Lidia Stăniloae (1933–2017): „Un om eminamente cultural“

La împlinirea unui an de la trecerea în veșnicie a scriitoarei Lidia Ionescu Stăniloae ne amintim cu bucurie de figura sa luminoasă și aducem prin aceste pagini un omagiu memoriei sale. Vă propunem câteva aspecte din biografia sa, prin interviul acordat de fiul său, Dumitru Horia Ionescu, și câteva dintre poemele din cartea sa, recent reeditată de Editura Trinitas, „Întâlnire cu Dumnezeu”, ce cuprinde un studiu introductiv al părintelui Dumitru Stăniloae, din care redăm şi noi un fragment. Mai puteți citi în această ediție un fragment din lucrarea postumă a Lidiei Stăniloae, „Grădini pentru părintele Victorin”, precum și o interpretare a poeziei sale.

Ce lucrare din opera literară a mamei dvs. vă este cel mai aproape de suflet prin tematică și stil?

Dumitru Horia Ionescu: Mi-e greu să răspund, pentru că am fost mereu alături de mama când scria. Vorbeam foarte mult despre proiectele sale literare și întotdeauna s-a consultat cu mine atunci când avea nevoie de un titlu. Pot să afirm că tot ceea ce a scris ea este parte din viața mea și din tezaurul inestimabil al amintirilor mele. Totuși, cartea de amintiri despre bunicul meu, `Lumina faptei din lumina cuvântului”, îmi este cea mai apropiată de suflet. Imediat după înmormântarea bunicului, ne-am gândit că ar fi bine să ne scriem amintirile despre bunicii mei și timpul lor, ca o mărturie a ceea ce a fost cu adevărat la vremea aceea, dincolo de toate părerile și speculațiile care apăruseră în acei ani. Am început scriind amândoi, dar ne-am dat seama că proiectul nu înaintează bine, era mult prea eterogen. Așa că mama a dus mai departe lucrurile. Pentru ea, cartea a fost și un foarte bun prilej de a-și așeza gândurile și sentimentele după dispariția bunicilor, amândoi trecuți la Domnul în același an, 1993. Scrisul a fost pentru ea, atunci, și o terapie bine-venită. Am citit de mai multe ori cartea și ea reprezintă pentru mine o minunată revenire într-o lume care m-a format și de care sunt mândru și poate chiar nostalgic, într-un sens pozitiv al termenului. Este ceva de care sunt legat indisolubil, nu doar sentimental, ci și existențial. Sunt și eu o părticică din această carte.

În anii formării, ce poeți români și universali, ce autori vă îndemna mama să citiți?

Mai întâi, când încă nu știam să citesc, atât mama, cât și bunica îmi citeau foarte multă poezie. Îmi amintesc cum stăteam cuminte și ascultam versurile lui Coșbuc, Alecsandri, Topârceanu sau Goga. Mai știu și acum "Iarna pe uliță” de Coșbuc sau "Casa noastră” de Octavian Goga, așa cum le citea și le intona bunica. Apoi, mama mi-a adus o carte minunată, foarte frumoasă, tipărită excepțional în condițiile de atunci, ale anilor 1960. Era o traducere a versurilor lui Rabindranath Tagore, un poet indian, din păcate și pe nedrept oarecum uitat astăzi. Tagore a fost laureatul Premiului Nobel pentru literatură în anul 1913, fiind nu numai poet, ci și eseist și compozitor. El este primul scriitor din afara Europei care a primit Premiul Nobel. Cartea era superbă, cu versuri pentru copii și cu desene reprezentând diferite animale exotice, care mă fascinau. Versurile lui Tagore m-au impresionat în așa măsură, încât am pus-o pe mama să mi le citească până le-am învățat pe dinafară. Apoi, știindu-le, am început să învăț, tot cu ajutorul ei, să le citesc. Această carte a fost abecedarul meu. De altfel, dacă cineva mă întreba, când aveam vreo șase ani, ce vreau să mă fac când voi fi mare, răspundeam fără să ezit: călător în India. Tot datorită mamei l-am descoperit cu adevărat pe Eminescu. Eram la liceu și am scris pentru poezia "Luceafărul” o analiză literară de care eram foarte mândru. I-am arătat-o mamei, care mi-a spus doar că am scris aproape un caiet întreg fără multă noimă. Am citit împreună poezia și atunci am înțeles valoarea spirituală a acesteia, sensul ei filozofic. Așa am citit împreună tot Eminescu. Apoi, m-a încurajat să-l citesc pe Eminescu în limba germană, așa cum făcea și ea adesea. Și azi îmi place să-l citesc pe Eminescu în germană. Cu mama vorbeam foarte mult de Rilke, care era poetul ei preferat. La un moment dat, mi-a adus singurul roman al lui Rilke, "Însemnările lui Malte Laurids Brigge”. M-a rugat să-l citesc cu foarte mare atenție, spunându-mi că această carte înseamnă foarte mult pentru ea. Mama era fascinată de acest roman, pe care l-a tradus în limba română. Traducerea a apărut la Editura Univers în anul 1982. Mi-a plăcut foarte mult și mie. Cu siguranță că nu a fost nici o carte pe care mama să o fi citit şi să nu mă îndemne şi pe mine să o citesc. Era întotdeauna cu un pas înaintea mea, ea fiind aceea care descoperea, de regulă, cărțile semnificative. Nu aveam mereu aceleași preferințe, nici nu se putea altfel. Dar cu ajutorul ei mi-am dezvoltat un anumit simț, greu de explicat, în a înțelege, de la primele rânduri, dacă merită sau nu să citesc o carte.

Cum s-a adaptat mama dvs., scriitoare afirmată deja în țară, la cultura și viața din Germania?

Cu mama aveam tot timpul discuții culturale, a fost un om pe care îndrăznesc să-l numesc eminamente cultural. Cum n-a putut să studieze pianul, deși cânta bine și iubea foarte mult muzica clasică, una dintre marile noastre bucurii când am ajuns în Germania, la Freiburg, a fost faptul că am putut să ne facem un abonament la sala de concerte. Eram deosebit de bucuroși de toate aceste facilități culturale. Din librării puteam să cumpărăm, în sfârșit, toate cărțile pe care le doream sau să le împumutăm de la bibliotecă. Cu timpul, ne-am format un cerc de prieteni intelectuali, la Freiburg, cu care aveam întâlniri și discuții frumoase. Nici nu erau foarte mulți români acolo. Era un act de curaj și poate nebunesc că am părăsit atunci România, noi lucram cu limba română, și am ajuns acolo, unde a trebuit să luăm totul de la început. Era destul de dificil să îți refaci cariera literară la nivelul la care o aveai în România. Mama a reușit în mare măsură acest lucru, pentru că a avut o rubrică permanentă la o revistă, a publicat în germană trei cărţi, între care şi romanul istoric Zahringerblutt, având ca temă înființarea orașului Freiburg la 1120, lucrare care s-a bucurat de un foarte mare interes în Germania. Într-un fel, lucrurile au intrat în normal. Trebuie să vă spun însă că acestea erau, totuși, lucruri secundare, problema cea mare era că nu stăteam împreună cu bunicul și cu bunica. Acest lucru ne-a marcat întreaga existență.

Sunteți posesorul unei mari moşteniri spirituale: opera bunicului, părintele profesor Dumitru Stăniloae, și a mamei, Lidia Stăniloae. Ce mai aveți de editat, de reeditat?

De multă vreme, eu și mama ne-am hotărât să avem o colaborare cu Editurile Patriarhiei Române în privința operei bunicului. Mai sunt doar unele articole teologice apărute prin anii ‘50-’60 în reviste care ar trebui cuprinse într-o colecție, în rest, este gata opera bunicului meu. Ideea a fost să avem o opera omnia, pentru ca oricine va dori pe viitor să citească din părintele Dumitru Stăniloae să aibă acces la opera sa în întregime. În ceea ce privește opera mamei, am reeditat Raiul inocenților la Editura Humanitas, unde a apărut și prima ediție, dar vor reapărea, încetul cu încetul, și celelalte cărți. Mai este vorba și despre apariția în curând a unui volum postum, Grădinile părintelui Victorin, pe care mama nu a mai avut timp să-l definitiveze. Lucrez la text, care trebuie editat cu atenție, deoarece mama își corecta foarte atent toate scrierile și doresc să public această carte într-o formă care să o reprezinte.

Repere biografice

Lidia Stăniloae (1933–2017) a fost fiica părintelui profesor Dumitru Stăniloae și a soției sale Maria. Între 1951 și 1955 a urmat cursurile Facultății de Fizică – Secția Fizică Atomică a Universității din București, fiind eleva academicianului profesor dr. Horia Hulubei. Lucrarea sa de diplomă este prima lucrare din România despre teoria fisiunii nucleare. Până în 1958 a lucrat în cadrul Facultății de Fizică și în calitate de cercetător la IFA. La arestarea tatălui său, în 1958, a fost dată afară. Din 1961 a fost profesor de fizică la Grupul Școlar de Chimie Alimentară din București. Își începe cariera literară în 1970, publicând volumele de poezii Versuri, Munții și Locul unde aștepți. A tradus din limba germană Însemnările lui Malte Laurids Brigge de Rilke și un volum de versuri al poetei germane Hilde Domin. În 1984 a emigrat împreună cu fiul său Dumitru Horia Ionescu (n. 1959) în Germania, lucrând în cadrul Universității din Freiburg. În 1991 a publicat volumul Raiul inocen­ților la Editura Cartea Românească, iar în anul 2000 cartea Lumina faptei din lumina cuvântului, la Editura Humanitas. În 2006 i-a apărut, în limba germană, romanul istoric Zahringerblutt. În 2009 a publicat volumul Memoriile unui fugar, în 2012 romanul Moșteni­toarea, ambele la Editura Humanitas, iar în 2014 a fost publicată cartea de eseuri La bursa adevărului, Editura Trinitas. În 2017, la Editura Trinitas, a apărut cartea de poezie Întâlnire cu Dumnezeu. A desfășurat o activitate intensă de conferențiar în Germania, Franţa, Belgia. A plecat la cele veșnice în ziua de 17 februarie 2017.