POEZIE: Alexandru Petria

fiecare casă stă de aer într-un clopot
clopotele sună vocile oamenilor umili,
cu fiecare dangăt
trimit peste dealuri singurătățile
să-și recâștige membrele amputate, un alt sânge,
nu disperați până auziți clopotele!
nu disperați fără bani,
cu o singură felie de pâine în casă
la patru copii,
nu disperați la spital, pe strânsoarea perfuziilor,
nu disperați pe valurile căzute în ele și în voi, 
prin avioane,
nimic nu e la întâmplare,
nimeni nu-i lăsat în urmă,
străbunicii mi-au spus că fiecare casă
stă de aer într-un clopot

nu l-a crezut
tatăl ei zicea că viața
e ca o oală împrumutată pentru sarmale -
vecina te roagă să nu-i sară smalțul,
tu gătești cu grijă,
și-o dai înapoi, curată, fără regrete.
ea nu-l credea.
nemulțumirea îi vopsea isteric pereții:
cum adică să fii senin?
să nu mai vrei să te întorci
măcar pentru o îmbrățișare?
îi spunea că nu-i e frică de moarte,
că trupul e doar pentru o plimbare lungă
și-o odihnă și mai lungă,
iar sufletul - o consolare pentru fricoși.
a avut zilele fără să aștepte rest,
cu mușcături pronunțate, rebel asumat.
când l-au scos pe targă
cu mâinile atârnate
ca niște furtunuri de pompieri fără apă,
ea explodat din fiecare celulă:
„minți, tată, de ce minți?!
nu ți-ai dorit să pleci!”
de atunci îl caută în pălăria luminii din hol,
în stomacul întredeschis al ușii,
îl bodogănește în gând,
nu s-a împăcat cu felul
în care-a irosit adevărul
pentru o metaforă

urcatul la cer
prea lung e sufletul
ca să-i ajungă un nod,
luni s-a născut,
în alte zile s-a căsătorit și recăsătorit,
într-o iarnă a învățat să schieze,
apoi vara să nu se înece
în râul drogat de maluri,
duminică l-au dus la cimitir
cu tromboane și tobe,
nodurile s-au îngrămădit
cât s-a mai văzut sufletul de-o unghie,
sunt așa de dese
că o să reușească
 - vă aduceți aminte frânghia
din sala de gimnastică? -
e urcatul la cer din groapă