Miniaturi în sufletul cuvântului

Fascinația universalizării poeziei și poeticului a început cu promotorii modernismului - Baudelaire, Rimbaud, Mallarmé, poeții care, în încercarea de a rupe cu tradiția, au visat un alt mod de a face poezie, alternând poien-ul cu poesis-ul. Imperiul poetic visat astfel, unul al spiritului modern, îl constituie, după H. Friedrich, lumea ireală creată de spiritul însuși, care „nu există decât în virtutea cuvântului”.

Din orizontul acestei fascinații face parte și atracția pentru hai-ku, un instantaneu al realității, un fragment, văzut și privit prin sensibilitatea creatorului, concentrat asupra propriului labirint interior, aflat în căutarea desăvârșirii prin străbaterea drumului de la Eu la Sine. Nu este exclusă nici eului relația cu lumea în desfășurările ei eterne.

Preluat din cultura japoneză, care, în 1999, stabilea reguli estetice clare pentru exportul produsului cultural, vizând internaționalizarea acestuia, specia, adaptată profilului spiritual al fiecărei țări care-l importă, își creează propria variantă.

În cultura română, hai-ku-ul are povestea lui. Ion Pillat inventa o formă proprie de poezie într-un vers, punându-l sub cupola metaforei eternități de-o clipă. În aceste instantanee, fragmente de irealitate senzorială, se transportă, odată cu cuvântul, și sufletul creatorului, care, prin chiar aceste fragmente - eternități de-o clipă, află suprema posibilitate artistică a invizibilului în interiorul vizibilului, cum spunea T.S. Eliot, și relevă, astfel, prin caracterul ei fragmentar, „superioritatea invizibilului și insuficiența vizibilului”.

Aceste doruri și aspirații, căutări pentru exprimarea sentimentului fugar, evanescent spre a fi prins în magma cuvântului - cu limbajul manifest și latent, se regăsesc și în hai-ku-urile Viliei Banța, reunite metaforic în Ofrandă clipei promise. Miniaturi pe un bob de nisip (Editura Betta, București, 2025).

Matematiciană, poeta încearcă să supună ecuației stricte (5-7-5 silabe) șuvoiul unor trăiri în relația eului cu sine și cu lumea. Nu reprimare intenționează ea, ci concentrare a expresiei, pentru a cuprinde maximum de idei într-un minimum al formei.

Generalitatea trăirii realizată prin simbolul sincretic al anotimpurilor asociat vârstelor și stărilor omului, poeta îi alătură individualitatea propriei trăiri, întrucât poemul o poartă în profunzimile lui în aceeași măsură în care ea îl poartă pe el. „Poemul este gata înainte de a fi început; numai că autorul nu-și cunoaște încă textul”, spusese G. Benn, adevăr cu valabilitate universală în ceea ce-i privește pe cei aflați în căutarea poemului care să-i reprezinte plenar. Vilia Banța surprinde inefabilul realului evanscent, fluid, e conștientă de spectacolul imponderabilelor și inefabilelor și de fragilitatea ființei care face efortul de a smulge timpului, în derulare eternă, impasibilă, clipa promisă, făcând, cu migală benedictină, cu meticuliozitate, incrustații pe un bob de nisip. Titlul însuși al volumului are valoarea unui hai-ku, întrucât concentrează, în ecuația lirică, maximum de sens, idealul poeziei ermetice.

Poemele într-un vers ale Viliei Banța relevă structura hai-ku-ului, în care se armonizează generalul și particularul, având ca ipoteză un aspect cu valoare universală, deșert nesfârșit, de exemplu, urmat apozitiv de dezvoltarea lui personală, „călător pribeag noaptea/ culegând stele”. Obține, în acest fel, prin magia limbajului, propria fotogramă despre fragilitatea omului în relație cu timpul universal, cu necunoscutul pe care trebuie să-l străbată, luminat întotdeauna de raza strălucită a unui ideal.

Temele poetei, formulate, astfel, lapidar și exact, dar în articulațiile liricului, se așază firesc, ca-ntr-o pa­noplie pe care a hotărât să o arate lumii: singurătate („Singur pe alee –/sub urmele pașilor/ un fir de iarbă”), confruntarea cu obstacolele vieții („Vântul de seară –/ înfiorate sălcii/ leagănă lacul”), eventualitatea eșecului („Un zid năruit –/ cărarea funicilor/ prin inima lui”), neliniștea metafizică („Iarnă târ­zie –/ sub zidul peretelui/ melcul amorțit”, „Toamnă-ntr-un poem –/ o frunză sărutându-și/ umbra pe pământ”), aspecte ale realității contemporane - golirea satelor, de exem­plu: „Satul părăsit - peste liniștea nopții/ bocetul pietrei”, aspirația spre sacru, căutarea divinității: „În rugăciune –/ aripile gândului/ spre cerul nopții”.

Ofrandele poetei Vilia Banța sunt, totodată, ofrande aduse cuvântului, ale cărui latențe pot fi activate prin magia limbajului, magie care face din poezie suprema posibilitate de a depăși limitele insufi­cienței de orice natură, ajungând, astfel, la un ideal de poezie pură, visat de atâția poeți. E un moment sublim în care se poate regăsi versul care nu mai vrea să spună, ci doar să cânte.