POEZIE: Eugen Barz

LUPUL VA PAȘTE CU MIELUL
Slavă Ție, Doamne, Cel ce locuiești în tăcerea 
dinainte de început, nimic nu s-a născut încă,
dar suflarea Ta plutește peste fața neființei.
Toate cele s-au înclinat înaintea venirii Tale
s-au adunat în sine, 
precum sămânța în pământul care așteaptă ploaia.
Cerul încă nu s-a desfăcut, 
dar Tu ai întins deasupra abisului aripile luminii,
pământul încă nu s-a închegat,
dar spinarea lui simte zvâcnirea facerii.
Lumina e o spărtură sfântă în întunericul adâncului,
vidul, un pântec care Te așteaptă.
Nu este materie, ci numai cuvânt nerostit,
nu sunt stele, ci ochi adormiți
care se vor deschide când Tu vei spune: Să fie!
Animalele nu umblă, 
dar Tu ai pregătit pașii lor pe cărările Edenului,
plantele nu și-au întins încă rădăcinile,
dar pământul păstrează pentru ele izvoarele.
Ochii nu privesc încă, dar lumina lor s-a adunat în Tine,
precum rugăciunea în inima celui drept.
Nimic nu este despărțit, căci Tu ești Unul,
nimic nu este singur, căci Tu ești Păstorul tuturor,
nimic nu este altul, căci totul își are ființa în Tine.
Și va fi acea zi, când lupul va paște cu mielul,
șchiopul va sălta ca cerbul, marea va fi plină de pace,
precum cunoașterea Ta acoperă cerurile.

NU TE MAI ROG SĂ VII
Doamne, știu că ai trecut azi prin fața casei,
am simțit pașii Tăi în tremurul perdelei, dar n-ai intrat, 
poate ți-a fost rușine de ce vei găsi.
poate ți-ai amintit ce-am devenit.
Știu, în camera mea cântă psalmi
numai pendula cea obosită, 
care bate mereu aceeași moarte,
iar mama mi-a spus că doar plânsul
îmi mai curăță ochii prin care pot să te văd.
Dar, Doamne, eu am plâns atât de mult,
încât am orbit și tot nu Te-am găsit,
cred că e ceva greșit în felul cum iubesc lumea,
o strâng prea tare, o sparg,
iar Tu taci ca un frate
care-a învățat să-și spele mâinile
în tăcerea celuilalt.
Nu Te mai rog să vii, Doamne,
doar deschide-mi ușa spre somn,
lasă-mă să mă sting în Cuvântul Tău,
ca un fulg ce moare 
în palma copilului. 

TĂCEREA LUI NU DOARE
Cred, Doamne, 
dar credința mea e foc și drum gol, 
iar pietrele doar par că vorbesc.
M-am întins pe pământul grunjos
și am visat că ea vine 
ca un câine ostenit
ce se cuibărește lângă mine
și nu mă mai lasă.
Și Domnul mi-a vorbit în tăcere,
iar tăcerea Lui nu doare.
Cei ce mă urăsc sunt departe
sau, poate, obosiți,
au uitat numele meu
și e bine.