Poeme sub acoperirea metaforei

Limbajul poeziei cu întreaga lui capacitate de a (se) comunica, în dubla lui intenție, conține, în transparența aspectului manifest, și promițătoare, încifrate, latențe, intuiții ale inefabilului. Poetul trebuie, prin vorbirea sa personală, să cuprindă și să exprime acest inexprimabil. Este acesta modul misterios de comunicare între etajele eului - subconștient-conștient-supraconștient. Mai mult decât în orice alt tip de comunicare, în poezie, eul spune și se spune, întrucât acolo se transportă cu toată ființa, cu tot ceea ce-i aparține, cu persona și umbrele sale.

Sunt aceste sugestii generate de metafora din noul volum al lui Dan Anghelescu, Poeme sub acoperire (Editura Aius, 2024), ca și de sensurile degajate de motto-urile pe care le-a ales pentru a sugera o filiație de gând poetic, de vibrație afectivă cu Rainer Maria Rilke, cel din Scrisori către un tânăr poet: „...cele mai multe evenimente sunt inexprimabile, ele au loc într-o sferă care n-a fost călcată niciodată de vreun cuvânt...”.

În relație cu virtualul receptor, poetul Dan Anghelescu oferă, intratextual, propria sa conotație, în încercarea de a fixa, în cuvânt și metaforă, fluidul inexprimabil și inefabil, evanescentul. Poemele sub acoperire sunt „cele care nu te vor/ lăsa niciodată în pace... (...)// ce vorbesc/ din întuneric/ ca și când ființa lor/ ar putea chiar să existe...”. Expresivitatea lirică provine din detalierea acestei irealități, văzută, în datele ei aparente, privită, prin interiorizare, în irizările refractante ale spiritului. Contemplându-le, poetul se așază, ca un cerber sui generis, la răscrucea lumilor, pe hotarul dintre creat și increat. Indecizia creează un fantastic inedit, pe care poetul îl explorează în multitudinea variantelor posibile, latente, prin virtuțile memoriei intrasenzoriale. Timpul verbelor răsfrânge manifest, prin exprimarea posibilului, latențele purtătoare de semnificație: „v-ar fi fost bine/ în suflete/ câtă vreme n-ați/ fi știut că/ ele/ scoici maritime/ ierburi ale plânsului/ vostru sunt pline/ de vânturi și alge...”.

Cum ajunge mesajul poetului la celălalt? Poate el străbate faliile vibrațiilor sufletești pentru a produce efectul emoțional, care, în punctul originar al inspirației, a cutremurat conștiința creatorului? „Ar fi bine să știți/ că v-a/ traversat/ o iluzie/ falacioasă/ că ați fost atinși/ chiar/ de tropotele unor turme/ scăpate din mereu/ șoptitoarea/ cețoaselor/ străvremuri...”, spune poetul prin vocea eului liric, men­ținându-se în registrul probabilității, pentru că adevărul pe care-l exprimă este relativ, cu toa­tă încărcătura subiectivă a personalității sale unice și irepetabile.

Tematica spiritualizantă, implicând reflecții existențiale, se ramifică în cele două secțiuni - Poeme sub acoperire și Lupta cu îngerul, prin motive și laitmotive care, recurent, aduc la suprafață latențele de gând și afectivitate poetică, prin care eul se relaționează în complexul determinism al realității. Ideatica rămâne aceeași, sugerată prin țesătura metaforică a simbolurilor cu care se cucerește poematicul.

Comunicarea cu sine, în solilocvii, cu ceilalți, în dialoguri participative, este o temă esențială, prin care poetul Dan Anghelescu atinge și motivul singurătății în destin, al singurătății creatorului, care se transportă cu totul din lumea cea aievea în irealitatea imediată, lumea creației sale, în care se regăsește consonant cu Rilke: „...În lucrurile cele mai profunde și însemnate suntem nespus de singuri...”.

Lupta cu îngerul este, poate, lupta cu daimonionul său, poate o concurență între persona, partea manifestă, și umbră, partea latentă a ființei. Potențialul creator al umbrelor poate fi valorificat prin șansa oferită de memoria intrasenzorială, o memorie a virtualului, nu a faptului trecut, trăit, existent în laboratorul memoriei, care poate fi recuperat prin rememorare în creația care exprimă inefabilele și imponderabilele gândului. A vedea în gând este proba absolută a poeziei. Acolo, poetul este singur doar cu sine, cu îngerul/daimonionul său; acolo, scotocește el în măruntaiele spiritului pentru a afla calea spre sine, în „chinuitoarea luptă cu nimeni”. Se deschide, astfel, ușa unui alt motiv - al neantului, al nimicului, al misterului exis­tențial („în/ tine/ cu tine/ ca din nimic/ s-a ivit o deasă întunecime”), al confruntării dramatice cu sentimentul copleșitor al zădărniciei. Limbajul este, acum, predominant negativ („și nici nu/ te mai auzi/ vorbind cu alți/ oameni...”), contracarat, însă, de zbaterea existențială, de fragranța cuvântului care vrea să iasă din virtualitatea latenței pentru a fi exprimat manifest („mă/ zbat în tine/ mă lovesc/ în tine/ mă strig/ și mă/ plâng/ de o lungă surpare/ în/ această cuprindere/ de-ne-nțeles/ și/ sub toate/ ferestrele/ tale/ neluminate/ mereu/ zăvorâte de tine/ unde/ totuși te întâlnesc/ te aud/ te invoc și/ la urmă/ te cain...”). E o căutare intermitentă, interioară și interiorizată: „sinele/ se ascultă numai/ pe sine/ se răscolește/ pe sine... și nimic nu/ apare...”, pentru ca eul să afle calea către sinele etern.

Poezia nu oferă o soluție existențială. Ceea ce poate oferi cu generozitate un poet este o variantă de interogare a lumii, a condiției omului, căutare a absolutului posibil, în care iluminarea, ca efect al interogației, se prelungește în posibila luminare a metaforelor obsedante ce acced spre devenirea mitului personal.