții ea pomenește despre disperarea ei, când de Sfânta Maria, în 1993, mergând la cimitir, a văzut vandalizate mormintele familiei. Craniul lui Ion Pillat devenise o minge de fotbal, criptele erau sparte, totul era împrăștiat pe jos, a avut acest șoc, că nici în morminte nu au liniște cei din familie, a numit asta „mineriada mormintelor”. N-a putut să priceapă de ce. Dar a așteptat un răspuns, și într-o zi, la radio a auzit o secvență de predică, vorbea Mitropolitul Anania despre femeile mironosițe care veneau la mormântul lui Iisus, care era gol. În mintea ei s-a făcut lumină și și-a spus: dar ele n-au trăit același sentiment ca mine văzând mormintele goale? Și s-a liniștit. Până la urmă, drumul nostru, pe unde ar lua-o, trebuie să ajungă la Dumnezeu, ca să ne liniștim și să înțelegem ce ni se întâmplă.

De câțiva ani se întâmplă însă o „răzbunare” a suferinței celor din familia Pillat, o binevenită recuperare a memoriei. Cum trăiți aceste lucruri?
În 2010 s-a întâmplat ceva extraordinar. Romanul lui tata, „Aşteptând ceasul de apoi”, pentru care el a fost arestat, și care se credea pierdut, a fost găsit. La sugestia mea, Editura Vremea a organizat o lansare de carte despre prigoana comunistă, la sediul CNSAS, se împlineau atunci 50 de ani de la procesul Noica-Pillat. Eram acolo, dar nu am bănuit că avea să fie și ocazia unei nemaipomenite descoperiri. Ni se spusese că romanul s-a pierdut. Stelian Tănase își exprimase regretul că se pierduse, dar, deodată, o tânără cercetătoare de la CNSAS, Raluca Spiridon, după ce a ascultat cu multă empatie ce s-a spus despre suferința tatălui meu, s-a ridicat și a spus: „Eu am găsit cartea!”. Oficialitățile s-au schimbat la față, dar n-au mai putut s-o oprească din ce-a spus, era ca-ntr-un roman polițist. Vă dați seama ce a fost în sufletul meu! Mi-a aduc aminte, când mi-au dat cartea, am izbucnit în plâns, era ca și cum tata s-ar fi întors înapoi în lume. Și-au dorit multe edituri s-o publice, dar eu am dat-o la Humanitas pentru că domnul Liiceanu m-a ajutat s-o primesc mai repede. S-a lansat la Institutul Cultural Român cu un public imens, nu mai încăpea nimeni în sală. În 1960, tata nu avusese parte de un proces cu apărare adevărată, ci una formală.
De câte ori reciteam scrisoarea pe care tata i-a scris-o lui George Călinescu în 1948, în care îi spunea că a terminat romanul și că nu știe ce soartă va avea, dar simte că e cel mai bun roman pe care l-a scris până atunci, îl întrebam în sinea mea pe Dumnezeu: „Doamne, oare este drept ca acest roman, care reprezenta pentru el atât de mult, să se piardă?” Am rămas cu întrebarea asta până în 2010, când s-a produs această minune. Și oamenii care au vorbit la lansare, Ion Vianu, care îl cunoscuse pe tata, G. Liiceanu, Dan C. Mihăilescu, M. Cărtărescu, toată floarea intelectualității noastre, Horia-Roman Patapievici, toți s-au constituit într-un tribunal al apărării. I-au luat apărarea cu argumentele cărții, căci el a fost acuzat că a scris un roman mistico-legionar, un roman reacționar, comuniștii făcând cu bună știință eroarea de a confunda eroii cu autorul cărții. Atunci, am înțeles că destinul nu este numai la nivelul unei generații, mie mi-a dat Dumnezeu suficientă viață de trăit, încât să-l văd pe tata răzbunat de toți cei care au citit romanul și au înțeles că, departe de a fi o pledoarie pentru extremism, era o critică a sa. Tata era oricum pe lista neagră, prin descendență și prin felul liber de a fi.
Sunt copleșită de tot ce se întâmplă, de această intensitate emoțională pe care amintirea tatei încă o trezește în oameni când ei se adună să afle ceva despre el. De exemplu, acum doi ani, la Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, părintele Gh. Holbea a organizat o seară de veghe pentru Dinu Pillat și după ce l-am evocat pe tata, a venit la mine o doamnă care mi-a mulțumit că am vorbit astfel și despre fratele ei care a suferit în închisoare. Tata devenea simbol pentru suferința unor oameni ale căror rude se aflau în sală. Și cei care au vorbit acolo vorbeau despre tata ca despre un model spiritual de care aveau nevoie. Altă dată, Horia Roman-Patapievici, care a susținut o conferință la facultatea unde predam eu, când am făcut cunoștință eram în cancelarie, și s-a ridicat în picioare, s-a uitat la mine, dar de fapt prin mine, simțeam că eu eram o fereastră, și a spus: „Dar Dinu Pillat este modelul meu de viață!”

De unde ați avut puterea să rezistați tuturor suferințelor din viață?
Dar viața mea a fost plină, plină de minuni! Începând cu tata, care s-a întors după cinci ani din închisoare, care a rezistat unor torturi nemaipomenite, a venit cu urme de lanțuri la picioare, și tot ce s-a întâmplat după moartea lui, această dreptate, recuperare și reabilitare, sublimare a amintirii lui ca om și scriitor, dar mai ales ca om al lui Dumnezeu...

Prin cultură, spre rai

Monica Pillat s-a născut la 8 octombrie 1947, la Bucureşti, și este fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat. A absolvit Facultatea de Limbi Germanice, Secţia engleză‑română, în 1970. În 1973 s‑a căsătorit cu Nicolae Săulescu, cercetător agronom. S‑a specializat în cultura britanică şi americană; a ţinut seminarii şi cursuri la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic şi apoi la Catedra de limba şi literatura engleză a Facultăţii de Limbi Străine, Universitatea din Bucureşti (1970‑2005). A publicat volumele de poezie: Corăbii, 1970; Imaginaţia ecoului, 1981; Pluralul ca o veghe, 1989; Sentinţe suspendate, 1998; Dorul de rai, 2005; cărţi de proză: Cei 13 şi Misterul, 1968; Corabia timpului, 1976; Drumul spre Emaus, 2002; Poveşti din lumea jumătăţilor de zâmbet, 2004; critică literară: Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A. Poe (teză de doctorat), 1983; Ieşirea din contur, 1985; Cultura ca interior, 2001; Redemption through Art, 2003. A tradus în româneşte din Elena Văcărescu, Iulia Hasdeu, Rose Tremain, Margaret Drabble şi Virginia Woolf. A îngrijit ediţia Dinu Pillat, Tinereţe ciudată, ed. a II‑a (incluzând Jurnalul unui adolescent şi Moartea cotidiană), Ed. Minerva, Bucureşti, 1984, precum și alte volume.